O busolă în labirintul nomenclaturii

Cristian Vasile

          Trecutul recent poate fi reconstituit într-un mod plauzibil, adecvat şi cu alte resurse decât cele arhivistice. Sigur, documentele interne, inedite, ale arhivelor sunt esenţiale, dar zăcăminte ale memoriei şi istoriei comunismului sunt de regăsit şi în altă parte. Există câţiva specialişti în ştiinţe sociale şi umaniste de origine română, răspândiţi în lume, care sunt recunoscuţi de comunitatea academică, dar mai au şi calitatea de depozitari ai unor informaţii deosebit de valoroase despre trecutul politic din secolul trecut. Între ei se află Vladimir Tismăneanu; istoricul şi politologul româno-american nu este la prima carte de confesiuni şi revelaţii, dar Lumea secretă a nomenclaturii: Amintiri, dezvăluiri, portrete (cu un indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob, Bucureşti: Editura Humanitas, 2012) are ceva special. Pentru că leagă mult mai strâns şi sistematic istoria personală, în primul rând existenţa familiei Tismăneanu/Tismineţki/Marcusohn/Luca-Boico, de istoria Partidului Comunist, mai precis a nomenclaturii, cu diversele ei straturi şi ramificaţii.
          Un subiect în sine este chiar geneza cărţii. Iniţial a fost vorba de un dialog purtat în 2010 cu Damiana Oţoiu, autoarea unor studii bine documentate despre cartierul Primăverii şi procesul de restituire a proprietăţilor în postcomunismul românesc. Convorbirile, extrem de dense, nu au fost valorificate imediat; între timp, Vladimir Tismăneanu a continuat demersul memorialistic-istoriografic într-o direcţie convergentă cu acele entretiens prin publicarea – în presa tipărită sau online – în special a unor portrete de demnitari comunişti şi intelectuali asociaţi ai puterii (de la Nicu Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Pantiuşa Bodnarenko ş.a. la Alexandru Ivasiuc şi Radu Bogdan). Operaţiune delicată, care i-a atras şi critici virulente, căci în mai multe cazuri era vorba de fapt de un necrolog; iar cel decedat nu beneficia de indulgenţa încetăţenită la noi, rezumată de vechea vorbă „despre morţi numai de bine“. Vl. Tismăneanu a preferat – în cazul potentaţilor comunişti trecuţi în nefiinţă (Eugen Florescu, Paul Niculescu-Mizil) – o perspectivă critică necruţătoare. Exista şi un al treilea strat publicistic, mai vechi, în care profesorul de la University of Maryland evocase deja – tangenţial sau mai profund – lumea nomenclaturii prin aceleaşi lentile. Iniţial, la începutul anului 2012, tot acest conglomerat confesiv-analitic predat Editurii Humanitas a purtat titlul Părinţi şi copii: De la steagul partidului la Salvatore Adamo, care amintea de un articol despre anii adolescenţei. Numai că întâlnirea cu un redactor de carte precum Oana Bârna a adus modificări proiectului editorial atât în ceea ce priveşte textul propriu-zis, cât şi titlul; o spune autorul în cuvântul-înainte: „Oana m-a făcut să văd ceea ce se găsea în text, dar nu ieşea la suprafaţă, m-a provocat să-mi dezăgăzuiesc memoria, să las şuvoiul amintirilor să se deruleze cât mai liber“ (p. 10).
          Volumul – structurat în şase capitole – porneşte de la convingerea că „istoria politică nu se reduce la analiza de structuri, ea are nevoie să includă dimensiunea subiectivităţii“ (cap. 2, Datoria de a mărturisi: familia şi lumea în care m-am născut – p. 28). Aparenţa sugerată de adversarii lui Vladimir Tismăneanu, aceea a unui moralist criticabil şi monoman, păleşte la o privire atentă asupra istoriei nomenclaturii. Foarte puţini copii ai potentaţilor comunişti au avut puterea de a se desprinde de biografia politică a părinţilor şi de totalitarismul marxist-leninist (printre excepţii: Luminiţa Pană/Cela Varlam şi Gheorghe Chişinevschi). De aici vine datoria de a mărturisi, invocată mereu în carte. Dar volumul nu este doar o mărturisire a unei dramatice rupturi de lumea părinţilor, ci şi un exerciţiu de topografie socială şi politică (p. 9), având drept studiu de caz cartierul Primăverii. Cuvintele prilejuite de evocarea lui Nicu Ceauşescu – coleg de clasă pentru ani buni – sintetizează poate cel mai bine mesajul principal al cărţii: „nu pretind sub nicio formă că amintirile mele sunt ultimul cuvânt pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretări a ceea ce a fost lumea secretă a nomenclaturii“ (cap. 4, Nicu Ceauşescu aşa cum l-am cunoscut şi adevărata succesiune a lui Nicolae Ceauşescu – p. 118).
          Un ton mai apăsat se face simţit atunci când este vorba despre demontarea mitologiei – perpetuate de memorialiştii de partid – legate de existenţa a două etape în istoria comunismului românesc şi a poliţiei secrete, una „stalinistă“ şi alta pretins „naţională“. Între altele, Tismăneanu invocă aici şi faimosul Decret nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale RSR (publicat în Buletinul oficial al Republicii Socialiste România, din 4 august 1971, p. 622-636). „Pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului“, mai multor ofiţeri din Securitate şi MAI – afirmaţi în timpurile stalinismului dezlănţuit – li se acorda Ordinul „Tudor Vladimirescu“, clasa a II-a, semn că, departe de a dezavua practicile instituite atunci, Ceauşescu recunoştea în 1971 „meritele“ braţului înarmat al partidului. Tismăneanu conchide: „Pantiuşa [Gheorghe Pintilie Bodnarenko] şi [Alexandru] Nicolschi primeau ordinul «Tudor Vladimirescu». Nu a existat în realitate o ruptură reală între «vechiul» partid şi cel «nou», nu a existat un divorţ între «vechea» Securitate şi cea «nouă», presupus patriotică. Iar faptul că Nicolschi a fost consultant pentru filmele mistificatoare ale lui Sergiu Nicolaescu despre comisarii de poliţie este cât se poate de ironic, revelator şi simptomatic“ (cap. 6, Galerie de portrete – p. 193). În decurs de numai câţiva ani, N. Ceauşescu a făcut pasul de la condamnarea practicilor Securităţii dejiste (acelea îndreptate, ce-i drept, doar contra membrilor de partid) la elogierea aceleiaşi Securităţi, prin reprezentanţii săi cei mai proeminenţi. Imediat a urmat proclamarea Tezelor din iulie, o altă tentativă soft de restalinizare.
          Lucrarea lui Vladimir Tismăneanu poate fi privită şi ca o scurtă şi fascinantă istorie a nomenclaturii prin digresiuni (vorbind despre Nicu Ceauşescu, ajunge să îi evoce pe larg pe Jean şi Ion Gh. Maurer; apoi de la Maurer naraţiunea se deplasează spre Ana Pauker etc.); dar – spre deosebire de alţii – autorul închide de obicei parantezele. Probabil, Mircea Mihăieş (v. Ghilotina de scrum, Timişoara, 1992, p. 6) nu se înşela atunci când îi reproşa – în glumă – la începutul anilor 1990 că ştie să facă fascinantă o lume, în fond, oribilă.

 

Cristian Vasile

O busolă în labirintul nomenclaturii (Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii: Amintiri, dezvăluiri, portrete. Cu un indice de nume alcătuit de Bogdan C. Iacob, Bucureşti: Editura Humanitas, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)