Literatură, diplomaţie şi propagandă

George Neagoe

          Apărută în cadrul proiectului „Valorificarea identităţii culturale în procesele globale“, derulat sub egida Academiei Române, lucrarea semnată de Crina Bud (Literatura română în Franţa: configurări critice în context european, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 180 p.) este o sinteză extrem de utilă şi suficient de bine documentată. Cercetarea sistematizează eforturile intelectualilor români de a integra literatura noastră în circuitul mentalităţilor de pe bătrânul continent. Obişnuiţi mai degrabă să ne văicărim că nu aparţinem încă sistemului de consacrare european, vom descoperi aici dovezi clare asupra faptului că, pe durata secolului XX, mediul nostru politic şi cultural şi-a adaptat discursul la cerinţele ideologice ale Occidentului, căutând să atragă, dacă nu interesul comparatist, măcar simpatia specialiştilor şi a politicienilor. Meritul cel mai important al sintezei priveşte înlăturarea prejudecăţii că poezia şi proza românească sunt neinteresante pentru străini din pricina pitorescului şi a exotismului lor în raport cu aşteptările canonului franco-englezo-german.
          Încă o faţetă investigată cu rezultate promiţătoare este diferenţa de înţelegere a politicului în Vest şi în Est. Imperiul şi coloniile, centrul şi periferia îşi exercită/antrenează legitimitatea apelând la universalism şi/sau la naţionalism, ultimul înţeles ca nevoie de construcţie identitară. Dar, dacă nucleul trăieşte prin forţa modelului (ştiinţific, economic, artistic, militar), electronii dimprejur manifestă, deopotrivă, atitudini centrifuge şi centripete. Aşadar, în disputa între Farfuridi şi Caţavencu, între integrare şi izolare, niciunul nu are dreptate. Problema este că nu există cale de mijloc:

În schimb, o literatură precum cea română a cunoscut această schizofrenie a discursului critic, chemat să valideze opere atât în interiorul propriului sistem, cât şi în altul străin, la ale cărui repere trebuia să se adapteze şi up-dateze. (p. 8)

Constatările Crinei Bud atenţionează asupra motivelor pentru care critici români de prim-plan, sclipitori în expresie şi în analogii, nu au reuşit să influenţeze gândirea străinilor. Înainte de orice, semnalează autoarea, ar fi incompatibilitatea criteriilor de analiză. Estetismul din interiorul graniţelor, consimţit din raţiuni sociale şi administrative, nu trezeşte deloc apetenţa europenilor. Reuşitele lui Basil Munteanu – Panorama de la littérature roumaine contemporaine (1938, tradusă în engleză, italiană, germană şi portugheză) şi La littérature roumaine et l’Europe (1942) – provin din abilitatea de a plia realităţile autohtone pe tipicul unui manual de iniţiere. Discuţia legată de decupajele realizate de Basil Munteanu în conformitate cu perspectiva alogenului demonstrează, încă o dată, că, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, România era conectată şi participa la patrimoniul continental:

Privirea de sus, panoramică, a lui Basil Munteanu reuşeşte să traseze liniile unei hărţi pe care lectorul străin cu relaxare de turist să o poartă străbate. Un aspect care împinge acest discurs critic în zona culturalului este lipsa citatelor, deci, literatura română, în concreteţea ei, e aproape absentă, contând doar medierea prin interpretare şi sistematizare. (p. 14)

Indicând rolul formativ al celor două volume, dar şi al altor contribuţii pe tărâm francez – Petre V. Haneş (Histoire de la littérature roumaine contemporaine, 1934) şi Ion Biberi (Études sur la littérature roumaine contemporaine, 1937) –, Crina Bud arată cum, până la instaurarea dictaturii PMR/PCR în România, intelectualii se străduiau să îndeplinească rolul de politicieni ai literaturii. Promovând-o peste graniţe, se ocupau şi de diplomaţie. Fenomenul se observă după Primul Război Mondial şi, aşa cum precizează cercetătoarea, nu este doar cazul nostru. Explicaţia stă, după părerea mea, în tentativa de a-l familiariza pe cititorul francez cu noua configuraţie a continentului, axată pe fundamentul naţiunilor-stat. La apariţia colecţiei Ecrivains roumains. Morceaux choisis (Paris: La Rennaissance du Livre, 1919, traducere şi note de Rea Ipcar, persoană aflată încă în anonimat), trebuie remarcat că intervenţia Elenei Văcărescu funcţionează, la propriu, ca text de escortă. Mesajul marchează aşezarea prudentă la masa tratativelor, fiindcă, la acea dată, în Hexagon, românii aparţinea necunoscutului, nu străinătăţii: „Cuvântul său înainte e mai degrabă o adresare de curtoazie, de tatonare, de lobby cultural cum i s-ar spune azi, într-un joc al avansărilor şi retragerilor, al îndrăznelilor şi al modestiei“ (p. 87).
          De la relaţiile scriitorilor la relaţiile instituţionale distanţa nu este totuşi foarte mare, pentru că, în aproximativ două decenii, Ilarie Voronca (referent, în guvernul francez, la Direcţia Presei şi Informaţiilor din Ministerul Afacerilor Externe între 1933 şi 1938) şi Eugen Ionescu (ataşat cultural în guvernul de la Vichy) se zbat pentru vizibilitatea cărţilor româneşti. Din păcate, rezultatele ies la suprafaţă pe termen scurt. Odată cu primele semne ale „democraţiei populare“, drumul către Vest al literaturii oficializate (partizane) renunţa la intermediul ambasadorilor şi al scriitorilor (cei stabiliţi peste graniţă, fiind „transfugi“ în limbajul autorităţilor, aşadar indezirabili). Strategiile se modifică. Pe de o parte, începe ademenirea, după modelul impus de Stalin, a scriitorilor străini cu simpatii socialiste. De pildă, Pierre Abraham şi Pierre Paraf sunt purtaţi în turneu cultural, recompensat de cei doi cu prezentarea elogioasă a realismului socialist:

Pentru a obţine o legitimare în contextul cultural internaţional, serviciile de propagandă pun în scenă irezistibile voci de Sirene politice. De exemplu, intelectuali străini sunt invitaţi în România de Institutul pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi sunt organizate pentru ei excursii, întâlniri cu anumiţi scriitori, conferinţe şi reprezentaţii de teatru etc. Antologia de literatură română publicată în revista Europa (1959) este precedată de texte entuziaste ale unor intelectuali francezi care s-au lăsat şarmaţi de astfel de gesturi de curtoazie. (p. 48)

Pe de altă parte, culturnici, politruci şi critici (chiar şi cei reabilitaţi de regim) redactează prefeţele antologiilor aservite Partidului şi chiar ghiduri solicitate de UNESCO. Nu e de mirare că umanismul socialist nu a rămas indiferent la chemările venite de la forurile care, la nivel mondial, ţineau în frâu Războiul Rece. Totodată, nu surprinde implicarea lui Ion Dodu Bălan în astfel de iniţiative, cu La Politique culturelle en Roumanie (1974) şi A Concise History of Romanian Literature (1981). Dar atragerea unor profesionişti – ca Tudor Vianu (Permanences de la littérature roumaine, UNESCO, 1962) sau ca Şerban Cioculescu (prefaţator al unei Anthologie de la littérature roumaine, Seuil, 1968) – deranjează tocmai prin compromiterea competenţei lor de altădată. Studierea acestor amănunte o îndreptăţeşte pe Crina Bud să menţioneze că, sub comunism, practicarea şi impunerea literaturii reprezentau procese parapolitice. Aşa se ajunge la contrapropaganda organizată de scriitorii din exil. Răsturnarea imaginii rulate în mass-media de aparatul de îndoctrinare devenise principalul obiectiv al opoziţiei din afara României. De aceea, aş adăuga, paradoxal şi neplăcut, Artur Silvestri avea uneori dreptate când, în serialul său din Luceafărul (Pseudocultura pe unde scurte, 1982-1985), ataca, apelând la instrumente estetice, lipsa de valoare a unor autori lăudaţi de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca numai pentru că excelau în dimensiunea moralistă, lansând atacuri împotriva comunismului. Nu este şi cazul volumului Les mots incertaines, coordonat de Virgil Tănase, conţinând şase proze, semnate de Mircea Eliade, Leonid M. Arcade, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Andrei Ujică, Vasile Voiculescu, conceput ca un denunţ indirect la adresa regimului comunist din România. Prezentarea de pe coperta patru subliniază această alcătuire în şase avertismente sau în şase maniere de transfigura artistic o realitate mult prea agresivă (p. 119-120).
          Se cuvine să întâmpinăm Literatura română în Franţa: configurări critice în context european ca pe o apariţie meritorie, incitantă, solid informată, deschizând culoarul spre cercetarea atitudinii estetice româneşti ca bătălie canonică şi politică.

 

George Neagoe

Literatură, diplomaţie şi propagandă (Crina Bud, Literatura română în Franţa: configurări critice în context european. Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)