Mircea Zaciu – un nou epistolar

Iulian Boldea

          În august, Mircea Zaciu ar fi împlinit 85 de ani. Publicaţiile de cultură nu s-au prea întrecut în evocarea figurii şi operei Profesorului clujean care a marcat, prin scrisul şi acţiunea lui culturală, zeci de destine literare, unele de anvergură azi. Pentru a resuscita efigia autorului Lăncii lui Ahile, am încercat, la Vatra, un exerciţiu de rememorare, sub titlul Actualitatea lui Mircea Zaciu, dosar în care am publicat şi câteva pagini de epistolar. Nu pot să nu remarc, în acest sens, faptul că profesorul şi criticul clujean a fost, este şi va fi în continuare eroul mai multor volume reunind scrisori trimise unor oameni de cultură cu care a avut relaţii de prietenie (aş nota aici volumul colectiv Întoarcerea învinsului, în care se regăseşte un set de scrisori, Amiaza cea mare: Corespondenţă – epistolarul cu Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Ion Brad, Dialog epistolar, recenta O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj – corespondenţa cu Marian Papahagi şi, deocamdată doar anunţat, un epistolar de la începuturile carierei universitare a lui Mircea Zaciu, cu Octavian Şchiau). Iarăşi, nu pot să nu remarc, în treacăt, capcanele pe care le mai ascund aceste scrisori, scrise, unele dintre ele, la temperaturi „înalte“, mărturisind adesea un freamăt afectiv greu de camuflat.
          O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj: Corespondenţă Mircea Zaciu-Marian Papahagi, ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Vartic (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2012), e o carte semnificativă în mai multe privinţe. Scrisorile documentează despre două personalităţi distincte, cum observă Ion Vartic, în prefaţă: „Dacă scrisorile lui Zaciu sînt acelea ale unui om format, care îşi aplică programul, acela al impulsionării creativităţii personale şi colective, cele ale lui Marian sînt ale unui tînăr pe cale de a se forma“. Înainte de toate, epistolarul e mărturia uneia dintre cele mai fascinante prietenii literare din România postbelică, în care comuniunea de idei se întâlneşte cu esenţa unei aspiraţii consubstanţiale de libertate de gândire şi creaţie. Din cele şaizeci şi şapte de scrisori (situate cronologic între 2 decembrie 1969 şi 6 decembrie 1972) reiese un portret mobil, în oglindă, al celor doi intelectuali, figuri emblematice ale culturii româneşti, departe de ţară în acel moment (Marian Papahagi – student bursier la Roma, Mircea Zaciu – lector de limba română în Germania, la Köln, Bonn şi Aachen). De altfel, dintr-o astfel de dorinţă de afirmare, de deschidere intelectuală şi morală, porneşte aspiraţia evaziunii Profesorului dintr-un mediu cultural perceput ca neproductiv, claustrant sau chiar ostil, mediul clujean. Revelatoare sunt însă cuvintele lui Marian Papahagi, care caută să găsească unele atuuri în conturarea unor proiecte culturale de anvergură în urbea de pe Someş, care ar putea deveni „Oxfordul şi Cambridge-ul nostru“:

Dvs. mă sfătuiţi să nu vin la Cluj şi vă înţeleg îndemnurile. Dar în acelaşi timp mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să încercăm să strângem puţin rândurile la Cluj. Nu că aş avea o părere prea bună despre mine, dar parcă e totuşi mai bine să fim la Cluj cât mai mulţi oameni care să aibă chef de lucru şi să contribuie cât pot la aşezarea Clujului la un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să fie Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce sunt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Padova) pentru Italia.

Sau, într-un alt pasaj epistolar:

Ceea ce vreau să fac ca să pun pe picioare un grup de oameni dispuşi să lucreze în acest sens. Înţeleg filologia romanică nu ca lingvistică, ci ca disciplină ce se ocupă de literaturile romanice, în primul rând medievale dar şi moderne. […] Ceea ce contează sunt oamenii, şi dacă există câţiva oameni la care ţin, de ce să nu te alături lor?

Paginile de corespondenţă proiectează o lumină inedită şi asupra laboratorului de creaţie al lui Mircea Zaciu („eu nu ştiu să scriu pe-ncetul, azi o pagină, mâine alta. Ritmul meu interior e altul şi ori scriu un lucru dintr-un jet, câte 6-8-10 pagini dintr-o suflare, ori acel lucru e primejduit să rămână nescris pe veci“) sau asupra proiectelor sale de istorie literară („O istorie a literaturii? Nu ştiu dacă o voi scrie cu adevărat, în nici un caz una «clasică», de tip pedant. Poate ceva în genul călinescian, «impresii despre literatură»…“), într-un context de relativă destindere a vieţii politice şi culturale româneşti, înainte ca nefastele Teze din iulie să reintroducă dogmatismul în spaţiul cultural. E dincolo de orice îndoială că textele epistolare traduc şi o predispoziţie paideică, un efort de pedagogie intelectuală, prin care dialogul îşi întregeşte articulaţiile semantice şi rosturile modelatoare, articulând o imagine în mişcare a unui moment de construcţie interioară exemplară.
          Demne de interes sunt paginile referitoare la Echinox, la care Mircea Zaciu colaborează, privind cu interes evoluţia revistei, dar exprimând şi unele rezerve, amărăciuni sau reproşuri:

Echinox a ieşit, nr. 8-9 zilele astea şi pe curînd nr. 10. Revista nu mai are însă nervul de altădată, degeaba se amăgeşte Jean. Dacă tu crezi că-l poţi reînvia, te înşeli. Nu cred că ar fi pentru tine o activitate optimă, căci ţi-ar irosi inutil puterile... Echipa actuală nu merită efortul, sînt cîţiva tineri destul de mediocri, nu mai e nici unul la înălţimea primei echipe. Vei vedea singur că nu merită. Pe Jean îl bate gîndul să renunţe, apoi tot el revine, sentimental. Dar totul trebuie să-l facă singur, de la alergătura la tipar la corectură, dactilografie etc. Muncă de rob, fără nici o satisfacţie.

Cu totul alta e poziţia lui Marian Papahagi, care vrea să consolideze revista, să-i redea rezonanţa şi forma de altădată, prin „readucerea la matcă“ a celor care au făcut prestigiul publicaţiei:

În ce priveşte Echinoxul, vreau ca – tot pentru o vreme – să îi urmez lui Jean intenţia secretă de a-i readuce pe cei vechi pe lîngă revistă. Dacă voi reuşi, voi rămîne, dacă nu, tot ceea ce mă leagă de Echinox – prietenia pentru ceilalţi – se va duce şi las baltă această treabă. Sînt dispus să ajung pînă la a condiţiona prietenia mea pentru cei cu care am fost la început, cînd am făcut revista, de readucerea lor la matcă. Cu toate că, înţeleg din diverse scrisori primite, că a început să se cam răcească prietenia între ei, ceea ce mă îndurerează sincer, pentru că ţin mult la toţi şi la prietenia dintre ei.

Rezonând la intenţiile lui Mircea Zaciu de a configura o revistă tânără („Fapt e că n-am încetat să visez la o revistă, care ar putea întruni nişte forţe tinere din care ştiu că şi tu ai face bucuros parte“), Marian Papahagi subliniază, încă o dată, posibilitatea de a consolida în Cluj o „serioasă şi stabilă atmosferă intelectuală“:

atunci cînd se vor fi adunat cei ce vor vrea să lucreze, şi cînd vor fi stabilit exact cum vor să fie acea revistă, apariţia ei va fi o pură formalitate (între altele ţin să vă spun că mor de curiozitate să aflu cine sînt misterioasele persoane capabile de atît de frumoase intenţii, şi anume de a da Clujului o serioasă şi stabilă atmosferă intelectuală). E mult de făcut în sensul ăsta, şi faptul că oamenii nu lipsesc e o adevărată uşurare.

Gravitatea, tonul temperant, lipsit de stridenţe, se întretaie adesea cu accentul ludic, cu exerciţiul ironic sau cu observaţiile casante ale lui Marian Papahagi, care evocă scene ale unor manifestări culturale petrecute la Accademia di Romania, cum este cea în care protagonist e profesorul Mariano Banffi, un traducător (nu prea inspirat) al lui Blaga:

Fructul grabnicei sale rîvne a fost expus într-o preafestivă seară la Academie, în prezenţa a o seamă de babe (nu ştiu de ce, după experienţa de locatar de anul trecut, am impresia că sînt toate contese scăpătate şi asta mai cu seamă după felul elegant în care înhaţă unul după altul paharele şi sandviciurile la cocktailurile ce, punctual, urmează după vreo conferinţă); erau însă şi o seamă de persoane care pot avea cît de cît în clin (sau mînecă), măcar pe departe, cu ale literaturii. În faţa selectului auditoriu ce putea să mai vadă în sală, în afară de un portret al lui Blaga de Drăguţescu, şi pe Drăguţescu însuşi, oarecum rufos şi uşor beat, dl. M. Banffi a citit o conferinţă de tip „Marele poet... s-a născut la... încă din copilărie... Primul volum... Elogii... Deja se observă o urmă de pesimism... altfel optimist... etc.“ [...] Serata a fost ornată de veselia ghiduşă a d-lui Drăguţescu, foarte simpatic de altfel; se făcuse maestrul şi se bătea în piept cum că e român, fapt pe care nimeni nici nu se gîndea să i-l conteste, şi confundînd, fermecător, pe diversele soţii ale diverselor persoane de faţă, de unde şi complimentele respective adresate mereu altor soţi decît cei adevăraţi, după sistemul tirului încrucişat.

Document important al unei comuniuni ideatice de excepţională substanţă şi al reflexelor contradictorii ale unei epoci revolute, epistolarul Zaciu-Papahagi e revelator pentru condiţia intelectualului aflat „sub vremi“, care încearcă să-şi construiască insule de libertate compensatorii, spaţii consolatoare, în care firescul, gândirea vie, demonul îndoielilor se întâlnesc benefic.

 

Iulian Boldea

Mircea Zaciu – un nou epistolar (O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu - Marian Papahagi. Ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Vartic. Ed. Muzeul Literaturii Române, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)