Cartea de la Uppsala

Gellu Dorian

          După ce a citit primul capitol tradus de Alma, din care a aflat că de la Samolses – şi cîteva luni numai aşa i-a pronunţat numele zeului trac – încep legile paternale, care susţin adevărul pe care el dorea să-l scoată la iveală, Iulius nu mai avea nicio îndoială că Zamolxis vine din acele locuri lăsate în uitare, de undeva de prin Munţii Orăştiei, dar că zeul, negreşit, aparţine şi geţilor, care, nu-i aşa, o spunea cu glas tare de fiecare dată, sunt aceiaşi cu goţii şi sciţii, iar celor care erau numiţi geţi li se mai spunea şi sveones, deşi unii neagă acest lucru, că svionii vin de la Svidur, chestiune pe care Iulius era pregătit acum, cînd avea în mînă un document atît de preţios, să le-o dea peste cap. Studiase opere întregi, de pe unde apucase – fusese chiar şi la Vatican, unde găsise şi însemnările lui Carolus Lundius despre documentarea pentru cartea sa –, şi ajunsese la convingerea că înainte de Odinus nu s-a făcut nicio referire la acest cuvînt. Faptul că în cartea lui Carolus Lundius se spunea că puterea sueonilor se întindea, la acea vreme, peste tot nu i-a prea plăcut. A simţit asta şi Alma, care l-a văzut schimbat la faţă cînd, din primele pagini, a constatat acest lucru. Sueonii, adică suedezii de azi, erau totuşi nişte barbari, care veneau o dată la cinci ani şi-şi depozitau aurul în cisternele săpate în piatra sacră a dacilor de lîngă Orăştie, iar dacii duceau acestora în schimb alimente, miere, grîu, fructe, animale, de care nordicii aveau nevoie – spunea Iulius împăcîndu-se pe sine, acceptînd acest schimb ca unul normal între popoare care nu doreau să se impună cu forţa, ci cu astfel de acte sociale, relaţii în fond fireşti, faţă de expansiunile de jaf ale romanilor, care, pasămite, i-au învăţat pe dacii din tot arealul, de la Racuza la Nipru, de la Dunăre în munţii Tatra, de la Pontul Euxin la Tisa, să le vorbească limba – erau de fiecare dată completările lui la orice discuţie care aducea vorba despre acest aspect pe care-l considera un rapt al istoricilor.
          Eleonora îi accepta acest joc. Ştia că numai aşa îi putea intra în graţii. Sexapilul ei o ajuta în a-l cuceri din toate punctele de vedere. Nu înţelegea nimic din entuziasmul lui Iulius, cînd acesta discuta despre cartea pe care o achiziţionase şi acum cineva, într-o mare taină, o traducea. Şi chiar i-a arătat primul capitol, pe care i l-a citit cu glas tare timp de cîteva ore, explicîndu-i fiecare cuvînt neînţeles de aceasta: cine e Samolses, cine este Odinus, ce ţară este Svidia, că Svifdagr s-a născut din Odin Sviful, că pădurea Veden, unde vieţuia acesta, nu este aceeaşi cu Sueonia, că Ywei Reiche înseamnă două imperii sau imperiu dublu, iar Svipiod are un sens diferit, că Ingueones sau Ingevones este acelaşi cu Ingi şi Ingve şi Ingemundr, iar cei care s-au numit sciţi abia după aceea s-au numit sueoni, şi aceştia vin din Cîmpiile Elizee, de unde li se trage şi numele, iar cînd a venit vorba de hiperboreeni, Iulius a ţinut să-i citească întreg pasajul tradus de Alma, din care Eleonora a înţeles că hiperboreenii locuiau într-o insulă de dincolo de unde bate Crivăţul sau Boreas, aproape de Polul Nord, că aceştia erau nişte oameni cu totul aparte – aşa cum subliniază Rudbeckius, a spus Iulius fără să ştie ce răspuns să-i dea Eleonorei cînd aceasta a întrebat cine e insul, spunînd că vor afla, poate, din celelalte capitole, iar prin Wgugih, adică Oghiughie, se înţelege traiectoria zilelor terestre, iar vechii noştri înaintaşi socoteau ereditatea prin numărul arcurilor şi al săgeţilor, în timp ce Arf şi Arfdabolker ar însemna atît săgeată, cît şi arc, şi că numărul 12 al săgeţilor era socotit drept hărăzit de zei, ca de altfel şi numărul de nouă zile, şi goticul „Skuta“ are frate în latină pe verbul „sagitare“, care înseamnă, aşa cum i-a tradus Alma, „a ochi foarte bine cu săgeata“.
          Şi lui Iulius i-a părut rău că cele cincisprezece pagini cîte avea primul capitol s-au terminat atît de repede, în timp ce Eleonorei, care-şi băgase mîna de ceva timp sub pantalonii de pijama ai soţului, jucîndu-se cu mădularul lui în amorţire din cauza concentrării asupra acelor pagini şi explicaţiilor pe care dorea să i le dea tinerei lui iubite, i-a venit ca o adevărată uşurare, gîndind că pacea cititorului îi va aduce un moment de satisfacţie sexuală, fiind suficient de înfier-bîntată pentru a-i arăta iubitului ei boşorog cît de mult îl doreşte. Însă vocea plină de entuziasm a lui Iulius a adus-o la disperare, dar s-a stăpînit şi a început să-i mişte în sus şi în jos pieliţa mădularului, în timp ce asculta că în „Legile noastre, atît în cele vechi, cît şi în cele mai dincoace, se menţionează ca arme doar arcul şi săgeţile, de unde se trage şi numele de sciţi“. Şi asta – a completat Iulius cu vorbele lui comentariile lui Carolus Lundius – se spune şi în Codex Magni Erici, în capitolul XXIX, şi în Codul civil al regelui Christoph, capitolul XXIV –, da, aşa cum se afirmă şi aici „luptătorii purtau cîte 12 săgeţi, corespunzător cu numărul zeilor“, cum se afirmă şi în versul lui Virgiliu sau chiar de către Homer; şi ar trebui, draga mea Eleonora, să-mi aduci din bibliotecă Georgicele şi Iliada. Şi aceasta i-a aruncat din priviri mai mult de douăsprezece săgeţi, accelerînd joaca cu mîna sub prohabul pijamalei, unde se simţea crescînd din ce în ce mai mult săgeata pe care în clipa următoare Iulius o va slobozi sub pubisul tinerei sale soţii.

          Alma, pentru a-şi justifica sieşi unele lucruri pe care le vedea distorsionate în cartea lui Carolus Lundius, îşi nota pe fişe separate, pe care le ascundea de ochii lui Iulius, diverse opinii legate de zeul care, uneori, i se părea cînd stătea de vorbă cu Iulius Apolsin, se întruchipa în acesta (sau aşa credea Iulius – şi zău aşa, nu vă mint, pentru că nu pot face acest lucru, de cele mai multe ori se trezea, ascuns zile în şir în biroul lui de sub imensul acvariu de la Astroland, în pielea lui Zamolxis). Prima discuţie pe care a avut-o cu Iulius, dar şi ultima din acest punct de vedere, a fost legată de numele zeului. După ea era corect să se numească Zalmoxis, nu Zamolxis. Şi i-a explicat pe îndelete de ce. În primul rînd, la Herodot îl găsim sub forma de Zalmoxis. Nu numai că istoricul antic l-a scris aşa, dar niciun alt scriitor grec al vremii nu l-a scris altfel decît părintele istoriei – încerca Alma să-i inducă lui Iulius convingerea ei. Chiar Porfir, cînd povesteşte viaţa lui Pythagoras, ne explică de unde vine numele sclavului învăţatului grec, şi anume de la cuvîntul „zalmos“, care înseamnă „piele“, „blană“. Şi cred că sunteţi de acord cu mine că Zalmoxis cînd s-a născut a fost învelit într-o blană de urs. Asta o ştia şi Iulius. Dar acesta nici nu voia să audă o astfel de poveste. Nu suporta niciun cuvînt cu rădăcină neaoş indo-europeană, preluat apoi de slavi, cum ar fi cuvîntul „ghemel“, care a devenit cu timpul „zemelo“ şi care înseamnă „pămînt“. „Zemleo“, nu, nici într-un caz, protesta Iulius. Şi dădea de fiecare dată exemple de toponimice care îşi aveau rădăcina slavă şi care au înlocuit vechile toponimice, cele străvechi, care ar fi fixat mult mai convingător în timp identitatea acestor locuri. Şi turuia de mama focului pe istoricii şi lingviştii care au înlocuit o limbă de mari rafinamente, asemănătoare cu cea a grecilor antici, cu slavonisme care au avut menirea de a ascunde marele adevăr pe care el dorea acum să-l impună atenţiei lumii întregi. Mai curînd „semele“, cuvînt grecesc pe care l-a descoperit în studiile sale, şi care înseamnă tot „pămînt“. Ştia asta din legendele despre Bacchus. Alma ştia că „zemelen“ vine tot din greaca veche şi înseamnă „prizonier de război făcut sclav din rîndul barbarilor“. Şi Zalmoxis al ei, era convinsă Alma, n-a fost altceva decît prizonierul lui Pythagoras, adică sclavul acestuia, pînă cînd i-a oferit libertatea şi o mare avere cu care s-a întors la ai lui, săracii traci cărora le-a făcut legi, trase pe răboj şi de sueoni şi aduse, extrem de complicat explicate pentru el, în faţa lui Iulius de cartea lui Carolus Lundius, şi el ucenic al unor mari învăţaţi ai Evului Mediu, în preajma cărora a stat. Alma avea, pe lîngă convingerile sale în această privinţă, vagi bănuieli că în realitate era vorba de cu totul altă identitate antică, mult mai de dinaintea lui Pythagoras, care ar fi preluat din legendele despre acesta ritualurile de impact cu lumea lui Hades. Însă cum Herodot, în paginile sale de istorie, a trecut atît de expeditiv peste o divinitate mai puţin cunoscută sau neacceptată de greci, şi-a însuşit ideea încetăţenită – ulterior şi de Carolus Lundius –, cum că prin metateză numele zeului a fost pronunţat, cel puţin în părţile nordice, Zamolxis. Şi aşa l-a transcris şi ea, cum era grafiat în cartea savantului suedez. Aşa a rugat-o Iulius, să redea întocmai tot ce a scris suedezul, pentru că altfel ar aduce pe lume un fals şi nu asta dorea. Şi asta pentru că era convins că opul achiziţionat de el din Uppsala era autentic şi deci nu constituia un fals.
          În alte fişe, Alma îşi notase locul de prigoană al lui Zamolxis: în Samos, la curtea lui Pythagoras. Dar cu o notă care spunea că „acesta este un fals istoric“. Cunoştea foarte bine epoca ioniană, mai ales legenda tatălui lui Pythagoras, Mnesarhos, care şi-a făcut averea aducînd pe insulă pe cei mai învăţaţi oameni ai timpului şi care se ruga la un singur zeu care l-ar fi scos din Hades pe Apollo, şi acela ar fi fost „zeul pămîntului“ sau „zeul de pe pămînt“. Şi nota Almei spunea: nimeni altul decît Zamolxis, care a fost un athanatizoysi, adică „făcut nemuritor“ de către ai lui. Şi de aici încolo a fost, în singura lor discuţie despre originile îndepărtate ale lui Zamolxis, de acord şi Iulius, care ştia totul, cu lux de amănunte, perioada celor trei ani în care Zamolxis a stat în caverna sa de sub pămînt, pentru a ieşi apoi să-i convingă pe ai săi, care-l credeau pierdut, că există o altă viaţă în altă parte, din care el a adus legile după care ei ar trebui să se poarte pe această lume pentru a ajunge curaţi acolo. În cea mai mare parte comentate, cu suficient de multă părtinire pentru originile zeului cît şi de supremaţia marilor imperii ale sueonilor, de către Carolus Lundius, credea Alma, care nu i-a mai spus şi aceste amănunte lui Apolsin. Acesta nu dorea deloc să facă paralela între experimentele lui Pythagoras şi ale discipolilor săi, care nu stăteau mai mult de nouă zile sub pămînt, în cavernele făcute special pentru aceasta, şi cele ale lui Zamolxis. Şcoala lui Zamolxis i s-a părut mai reală. A scris şi un studiu despre acea primă şcoală de pe pămînturile îndepărtatei Dacii. Muntele Ida din Creta, unde Pythagoras şi-a început experimentele, era mult prea neînsemnat, pentru acele timpuri, faţă de Kogaionul în care Zamolxis şi-ar fi impus legendara lui şcoală, devenind zeu, nemuritor.

          Dar, eu, zău aşa, ştiam mult mai bine cum a fost şi nu puteam să le schimb părerile unor încăpăţînaţi de istorici sau falşi istorici care, fie din comoditate, fie din dorinţa de a se impune rapid, de a crea o lume în care ei să fie singurii care ştiu totul, au dat lumii legende pe care numai în faţa mea le vor dezminţi. Iulius părea a se desprinde de aceştia. Dar el nu era nici istoric, nici cunoscător al unei lumi imposibil de reabilitat de o minte de om, ci un vizionar care, în nebunia lui frumoasă, uneori se credea chiar zeu, după cum v-aţi dat seama, sau încă nu, atunci cînd se retrăgea în biroul lui şi ieşea după nouă zile istovit şi nebărbierit, fără să poată lega nici măcar două cuvinte. Îi trebuiau cam tot atîtea zile să-şi revină. Timp în care Alma traducea mai departe, închisă în apartamentul ei, pe care Nedu şi-l imagina ca o celulă de închisoare. Însă numai eu ştiam că acolo Iulius mutase, în mintea lui, grota în care cu mii de ani în urmă Zamolxis punea în aplicare cele învăţate în insula Samos, unde a ajuns, nu ca sclav, cum a vrut Herodot, ci ca înfăţişare a mea pe pămînt pentru a vedea ce a putut face un singur om – Mnesarhos –, care a adunat în jurul lui pe marii învăţaţi ai vremii prin care mi-am trimis învăţătura pe pămînt, aşa cum am făcut în altă parte a lumii prin Moise. Sau cu Gebeleizis, de care-şi lega acum speranţele sale Iulius. Dar adevăratele lor fapte sunt adunate numai în cartea mea, la care, uneori, în clipele lui de transă totală, îl simt cum visează Iulius Apolsin. Iar ultima mea înfăţişare pe pămînt, de care el se îndoieşte uneori, este Iisus. Mi-e teamă să nu-l scap pe Iulius într-un fals mesia. Va avea grija de el, pe veşnicie, Satana, izgonitul din sine.

          Cu gîndul la Alma, l-am lăsat pe Nedu în faţa buildingului, cînd am plecat cu Teofil spre aeroport. Cu o zi înainte mi-a spus c-o să-mi dea un pachet pentru un frate dintr-un oraş învecinat cu Tîrgnord. Nu vă mint, zău aşa, cînd mi l-a dat, în sufragerie la Colette, de faţă cu toată lumea, pentru că numai aşa putea avea siguranţa că va ajunge la destinaţie, mi-a arătat pe două coli ministeriale, scrise pe cîte două coloane, seriile dolarilor pe care trebuia să-i duc acelui frate de departe: erau opt mii de dolari, în bancnote de la 10 la 200. Le-am scris seriile, mi-a spus, să ştie fratele că sunt dolari adevăraţi, nu falşi, munciţi de mine şi adunaţi pentru a-l putea ajuta. O să-mi confirme într-o scrisoare, în care o să menţioneze seriile în aceeaşi ordine pe care am scris-o eu aici. Îmi spunea astea să fie sigur că nu voi umbla în pachet şi voi împrumuta sau schimba bancnotele cu altele false, cum a auzit el că s-a mai întîmplat. Nu-şi dădea seama că mă insultă. Sau poate că da, dar, pentru siguranţa lui, era mai bine să o facă şi să nu existe nicio tentaţie din partea mea, ins în care şi-a arătat toată încrederea, nu însă pînă la capăt, de bine ce dedicase atîta timp pentru a scrie seriile atîtor bancnote. Nu am avut niciodată la mine atîţia dolari, i-am spus. Mă puneţi într-o mare încurcătură. Voi ascunde banii în geamantanul pe care îl voi pune în cala avionului – i-am spus. Nu puteam risca să-i iau cu mine. Nu-i puteam justifica, la un eventual control în urma cărui ar fi fost depistaţi în bagajul meu de umăr. Nu se gîndise şi la acest aspect. Dar cum era hotărît să trimită banii, pentru că vorbise cu fratele la telefon, şi-a asumat riscul de a-mi da dolarii pe care trebuia să-i strecor printre obiectele mele, în aşa fel încît să nu iasă la filtrul pe care vameşii îl fac. Ştia el o metodă cu folia de aluminiu şi hîrtie igienică, în aşa fel încît să apară că acolo este un pachet cu orice altceva, nu cu bani. În fine, după o întreagă discuţie despre importanţa acelor dolari, care trebuiau să ajungă la destinaţie, m-am decis să-i iau, nu înainte de a-i spune că: unu, dacă vor fi găsiţi la control, se vor confisca, iar eu risc să nu mai pup America prea curînd, şi, doi, dacă se rătăceşte geamantanul, şi dolarii se pierd. Hai să încercăm, a spus Nedu, ştergîndu-şi de pe frunte broboanele de transpiraţie. La care Colette i-a spus, ce năduşeşti aşa, bre, că spui că ai sute de mii în conturi, ce dacă o să se piardă. Iar mie mi-a spus, în locul tău n-aş face-o, pentru că dacă te prind, zaci cel puţin treizeci de zile la Jamaica, cum spuneau emigranţii locului de detenţie. Şi nu este deloc uşor; intri fată mare şi ieşi katiuşă de acolo. Şi apoi, pe acest ton, s-au făcut tot felul de poante, golind trei galoane de Carlo Rossi, retrăgîndu-ne la culcare spre dimineaţă.
          Cum stătea în uşa buildingului, privind geamantanul în care erau ascunşi cei opt mii de dolari, nu mi-a spus la revedere sau alt cuvînt de drum bun, deşi eu i-am strîns mîna şi i-am spus să rămînă sănătos, ci, cu ochii ficşi, mai întîi pe geamantan, apoi într-ai mei, iradiind un soi de fericire posibilă, mi-a spus că atunci cînd voi reveni îl voi găsi împreună cu Alma. Nu de alta, dragă domnule, ci pentru că vreau să o eliberez din închisoarea descreieratului.
Aş fi vrut să fie aşa, însă, lăsat să alerg prin jurul acelor ani, ştiam că la acea vreme Alma va sta închisă tot în apartament, pentru a da gata ultimul capitol, cel mai greu, şi pentru a-şi completa fişele pentru o carte despre cum a tradus opul lui Carolus Lundius, ca apoi să fugă oriunde or duce-o picioarele. L-am privit şi eu în ochi şi l-am lăsat în uşa blocului, singur, aşa cum aveam să-l găsesc peste doar trei luni, cînd urma să revin şi să rămîn mai mult timp.
          Toţi ceilalţi din grup erau deja la aeroport, duşi de Radu. Trei dintre ei ar fi vrut să rămînă, însă nu s-a putut. Willy le-a găsit de lucru. Numai pentru el nu-şi găsea niciodată nimic. Trăia din ajutorul social şi din ceea ce mai cîştiga pe ici şi colo sau lua din geanta lui Colette. I-a însoţit pe toţi din grup la aeroport. O făcea cu fiecare grup de care se lega. Şi de fiecare dată dorea să urce şi el în avion pentru a se întoarce în ţară. Dar nu o făcea, la gîndul că din el nu mai rămăsese nimic, ci doar un suflet îngreunat şi o inimă dornică de năzbîtii, bătînd într-un trup de cincizeci de chile.
          Cînd a ajuns în America, cu mulţi ani în urmă, şi-a pus în gînd să se întoarcă, peste ani, în ţară cu cetăţenie americană, să provoace un mare eveniment din cauza căruia să fie arestat, iar statul american să intervină şi să-l salveze, ameninţîndu-l pe Ceauşescu că va ridica României clauza naţiunii celei mai favorizate. Tot timpul, după ce a ajuns în portul din New York, şi-a imaginat scena în care va fi arestat. Nu ştia niciodată din ce cauză, ce va face, mai exact, dar oricum ceva politic, un protest de mare anvergură, o tentativă de asasinat, ori să fie prins împărţind manifeste împotriva comunismului, în aşa fel ca fapta lui să poată fi apreciată la Washington, DC, la Casa Albă, să poată fi eliberat şi să devină astfel erou, aşa cum a devenit Pacepa care însă stătea ascuns ca un laş pe nici el nu mai ştia unde. Cu acest gînd a trăit ani în şir şi s-a entuziasmat de fiecare dată cu zeci de pahare de vin, bere sau whisky, încît acum, cînd dădea mîna cu noi, tremura, nu de emoţie, ci după băuta de aseară făcută cu cei din grup, şi ei specialişti în aşa ceva. Ochii îi erau plini de lacrimi. Ar fi dorit să urce în avion, dar nu avea bilet, nici paşaportul la el, nici bani. Dar, cu siguranţă, mîine o va face. Îşi va lua inima în dinţi şi se va duce la rudele lui din Suceava, pe care nu le-a văzut de cînd a plecat. Dar ce-o să le spună cînd l-or vedea o umbră de om, ratat, lipsit de cea mai mică perspectivă. Şi ai lui erau cu toţii gospodari, bucovineni mîndri, care, chiar şi sub comunişti, s-au descurcat ca pe vremea regelui. La dracu’, şi-a spus în sine, tot la Colette mă întorc. Două umbre ascunse sub o plapumă dospită de lacrimi. Uneori îl apuca plînsul aşa din senin. Iar Colette îl seconda, pînă ce, osteniţi şi ameţiţi, adormeau spate-n spate, iar dimineaţa cînd se trezea, de fiecare dată freş, amintea butada lui Lincoln, să ştii, dragă Colette, că cea mai mare fericire a omului este aceea de-a da sub plapumă oricîte băşini doreşte… Dar Colette, încă în formă, mai dorea şi altceva de la soţul ei, pe lîngă promisiunile neîmplinite, aceea de a-i face acte, de a-i găsi un job mai de doamne ajută, la o şcoală, unde să predea limba franceză, dar acesta, cu haz, îi cînta de fiecare dată cîntecul lui Lake Găzarul, „Ştiu eu ce doreşti mata/ N-are moşu’, că ţi-ar da!“. Iar Colette era obligată să caute în altă parte, atunci cînd ardea şi trebuia să-şi igienizeze pe dinăuntru trupul. Însă o dată pe lună, Willyuţă al ei făcea efortul vizibil de a-şi îndeplini datoria de bărbat. Că în rest îl găsea mai tot timpul absent de acasă, iar cînd era prezent, dormea, sforăind de se auzea de afară. Nedu i-a spus de cîteva ori că el ar putea fi un tip discret, că i-ar oferi mici atenţii, însă se răzgîndea pe loc, spunînd că nu o poate face decît cu acte în regulă şi în religia lui. Fă-o, bre, cine nu te lasă. Scara este plină de femei de toate felurile. Şi eu tot în religia mea o fac, nu în alta – spunea Colette, atunci cînd dorea să-l ia pe acesta în serios şi să i-o reteze, iar cînd îi ardea de glumă, îi spunea, „dar ce, bre, cînd ai fost la şcoală, ai învăţat-o religie, nu ai ţinut-o sub bancă?“ Şi Nedu rîdea cu gura pînă la urechi, zgomotos, întrebînd-o dacă ştie care este cel mai bun săpun. Ştiu, spală-te tu cu el – îi răspundea aceasta.
          Dar avea cu Nedu şi discuţii foarte serioase, îndelungate, uneori chiar, pasămite, în prezenţa lui Willy, care sforăia în sufragerie. Colette avea nevoie să comunice. Nu mai vorbesc de Nedu, care dacă nu schimba într-o zi cîteva vorbe cu oricine, chiar şi cu un necunoscut, simţea că explodează. Dar atunci cînd Colette avea nevoie de aşa ceva, nu-l căuta pe Nedu, însă îl aştepta, iar cînd acesta îi bătea la uşă – asta mai rar – sau cînd o striga din uşa atelierului, îl invita la ea şi se tăifăsuiau ore în şir. Devenea, după aceste discuţii, mai relaxată, mai optimistă, mai dornică să mai aştepte ziua cea mare. Că pentru asta a venit în America, să dea peste ziua cea mare. Cele mai multe reţete pentru aşa ceva le afla de la Nedu. Dar nu erau cele acceptate de ea. Cînd acesta devenea insistent, oferindu-i nenumărate variante de fericire, aceasta schimba vorba şi spunea tot felul de chestii despre copiii ei rămaşi acasă, doi băieţi ca mama lor de frumoşi, îşi lăuda ea cu vădită mîndrie odraslele, unul deja însurat şi celălalt gata să-şi pună pirostriile. Şi descrierea acestora începea de pe vremea cînd erau de o şchioapă, cum i-a crescut alături de un tată beţiv, educîndu-i şi făcîndu-i pe amîndoi cu studii superioare, unul inginer şi celălalt economist, dar din păcate, fără slujbe în specialitatea lor, că aşa este în România, ci unul şofer de cursă lungă, cu responsabilităţi de gestiuni de sute de milioane, altul manager la o societate comercială. Lui Nedu îi plăceau amănuntele. Dar pentru a o asculta pe Colette, îi cerea acesteia de fiecare dată să nu fumeze cît stăteau de vorbă. Era un bun ascultător, însă atunci cînd îi venea rîndul nu se mai oprea cel puţin o oră din tot felul de poveşti, cele mai multe de laudă de sine, uneori justificată, alteori despre cei din adunare, care erau zugrăviţi în cele mai frumoase cuvinte: toţi erau cinstiţi din cale afară, bogaţi, la casele lor, cu mare frică de Dumnezeu, ceea ce o făcea pe Colette să-şi simtă stomacul în reacţie şi ducea, mecanic, mîna la pachetul de ţigări care stătea în faţa ei pe masă. Însă dacă Nedu aşa a cerut, să nu fumeze, iar ei îi era dor să trăncănească, se abţinea.
          Cînd venea Vera, totul era altfel. „Ologul“ ei drag, cum îi spunea lui Onufrie, abia de se mai mişca, dar încă avea voinţă în el, şi din cînd în cînd chiar se mai jucau în pat. Şi Colette se mira, ca şi cum aşa ceva nu ar fi fost posibil. Nu, că nu s-a ologit şi acolo, ci doar numai la picioare. Mîinile îi sunt bune. Are nişte degete jucăuşe… Am fost la nişte chinezi care vor veni mîine să-i facă acupunctură. Cică ar face minuni. Să dea Domnul. Şi aprindeau amîndouă deodată ţigările şi pufăiau printre tot felul de vorbe, la care atît Vera, cît şi Colette rîdeau zgomotos, făcîndu-l pe Willy să deschidă uşa dormitorului, să se uite chiorîş la cele două, ca apoi să iasă din casă bodogănind. Colette, ăsta mai foloseşte dormitorul şi la altceva sau numai la dormit? întreba Vera, care nu o singură dată s-a lăsat pipăită de palmele lui Willy. Sigur, minţea Colette, e bun la pat, rupe nu alta. Ceea ce o făcea pe Vera să viseze, în criză de altceva, cînd Colette nu va fi acasă, la o hîrjoană cu Willy. Ştie că oricum se vor distra şi că va rîde cu poftă la poantele acestuia. Willy chiar şi cînd era necăjit făcea tot felul de glume. Orice vorbuliţă ieşită din gura lui stîrnea hazul. Dacă-l vrei, i-a spus Colette, ţi-l pot împrumuta o noapte. Dar să ştii că dă cam o sută de băşini şi-ţi va spune că asta este cea mai mare fericire a omului.
          Nu acelaşi lucru se întîmpla cînd venea Alexia, care era pusă pe cîştig şi mai tot timpul cu un picior pe scara avionului pentru a se întoarce acasă. O va face cînd bătrînii ei evrei se vor căra. Nu mai e mult pînă atunci, spunea Alexia cu un optimism temperat totuşi. Fiul lor, cu care ea s-a culcat de vreo cîteva ori, vrea să vîndă şi să-i dea şi ei o parte. Măcar pleci cu ceva cheag acasă, îi spunea Colette. Şi cum o are, tu, retezată sau cu moţ? întreba Colette, ştiind că Alexia nu are umor. Da, tot timpul belită şi tare. Nu duc lipsă. Dar, vă spun sigur, zău aşa, Alexia minţea, pentru că ştia că orice i-ar spune, Colette crede totul şi o invidiază. Şi asta îi făcea bine. În casa evreilor treceau şi zile în şir fără să audă o vorbă, de parcă acestea costau gologani pe care Itzik trebuia să-i scoată din buzunar. Însă bani adunase ea ceva şi, pentru că primise veşti proaste de acasă, dorea să plece. Ar trebui să plecăm împreună, i-a spus Colette, aşa cum împreună am venit. Însă eu n-am dat ca tine peste un evreu generos şi cu fiu cu osul tare, ci peste o grecoaică, fosta amantă a lui Onasis, care i-a lăsat moştenire o groază de căcăreze de capre, dar nu aici, ci în Creta. Să le numere ea, că eu nu am chef să merg acolo. Încît, să ştii că nu mă întorc acasă decît cu cetăţenie americană, măritată şi cu punga plină.
          Visul acesta îl aveau toţi cei care ajungeau în America. Puţini şi-l vedeau împlinit.

Capitolul 14 din romanul cu acelaşi titlu, în lucru.

Gellu Dorian

Cartea de la Uppsala

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)