Secolul 20 – o revistă a contrastelor

Irina Georgescu

          Revista Secolul 20 a reprezentat, de-a lungul timpului, o publicaţie care a permis articularea unei conştiinţe critice racordate la teoriile europene despre artă şi literatură. Revista a navigat ca o corabie printre stâncile ideologiei comuniste, zbătându-se în permanenţă să-şi păstreze autonomia estetică şi calibrul intelectual. Revista îşi schimbă fundamental profilul în anii ’70, devenind o publicaţie de sinteză în care coordonata critică şi exegetică prevalează, în ciuda presiunii politicului. Arheologia revistei ţine de abordau unui tip nou de raportare la literatură, printr-o încercare continuă de sincronizare cu formulele şi cu speciile literare, izbutind să nu se destrame între Scylele şi Charibdele perioadei comuniste, de îngheţ şi de relativ dezgheţ ideologic. De aceea, traducerile, articolele de sinteză, grupajele tematice şi reacţiile stârnite de publicarea câte unui autor mai puţin cunoscut în peisajul literar românesc au făcut ca, pe de o parte, cititorul să se familiarizeze cu un climat intelectual pentru care compromisul nu autoriza repere, ci din contră, falsifica percepţia asupra spaţiului literar şi, pe de o parte, îi permitea revistei să subziste, onorându-şi scopul iniţial de a reprezenta o publicaţie de „literatură universală“, în ciuda bătăliilor programatice pentru păstrarea autonomiei esteticului date între cele două tabere ostile: pe de o parte, revista Săptămâna (în frunte cu Eugen Barbu) şi, pe de altă parte, Secolul 20 (Dan Hăulică, Ştefan Aug. Doinaş etc.), România literară şi Echinox.
          Anul 1961 marca, în plan literar, un moment politic recuperator, subliniat de deschiderea spre literaturile lumii, după modelul revistei Inostranaia literatura. În ciuda presiunilor, Secolul 20 a reuşit să-şi păstreze autonomia şi să nu devină un magazin literar. Folosindu-se de concepte-supapă, de o ironie discursivă, greu de sesizat pentru cititorii precar instruiţi, de o inteligenţă vie, nesubordonată decât unor principii interne de existenţă, publicaţia reuşeşte să-şi păstreze demnitatea culturală, deceniu după deceniu, fiind un permanent strigăt al libertăţii şi al recunoaşterii supremaţiei individualităţii creatoare, culminând cu numerele din 1989, pre- şi postrevoluţionare. Este necesară o reîntoarcere la premisele iniţiale ale publicaţiei şi o regândire a raportului cu Puterea, ierarhic superioară în aproape toate cazurile sau, cel puţin, percepută ca atare. Felul în care Secolul 20 reuşeşte însă să scape de presiunea ideologicului devine un joc de monopoly, jucat cu abilitate şi rafinament de reperele culturale ale revistei, pentru a ajunge să declame, la aniversarea a 100 de numere, apoi a 200 de numere, caracterul original al publicaţiei, pus în relaţie cu activitatea de traducere şi de sinteză critică:

fiecare [număr], exuberant sau mai sever altul, şi toate laolaltă compunându-se, precum nişte variaţiuni pe o schemă vitală de creştere. O sută de numere, în care s-au publicat zeci de romane şi nuvele, zeci de piese, şi nenumărate poezii, pagini de traducere şi comentar explicativ, pagini de sinteză critică, peste 19000 de pagini, în total. (Dan Hăulică, nr. 4 [100], 1969, p. 3)

Nu doar cărţile stau sub semnul unui destin ineluctabil – habent sua fata libelli –, ci şi revistele, „în care se acumulează o strădanie colectivă, o ambiţie de cultură, elocventă pentru spiritul obştei întregi“ (ibidem, p. 5). Rolul revistei se reflectă, pe de o parte, în varietatea iniţiativelor de sincronizare cu literatura vremii (traduceri, studii critice, numere tematice etc.) şi, pe de altă parte, în dizolvarea ideologiei la nivelul articolului de serviciu.
          Echipa redacţională (Dan Hăulică, Ştefan Aug. Doinaş, Geta Brătescu şi alţii) a susţinut în permanenţă caracterul exegetic al articolelor, frecvenţa traducerilor şi a studiilor critice. Din colegiul redacţional au făcut parte, de-a lungul timpului, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Paul Georgescu, Mihnea Gheorghiu, Eugen Jebeleanu, Mihai Novicov, Zaharia Stancu. Li s-au adăugat în timp Ion Brad, Ov. S. Crohmălniceanu, Georgeta Horodincă, Tatiana Nicolescu, Florian Potra et alii.
          Grupajele tematice aveau rolul de a reuni, pe lângă „direcţia“ deja instituită, şi articole ce exprimau păreri individuale, uneori îndrăzneţe, ce înfăţişau, cu generozitate, potenţiale piste de cercetare. Remarcăm, astfel, preocuparea faţă de speciile epice ample, încă de la primul număr al revistei: Mihnea Gheorghiu, „Ce se întâmplă cu romanul american?“ (nr. 1, ianuarie 1961, p. 71-81), Elena Vianu şi Savin Bratu, „«Noul val» în romanul francez“ (ibidem, p. 82-88), Tatiana Nicolescu, „Perspective în romanul sovietic“ (ibidem, p. 89-97). Alte numere vizează metamorfozele poeziei, fie că este vorba de «aventurile» poeziei franceze“ (vezi Georgeta Horodincă, nr. 2, februarie 1961, p. 108-115), fie că se discută despre relaţia între traducere şi inovaţie (Marcel Breslaşu, „Traducere şi creaţie“, Secolul 20, nr. 2, februarie 1961, p. 163-169; vezi şi grupajul „Arta de a traduce“, din nr. 5 [136], 1972: Walter Benjamin, „Problema traducătorului“, traducere de Dieter Fuhrmann, p. 155-163; Octavio Paz, „Traducere: literatură şi literalitate“, p. 164-172), fie despre felul în care literatura însăşi se raportează la eveniment (vezi Mircea Martin, „Aspecte ale prezentului în poezie“, p. 151-154, Secolul 20, nr. 5 [136, 1972]). O altă direcţie de cercetare este studiul poeziei, revitalizată prin articole ale criticilor şi ale teoreticienilor şi prin intervenţiile uneori foarte ample ale traducătorilor, care îşi legitimează astfel demersul, făcând posibilă supravieţuirea speciei şi prefaţarea unor autori noi sau mai puţin frecventaţi. De cele mai multe ori, a vorbi despre poezie constituie o nişă pentru sublinierea importanţei atributelor estetice ale textelor literare în general. Diversitatea de specii, reabilitatea conceptelor de verosimil şi veridic presupun o nouă raportare la realitate, iar varietatea temelor defineşte o nouă direcţie lirică. Dacă pentru poezia românească tendinţa legitimării unui nou discurs liric merge în tandem cu practicarea unei critici susţinute, gradual (şi susţinut!) subversive, în ceea ce priveşte apariţia constantă a traducerilor în paginile revistei, se încearcă, prin facilitarea raportării la text, o educare a sensibilităţii publicului, în sensul lui T. S. Eliot („Tradiţie şi talent personal“, în Eseuri literare [1919]), invocându-se de multe ori procesul de depersonalizare şi legătura sa cu simţul tradiţiei, dar şi o negociere „subterană“, perversă, cu cenzura. Simetriile analitice, încercarea de găsire a unui punct de echilibru şi tentativele de sincronizare cu literatura universală şi cu studiile critice (structuraliste, arhetipale, de sociologie a lecturii şi a culturii etc.) ilustrează un proiect coerent, lucid.
          Articolele critice prezente în revistă intră sub incidenţa eseului şi a foiletonului. Se manifestă o nevoie de sincronizare, care se propagă suficient de departe pentru ca, în mijlocul deliberărilor conceptuale, să fie definit un nou raport între critica şi istoria literară, mai cu seamă între „critica interpretativă şi cea valorizatoare“, prin modificarea canonului critic şi a viziunii asupra literaturii. De aceea, specie bine reprezentată în perioada 1960-1980, eseul critic permite, pe lângă o prezentare subiectivă a temei discutate, şi deschiderea spre o reprezentare arborescentă, înfăţişarea unui „sistem de lectură“ capabil să menţină apetenţa pentru noutate şi valoare. În epocă, polemica a provocat edulcorarea noţiunii de realism (Cahiers roumains d’études littéraires, sunt publicate studii diverse despre problematica realismului: Adrian Marino, „L’avant-garde historique et la question du réalisme“, nr. 1/1978, p. 72-79; N. Tertulian, „Georg Lukács et la théorie du roman“, nr. 4/1979, p. 60-70; Romul Munteanu, „Romanesque et antiromanesque“, nr. 4/1979, p. 78-92), includerea noţiunii de protocronism în dezbaterile culturale, în tandem cu ideea de europeism şi, mai târziu, cu aceea de sincronizare (după 1977).
          Publicaţia Secolul 20 este atât un indicator al studiilor şi al traducerilor realizate în epocă, de-a lungul perioadelor de cenzură (şi al acelora de relaxare ideologică), cât şi un veritabil reper pentru a înregistra evoluţia criticii literare româneşti şi relaţia ei cu ideologia, marcând în aceste decenii mai ales relaţia strânsă între critică, teorie şi istorie literară.

 

Irina Georgescu

Secolul 20 – o revistă a contrastelor

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)