Sub genericul Club Rebreanu, revista Apostrof continuă să publice, câteva proze originale născute în jurul unui proiect comun: dezvoltarea unor idei şi nuclee epice prezente în caietele de însemnări ale lui Liviu Rebreanu. Pariul, asumat de mai mulţi prozatori, a condus, până în prezent, la mai multe schiţe, nuvele şi povestiri care, în final, vor intra în alcătuirea unui volum colectiv.

Debut în proză al autorului Alexandru Ioan Ciorogar, care s-a afirmat decis ca spirit savant al tinerei generaţii de studioşi în litere prin câteva studii specializate de mare acurateţe şi de promiţătoare originalitate, Momente din viaţa noastră aglutinează sugestii din mai multe crochiuri prozastice din Caietele de tinereţe ale lui Liviu Rebreanu.

(Ovidiu Pecican)

 

Momente din viaţa noastră

Alexandru Ioan Ciorogar

          Nu-mi aduc aminte mare lucru de pe vremea când eram copil. Ţin minte că odată, când eram mai mic, am făcut ceva ce nu trebuia să fac. Niciun copil n-ar trebui  să facă aşa ceva. Mi-a zis un nene că trebuia să împuşte un „câne“ care s-a mâncat cu altul turbat. Era câinele meu şi nu am vrut să-l puşte alţii. Nu vroiam să îl puşte nimeni, nici eu. N-aveam ţintă. Eram mic, nu trecusem prin armată. Am întins-o cât am putut. Am tărăgan – cum ar zice Preda sau Slavici. În sfârşit, l-am legat de un stâlp şi am tras. „Cânele“ se uita la mine. Sentiment. Apoi odată îl podideşte sângele pe gură, pe la gât şi pe la coaste. Se zvârcoleşte, roade funia cu care era legat. Sângele fierbinte aburea. Se mai uită o dată la mine implorator, apoi se piteşte jos şi-ncepe a-şi linge rana. Sentimente. Nu l-am nimerit bine. Lingea sângele, care aburea fierbinte. În mine deodată se zgudui ceva. Îmi venea parcă să-mi spăl mâinile în acest puhoi cald, dar mi-era frică să nu mă muşte, fiindcă era încă al lui. Ridicai puşca la ochi şi mai trăsei. Îmi venea să văd sânge cât mai mult, mai cald, să văd curgând pârâu, să mă împresoare nebuneşte. Câinele s-a mai zvârcolit ceva, apoi şi-a dat sufletul. Sânge mult roşea pământul împrejurul lui. Funia roşă, burta lui înroşită. Şi eu stam privindu-l setos de sânge şi-mi venea să mă tot uit... Nimic nu mai era în mine omenesc, numai sânge, sânge... Aşa cred că s-a simţit şi Gheorghe când şi-a omorât calul. Sau poate nu. Mi-e frică de ceea ce am simţit. Mi-e frică de faptul că voi vrea să fac asta din nou. Să omor din nou. Voi fi curios apoi să văd cum e să omori un om... vorbesc aiurea, aberez. De fapt, nu a fost nicio puşcă. A fost un topor şi câinele a sărit la mine. Nu mi-am dat seama atunci, dar omul ăla care m-a pus să fac asta a văzut toată povestea. Stătea pitit. Chestia e că nu era un nene, era un băiat mai mare ca mine, căruia-i dăduse mustaţa şi avea puţin păr pe piept. Şi câinele turbat era al lui, dar nu era turbat. S-au certat, s-au muşcat aşa ca şi câinii, şi-i era ciudă, a vrut să-l omoare. A inventat povestea asta ca să nu-l omoare direct.
          Adolescent fiind, m-am îngropat între cărţi şi în jurnale – am găsit acest jurnal cu coperţi de piele neagră –, cred că-mi plăcea mai mult caietul decât ceea ce lăsam în el din mine. Poate le lăsam tocmai din motivul ăsta. Nu le mai vroiam, dar nu vroiam să le pierd. Aşa e când ai o relaţie sau o verişoară pe care n-ai văzut-o de ani buni. N-o mai vrei, dar pentru că e sau a fost a ta, trebuie să o păstrezi totuşi undeva: Aş vrea să pot face asta uşor: să ies din mine, din voi, să pot ajunge ideea fără să mai depind de ea, dar totul e prea încet, soarele – prea cald şi toate se topesc şi dau naştere unui puzzle nearmonizat. Oricum, totul e în umbră! Aş vrea să zbor, să mă înalţ la o altă lume, fugind din lumea voastră. Vreau şi o să pot fi genial! E un fleac: am nevoie doar de această evadare de-nceput, să mă-mping singur de la spate, să-mi pot da drumul şi să interiorizez din inerţie, doar pentru a da înapoi de două ori mai mult, vouă, dar cred că până la urmă, mie... Cine eşti Tu? Cine sunt eu? Şi ce e tot acest amalgam de spirit şi natură dintre noi? Drumul se termină întotdeauna, indiferent cât e(şti) de lung. E oare drumul pe care eu trebuie să îl parcurg sau Tu? Ce găsesc la sfârşitul lui? Te găsesc pe Tine? Poate nu eşti tu şi nu ştiu dacă aş vrea să mă găsesc pe mine, ar fi prea straniu. (SIMBOL!) Am trecut peste birocraţie, mi-am pus cizmele de cauciuc şi am călcat peste prieteni, dar nu şi peste mine. Nu ştiu unde sunt şi nu mă pot regăsi, dar vreau să ştiu de ce sunt într-atât de egoist? De ce să mă mai regăsesc, frate? E nevoie oare să mă-ntorc? Poate c-ar trebui doar să de-kant-ez, să mă bucur de ceea ce rămâne şi să plantez. Are să se dezvolte altă plantă. Când soarele va ieşi şi eu voi creşte! Şi aş mai vrea ca fraza mea să fie genială! Aş vrea să-mi fiu propriul arhitect şi inginer, să pot clădi şi desena fără să mă surp. Oare o să reuşesc? Mai am destul timp? (întrebări retorice, multă panică) De ce să-l irosesc cu el? Cu ea? Ar fi mai bine să mă-nvelesc în lumea mea, să-mi fie cald în iarnă şi răcoare-n august, pentru că, oricum, toamna toate visele mor, şi mor şi eu cu ele. Sunt tot ceea ce eu pot să fiu, să visez; cât de rău e să îţi pierzi speranţa. Corpul e fecunditatea sufletului meu, este doar un instrument; aş vrea să îl ajut... sper să reuşesc. Dacă visul poate deveni realitate, atunci de ce mai visez? Dacă realitatea nu e atât de departe de visare, (de) ce aştept? Nu vreau să diferenţiez, pentru că vreau ca dorinţele mele să prindă viaţă, nu doar în vis, ci şi în realitate. Cât de absurdă poate fi o dorinţă dacă o pot trăi? Cât de inutilă? Vreau să vrem, să avem tot ce putem să vedem, pentru dorinţa simţului din adâncul visului:
          „Dincolo de aşteptare,
          Stă domniţa şi visează...
          Dincoace de deşteptare,
          Fata bea, cântă, dansează!“
Chiar dacă vorbesc cu mine şi despre mine, îmi pare totuşi că vorbesc cu alt-cineva, cu alteritatea. În momentul în care mâna scrie şi ochiul citeşte, aici, în zonă, există două dezvoltări. Pentru că unul scrie, celălalt citeşte, se înţeleg, râd, dialoghează şi se dispreţuiesc. La ce folos? Pentru bunăstarea gândului abscons, a dorinţelor şi obsesiilor mele!? S-au născut ele în mine? Sau sunt eu doar învelişul lor, coconul protector? Poate sunt doar suma sau diferenţa influenţelor ce bat dinspre toate direcţiile, izbindu-se de acest zid culturalo-social, în speranţa de a afla o mică spărtură, o nişă  înspre dormitorul sufletului meu. Aş vrea (încă o dorinţă) să fac parte din acel cerc: să port ochelari pe nas, barbă groasă, guler alb, pantoful elegant; dar până atunci mai este mult... însă încep acum! Şi n-o să mă opresc până când un déjà-vu va acţiona din interior, lovindu-mă peste cap, râzând: „Ai ajuns! Ba chiar mai mult, ai făcut câţiva paşi, în plus, spre interior, spre centru!“ – aşa ceva notam zi de zi, acum câţiva ani, când vroiam să fiu scriitor. Prodane, ce porcării scoteai pe gura peniţei! M-am hotărât doar să ţin un fel de jurnal. Altfel... un fel, nu două.
          În timp ce o aşteptam pe ea mă gândeam. Mă plictiseam. Mi-am dat seama de un lucru. Că cei care fumează nu aşteaptă niciodată. Ei nu aşteaptă ceva sau după ceva, ei fumează până vine acel ceva ori cineva. Dar de plictiseală nu scapă. Fumătorii ştiu că ţigara nu merge fără cafea sau, cel puţin, cu ceva lichid, în afară de apă. Adică, revenind, fac ceva. Ceilalţi care nu fumează aşteaptă, adică nu fac nimic, pierd timpul de pomană. Mă gândeam – deci există două tipuri de oameni în lume: cei care aşteaptă şi cei care fumează. Ca şi cum sunt cei care au citit al doilea volum din Moromeţii şi cei care nu l-au citit. Mi se întâmplă că de fiecare dată când îmi aprind o ţigaretă în aşteptarea tramvaiului – chiar atunci soseşte. Dacă nu o aprind, stă după colţ, aşteaptă să o aprind şi apoi vine. Odată, am văzut în tren un bărbat făcut, mare, aşa cum trăbă. Stătea frumos la locul lui. Numa’bine, a ieşit până afară, să pipe pesemne, şi, într-o clipă, un evreu îi ia locul. Sau poate nu era evreu. Omul se întoarce. Vorbesc frumos, se explică unul altuia, apoi evreul îi cârpeşte două palme. Celălalt se înfurie, se înroşeşte aşa de tare încât mi-era teamă să nu mă împroaşte sângele ce-i fierbea în venele de pe mijlocul frunţii. Era un ou roşu. Îl bate pe evreu de-l sminteşte. După ce se termină scena – evident nimeni nu a intervenit, au stat şi se uitau fără să se vadă că se uitau –, evreul vine şi se prezintă. Aud doar două replici:
          – Cum ai îndrăznit să-mi dai palme?
          – Am observat că mi-a mers aşa întotdeauna.
          Era 7 şi un sfert. Nu mai aveam răbdare. Într-un final a venit... la ora 11. Halala final.
          Eram atât de nerăbdător încât nu ne-am mai salutat cum se cuvine, nu ne-am sărutat. Am luat-o de mână şi am fugit parcă de cineva din tren. Atunci am plecat către casa bătrânului.
          Nu ştiu cu ce să mă îmbrac. Chiar nu ştiu. Am atâtea haine, dar nu ştiu cu ce să mă îmbrac. N-am chef de nimic. Nu-mi place niciuna, vreau haine noi! Dacă nu arăt bine, nu o să mă simt bine. Abia aştept să mă întâlnesc cu el. Sunt curioasă dacă o să-mi facă vreun compliment, măcar despre cum miros, că-i parfumul nou, nici măcar nu l-am folosit până acum. Mă duc să scot cartofii din cuptor. Sper să apuc să mănânc şi eu ceva. (Cască.) Da. Obişnuia să vorbească cu voce tare şi să facă tot soiul de gesturi dramatice şi uneori aştepta singură într-un loc într-o oarecare poziţie astfel încât cel care vină să o surprindă în poziţia asta, vezi doamne, spontană. Îşi dădea seama cât de caraghioasă, cât de ridicolă era, dar ştia că aşa va reuşi să impresioneze. Aştepta ca o păsărică cu aripa ruptă. Uneori, se bosumfla doar că acela care a găsit-o a surprins-o într-un moment în care îşi schimba poziţia dramatică, şi că, având în vedere cât timp i-a luat aşteptarea, descoperirea ei nu a avut impactul scontat. Drame muiereşti, cum zicea Călinescu.
          – Tu, s-or ars cartofii! Nu v-am spus să vă uitaţi de ei?!
          Una din ele: „Tu i-ai pus, uită-te tu de ei...“
          – Da’ ţi-am zis că mă duc sus şi să te uiţi, te-am rugat frumos şi ai zis că „bine“.
          – Acum ce mai vrei să fac, scoate-i şi vezi cum s-au făcut!
          – Doamne fereşte-mă, că nimic nu faceţi în casa asta.
          – Mă duc să-mi aranjez părul.
          – Du-te... du-te naibii, să nu te mai văd...
          Trebuie să plec. V-am pupat. Ajung la gară. Urc în tren. Trece o veşnicie. Oare ce face Prodan? Mă aşteaptă? Oare mi-a adus flori? Orice... acolo. Pe tren două femei povestesc – femei mai în vârstă. Una spune că a auzit de la vecinul ei că în balamuc un „niebun“ i-o tăiet capu’ lu’ un tovarăş de-a lui şi a doua zî o povestit tuturor şi încă era şi fălos şi râdea că „Hehe, ce-o face ăla când s-o trezi fără cap“. N-o auzi tu... ce omeni niebuni în lumea asta. Să te ferască dumnezău. Tuuu... aşe tu, aşe, numa’ ca-n poveşti. Nu ştiam la ce să mă concentrez, la stilul lor de a povesti sau la povestea în sine. Mi se păreau amândouă amuzante, nu ştiu de ce. Măcar aşa a mai trecut timpu’. Un altul făcea rebus în faţa mea şi se scobea în urechi când se uita pe geam să se gândească. Se uita şi la mine din când în când ca şi cum ar vrea să-l întreb ce nu ştie, aşa pe sub mustaţă. Erau şi două fete – aveau pantofi frumoşi –, eram curioasă unde se duc aşa gătite sau de unde şi-or luat pantofii, dar şi eu eram gătită şi poate ele nu erau curioase unde mergeam eu, deşi le fugeau ochii, le vedeam cum se uită, când una, când alta, la mine, când credeau că eu nu mă uit.
          Trei deşteptări ameţitoare, un ceas insistent până la refuz şi aproape două ore de lenevire lâncedă pe canapea: astea erau ingredientele şi totodată chinurile prin care am trecut azi-dimineaţă pentru a mă vindeca de rănile unei seri învechite, petrecute prin cotloanele oraşului-martir, la balul nepieritor al Primăverii. Nu mai ştiam nimic din ce s-a întâmplat. Ştiu că atunci când m-am trezit a venit vecina şi mi-a făcut capul calendar. Mi-a povestit tot felul de vrute şi nevrute. Că ea se duce la mamă-sa acasă, dar mamă-sa murise de câţiva ani buni. În fine, adică acolo unde stătea mă-sa. Că se duce să mănânce tocăniţă cu nu ştiu ce, cu brânză. Ea nu-şi dădea seama, dar asta mânca probabil când încă trăia bătrâna. I-o făcea soră-sa mai mare acum. Tocăniţa.
          Am găsit încă una, o poezie:
          Ca o muscă îmi iau zborul din abis,
          într-un vârtej când am murit, era, mai  mult, un vis.
          Şi când degetu’ scăldam în lac
          ceru-l mângâiam, priveam în sus, ca din  hamac.
          Miroase a lux şi a tot soiul de lucruri pe care nu le întâlneşti decât în casele oamenilor meschini. Şi era foarte cald. Îmi aduc aminte că odată, pe vremea când umblam cu gaşca mea, ajunşi în Sighişoara, ne-am oprit să bem ceva. Am pus mână de la mână şi am cumpărat sifon şi nişte soc. Le-am amestecat. Cine să-l mai bea? Chiar atunci trecea o ţigancă şi era foarte cald. Ne cere, evident, ceva mărunţiş, să ne-ajute dumnezeu, şi i-am dat fiecare ce-am avut. I-am dat şi ce-aveam noi de băut. Când a văzut baba că îi dăm sticla, a fugit spre ea, schimbată la faţă, a apucat-o şi s-a întors şi a fugit cu ea, nu cumva să ne răzgândim. Se opreşte brusc, noi eram încă şocaţi de reacţia ei, se opreşte şi zice: „Hăăă, că-i cald ca p***a!!... Da-l beu, îl beu...“ Când am plecat din Sighişoara, după două zile, era în gară, turna soc la puradeii ce stăteau la coadă. Cineva mi-a spus odată: „Cu cât ai mai mulţi bani, cu atât primeşti mai multe“. Îmi zicea asta cu privire la faptul că el, ăla cu bani, nu face cinste, ci i se face cinste. Cică aşa se întâmplă. El e bogat, poate e adevărat, ar trebui să ştie. Nu i-am răspuns mare lucru, am dat aprobator din cap şi am zâmbit cu mândrie, fiindcă tocmai îmi plătise berea. Adică noi eram prieteni buni. De scena asta mi-am adus aminte când am intrat în casa bătrânului. Cum ziceam, miroase sau mirosea a lux, dar de fapt miroase a mobilă veche, a fum şi alte vicii. Nu ştiam exact ce să fac, ce să-i spun. Nu ştiam cum să-l abordez. Era târziu, era întuneric beznă. Trebuia să plănuiesc ceva foarte rapid, ca atunci când mergeam la vreo întâlnire şi nu aveam timp sau bani să încropesc ceva spectaculos. Tot timpul găseam câte-o chichiţă. E limpede că nu numai din acest motiv, dar şi din altele întârziam mereu. Mă revanşam prin micile cadouri ce le aduceam – o floare, altă floare.
          Vecinii. Proaspăt căsătoriţi. Nu le-a mers prea bine. Povestea lor e total aiurea. Total aiurea. Vecinu’ era un om ce avea o faţă care totdeauna parcă zâmbeşte. Cine ştie cum îi sunt întocmite trăsăturile, dar el arăta voie bună şi când dinlăuntru plângea cu hohote. Un năcaz. Omul stă să piară de durere. Şi pe când povesteşte ceva altuia, ceva foarte dureros, zâmbeşte. Aşa am văzut odată şi un copil mic. Nu era chiar aşa mic. Înţelegea ce-i ziceai. Vorbea cu tine. Doar că îţi era mai mare mila să-i spui că i-o murit câinele, că avea o faţă ce părea mereu tristă. Nu puteai să-i pui şi asta în spinare. De altfel, era blând, bun la suflet şi cuminte. Învăţa bine şi scăpa aproape întotdeauna dacă făcea vreo boacănă, pentru că nu te puteai uita la el cu ură, nu puteai să-l cerţi când îi vedeai faţa de om trist şi nevinovat.
          – Na, tu! Na, tu!
          – Stai, mă Ioane, că ne-aude lumea, mă! Ne-aud vecinii, mă, şi ne facem de mândra minune.
          – Na, tu! Na, tu!
          Asta se auzea de la vecini într-o după-amiază, după ce o plouat cu gheaţă. Era fericit vecinu’ că nu i-o stricat ploaia straturile şi o bătut-o pe nevastă-sa de fericire, dar o omorât-o. Am văzut la ştiri dup-aia. Nu ne-am dus să vedem ce fac. Bunicu’, în schimb, era supărat, nevoie mare, fiindcă lui i s-au stricat toate roşiile, chiar dacă casa noastră e chiar lângă a vecinilor. La noi a dat mai multă gheaţă. A muncit săracu’ toată vara. Nu numai roşiile, toate legumele, tot ce avea el pe-acolo. A fost supărat şi s-a îmbătat. O venit vara viitoare, iar o pus roşii. Iar o plouat cu gheaţă. Vecinu’ o stat în ploaie, l-o bătut gheaţa. I-o spart capu’ şi-o murit, dar straturile nu i s-or stricat. Sau cel puţin aşa mi-o povestit mătuşă-mea, că ea ştie aproape tot ce se întâmplă.
          În timp ce îmi aduceam aminte o conversaţie pe care o avusem, nu de mult timp, cu prietena mea cea mai bună, mă chinuiam din răsputeri să-i explic ceva, mă chinuiam să-i explic că modul în care ea reacţionează nu-i normal. În loc să explice şi să asculte, să înţeleagă, ea se supără ori, mai rău, se enervează, zbiară, dă cu pumnii. Câteodată tace singură şi nu mai zice nimic, dar dacă mă uit la ea, încruntată, parcă atunci vorbeşte cel mai mult. Vorbeşte fără să aud, o simt. Sunt sigur că în momentul acela muţii, poate şi chiar surzii, ar auzi-o, şi-ar astupa urechile sau i-ar zbiera înapoi, furioşi. Atunci îmi dădeam seama că, uneori, facem ceva pentru un motiv, chiar dacă motivul nu e cauza acelui lucru, ci efectul pe care sperăm să-l obţinem, rezultatul. O iubesc, cred că se vede. Ea ştie, cred, chiar dacă nu şi dă seama. Îi spun. Îi spun aproape în fiecare zi. Poate ăsta o fi motivul pentru care uită. Ţine minte toate detaliile. Orice, tot ce-a făcut, unde a fost, cu cine a fost, cu ce era îmbrăcată, ce a zis, ce a mâncat acum cinci ani, cum a făcut dragoste, cu becul aprins ori pe-ntuneric, dar uită că o iubesc. Poate dacă-i dau o palmă voi reuşi să vorbesc pe limba ei, poate o să înţeleagă, e posibil, nu e exclus. Dar, din păcate, n-o voi lovi niciodată. În fine, mă aşezasem apoi în pat şi mă făceam că citesc un roman ca să mi vie somnul, când mă pomenesc cu un tocănit în geam. Mi-au zburat toate gândurile, chiar dacă citeam acelaşi rând de cinci minute. De mirat ce-am fost, eram bucuros că se întâmplă ceva, dar nici nu vroiam să mi se întâmple mie, nici nu apucai să răspund, când tocănitul se auzi încă o dată, mai repede şi mai grăbit, şi îndată auzii o voce care îmi sună cu totul necunoscută:
          – Domnule... domnule...
          Nu ştiam ce să fac, deci exclamai: Ai? Cine-i?
          – Ia fii bun, vino de deschide oleacă, domnule...
          – Dar cine-i acolo?
          – Eu sunt... Prodan...
          – Viu, viu, imediat, stai puţin...
          Am sărit repede din pat şi am deschis uşa antreului.
          – Fii bun şi pune-te în pat – îmi zise acelaşi glas.
          – A da... da... bâlbâii eu surd şi intrai repede şi mă vârâi supt plapomă, fără să ştiu ce se petrece.
          Peste câteva clipe uşa se deschise încet şi intră, cu un zâmbet amar pe buze, d. Prodan.
          – Iartă-mă, domnule, iartă că venim la miezul nopţii – făcu încet către mine ţinând încă de clanţă, apoi vorbind în afară: Vino, dragă, vino... hai.
          Intră încetinel o femeie tânără, oacheşă cu o pălărie bărbătească pe cap. Foarte cochetă. Sper că i-a făcut vreun compliment.
          D. Prodan zâmbi iar şi frecându-şi mâinile se apropie de pat.
          – Bună seara... iartă, domnule, uite ce e: e trecut de miezul nopţii şi nu mai am unde să merg şi-i frig afară să-ţi îngheţe lacrimile-n ochi.
          Nu ştiu ce voi fi bâlbâit mai ales văzând femeia, fata stând şi ea cu acel zâmbet nenorocit pe buze şi privindu-mă parcă rugătoare, întinsei mâna dlui Prodan, apoi veni şi ea şi dădu mâna.
          – Şedeţi, vă rog, şi scuzaţi că mă găsiţi aşa...
          – Să nu te deranjezi deloc, domnule... noi vom şedea aici până dimineaţă... aici totuşi barămi nu te bate vântul şi zăpada...
          Voiam să fiu galant, să le ofer patul meu, dar egoismul mă opri. N-aveam alt pat, sofa încă nu, numai o canapea de lemn şi câteva scaune... În sfârşit, se aşezară, ea pe un scaun lângă masă, el pe dunga patului. Dunga patului. Pat de puşcă. Spălam odată maşina în curte. Mă uitam la copiii care se joacă. Se jucau cu nişte pistoale. Adică cu nişte lemne. Se împuşcau – şi se pare că regula spunea că au numai o viaţă. Aşa e şi în jocul nostru. Nu prea avem voie să murim. Aici poţi să zbieri că eşti mort, dar nu rezolvi nimic. Tot te calcă în picioare, până nu te ciuruie...
          – Hei, aşa-i viaţa asta, mânca-o-ar focul – suspină prelung Prodan...
          – Dar cum... cum de... n-aţi venit mai devreme...
          – Nimic, nimic, domnule, e foarte bine aşa... Eram absolut buimăcit, îl ştiam pe Prodan, era funcţionar la minister. Se însurase abia de un an cu fata asta săracă, cu care avuse multe buclucuri. Îi oferii o ţigară. Femeia îşi încrucişa mâinile pe masă, îşi razimă capul şi nu spune nimic. În sfârşit, Prodan îşi întoarse faţa către mine – o faţă lâncezită şi necăjită – şi zice:


(Sfârşit)

 

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nota autorului: Cred că orice alegere, orice demers pleacă de la ceea ce ne place, şi nu neapărat de la ceea ce vrem sau trebuie să facem. Ei, am ales, în consecinţă, acele „fragmente“ care au rezonat pe aceeaşi frecvenţă cu propria-mi sensibilitate.
(ALEXANDRU IOAN CIOROGAR)


LIVIU REBREANU
Momente din viaţa noastră. Opere, vol. 23, ed. de N. Gheran, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani“, Muzeul Judeţean Bistriţa-Năsăud, 2005.


p. 22: Natu
Îşi omoară femeia beat, din bună-voie, pentru că locurile lui n-au fost stricate de gheaţă etc.


p. 32: Sângele cald
Trebuia să împuşc un câne care s-a mâncat cu altul turbat. Era cânele meu favorit şi nu l-am lăsat să-l puşte alţii. Eram slab puşcaş. Am trăgănat executarea lui. În sfârşit l-am legat de un stâlp şi am tras. Cânele se uită la mine. Sentiment. Apoi odată îl podideşte sângele pe gură pe la gât pe coaste. Se zvârcoleşte, roade funia cu care era legat. Sângele fierbinte aburea. Se mai uită o dată la mine implorator, apoi se piteşte jos şi-ncepe a-şi linge rana. Nu l-am fost nimerit bine. Lingea sângele, care aburea fierbinte. În mine deodată se zgudui ceva. Îmi venea parcă să-mi spăl mânile în acest puhoi cald. Ridicai puşca la ochi şi mai trăsei. Îmi venea să văd sânge cât mai mult, mai cald, să văd curgând părău, să mă împresoare nebuneşte. Cânele s-a mai zvârcolit ceva, apoi şi-a dat sufletul. Sânge mult roşea pământul împrejurul lui. Funia roşă, burta lui înroşită. Şi eu stam privindu-l setos de sânge şi-mi venea să mă tot uit... Nimic nu mai era în mine omenesc, numai sânge, sânge...


p. 32: Un om 
Are o faţă care totdeauna parcă zâmbeşte. Cine ştie cum îi sunt întocmite trîsurile, dar el arată voie bună şi când dinlăuntru plânge cu hohot. Un năcaz. Omul stă să piară de durere. Şi pe când povesteşte ceva altuia, ceva foarte dureros, zâmbeşte.


p. 33: Alt om
Întocmai contrarul celui dinainte etc. Vezi Saşii.


p. 41: Nebunul
În balamuc un alienat taie capul unui tovarăş şi a doua zi povesteşte tuturor. Hehe, ce-o face ăla când s-o trezi fără cap! (E. Lovinescu)


p. 42-43: Slujbaşul
Mă aşezasem în pat şi prinsei a ceti un roman că să-mi vie somnul când mă pomenesc cu un tocănit în geam. De mirat nici nu apucai să răspund, când tocănitul se repeţi mai răpede şi grăbit şi îndată auzii o voce care îmi sună cu totul necunoscută:
– Domnule... domnule...
Nu ştiam ce să fac, deci exclamai: Ai? Cine-i?
– Ia fii bun, vino şi deschide oleacă, domnule...
– Dar cine-i acolo?
– Eu sunt... Prodan...
– Viu, viu, la moment...
Sării răpede din pat şi deschisei uşa antreului.
– Fii bun du-te de te pune-n pat – îmi zise acelaşi glas în nemţeşte.
– A da... da... bâlbâii eu surd şi intrai repede şi mă vârâi supt plapomă.
Peste câteva clipe uşa se deschise încet şi intră cu un zâmbet amar pe buze, d. Prodan.
– Iartă, domnule, iartă că venim în cap de noapte – făcu încet către mine ţinând încă de clanţă, apoi vorbind în afară: Vino, dragă, vino...
Intră încetinel o femeie tânără, oacheşă cu o pălărie bărbătească pe cap stranformată cu nişte mofturi pestriţe.
D. Prodan zâmbi iar şi frecându-şi mâinile se apropia de pat.
– Bună seara... iartă, domnule, uite e trecut de miezul nopţii şi nu mai am unde să merg şi-i frig afară să-ţi îngheţe lacrimile-n ochi.
Nu ştiu ce voi fi bâlbâit mai ales văzând femeia aceea stând şi ea cu acel zâmbet nenorocit pe buze şi privindu-mă parcă rugătoare, întinsei mâna d-lui Prodan, apoi veni şi d-na de-mi dădu mâna.
– Şedeţi vă rog şi scuzaţi că mă găsiţi aşa...
– Să nu te deranjezi deloc, domnule... Iaca, d-ta dormi hodinit iar noi vom şedea aici până dimineaţă... aici totuşi barămi nu te bate vântul şi zăpada...
Voiam să fiu galant, să le ofer patul meu, dar egoismul mă opri. N-aveam alt pat, sofa încă nu, numai o canapea de lemn şi câteva scaune... În sfârşit, se aşezară, ea pe un scaun lângă masă, el pe dunga patului.
– Hei, aşa-i viaţa asta, mânca-o-ar focul – suspină capul şi nu spuse nimic. În sfârşit, Prodan îşi întoarse faţa către mine – o faţă lâncezită şi necăjită – şi zice:


p 152: În tren
Un bărbat voinic stă în vagon, are loc. În o clipă, când a ieşit până afară, un ovreu îi ia locul. Explicaţii. Ovreiul îi cârpeşte două palme. Bărbatul îl bate de-l sminteşte. La urmă ovreiul vine şi se recomandă.
– Cum ai îndrăznit să-mi dai palme?
– Am observat că mi-a mers aşa totdeauna.

Alexandru Ioan Ciorogar

Momente din viaţa noastră

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)