Filosofia simbolismului

Ştefan Bolea

(1) „Mi-e scârbă de toate meseriile... Mâna pe condei valorează cât mâna pe plug... Ce veac plin de mâini!“ (Rimbaud, Sânge stricat)
          Sensurile cuvântului mână: 1) execuţia, servitudinea, răspunsul la o comandă; 2) de aici, principiul mâinii ca opus principiului creierului (creierul ordonă şi activează mâna). Rimbaud critică aici etica de sclav, a mâinii care este desprinsă de spirit, care execută pentru a executa. Dacă propriul meu spirit mi-ar ordona să mă supun, m-ar mânui – nu ar fi nicio problemă ca mâna să execute (argumentul lui Heidegger, conform căruia pentru a ordona, trebuie să înveţi să te supui propriei comenzi). Problema este că trăim într-o cultură în care mâna pare că s-a desprins de spirit şi a învăţat, şi-a fixat ca reflex să execute, orice ar fi. Atât timp cât este aservită şi prin ea nu se exprimă o voinţă liberă, mâna pe condei valorează cât mâna pe plug – a scrie la comandă, a scrie pentru a supravieţui – a scrie ca o vită de povară, ce exercită voinţa unui spirit ascuns. Sclavia din scrisul lipsit de autonomie, neautentic, care ascultă de o comandă externă.
          Veacul mâinilor este veacul sclavilor, al celor care şi-au pierdut libertatea, activând în dauna propriei lor voinţe. Secolul mâinilor nu s-a încheiat şi este meritul lui Rimbaud că a sesizat această trăsătură a modernităţii, şi anume – dictatul economic. Pentru a trăi liber, trebuie să fii mâna care execută comanda propriului spirit – această stare de armonie renascentistă (a fi în acord cu propria operă) pare o utopie în veacul mâinilor. Pentru a trăi liber, trebuie să te izolezi de societate şi să respecţi comandamentele propriului eu. Se postulează aici dualismul între două contracte – a) contractul social – „te plătim, te cumpărăm şi dai tot ce ai mai bun din tine“ (sufletul, de pildă – dacă nu e disponibil, ne mulţumim cu trupul) – de aceea un subiect care este acaparat în mecanismul de piaţă este o vită; b) contractul dintre individ şi propria sa persoană – nu mă voi compromite, nu voi munci, nu voi scrie pentru a supravieţui, nu accept să fiu închiriat sau cumpărat. A doua poziţie este complet nerealistă, dar nu irealizabilă. Se condiţionează poziţia poetului ca outlaw, ca marginal – mizeria devine sursă de inspiraţie. A trăi la periferia societăţi, ca parazit – în postura unui rege fără regat – a câştiga libertatea în pofida fericirii – De unde, lenevia absolută – „Fără a mă sluji măcar de trupul  meu, pentru a trăi, şi mai trândav decât broasca râioasă...“
 
(2) „Sunt o bestie, un negru. Dar pot fi mântuit. Voi sunteţi nişte falşi negri, voi, maniaci, feroci, avari... Nu ştiu nici măcar ora când vor debarca albii şi mă voi prăbuşi în neant.“ (Rimbaud, Sânge stricat)
          Acceptarea includerii în categoria exploataţilor – un negru este a) forţă de muncă ieftină; b) material brut pentru creştinare; c) un sălbatic – ergo, un negru rezistă civilizării, este dincoace de civilizaţie. Sălbaticul este dincoace de istorie, de asemenea, până când debarcă albii şi-l transformă într-un „bun european“. Caracteristici ale fragmentului: a) pare scris în transă – are elemente suprarealiste – nu pare să respecte o ordine explicită; b) are o dimensiune ludică, nu trebuie interpretat ad litteram („Infirmii şi moşnegii sunt într-atât de respectabili încât cer ei înşişi să fie fierţi... Nu mă consider îmbrăcat pentr-o nuntă cu Isus Cristos drept socru“).

(3) „Nu-s prizonierul raţiunii mele...“ (Rimbaud, Sânge stricat)
          A înţelege în ce măsură raţiunea este un temnicer – revenind la ideea unui contract social, oamenii se slujesc de raţionalitate pentru a interacţiona – cu alte cuvinte, presupun raţiunea în seamănul meu, precum şi el îmi anticipează raţiunea în acţiunile mele – astfel, putem relaţiona, colabora. În contractul dintre individ şi propria sa persoană, primatul raţiunii poate fi transcens. Cu alte cuvinte, eu pot să mă concep, uneori, sub lentila imaginaţiei şi pot să trăiesc într-o lume autarhică sau solipsistă, în care exercit o cu totul altă funcţie decât cea raţională, ce îmi permite să activez în societate. Urmând ideea pe care o dau jocurile pe calculator, în spaţiul meu privat pot să mă identific cu un avatar, ce nu are o relaţie de corespondenţă cu propria persoană.
          În cu totul altă direcţie, afirmaţia rimbaldiană merge în direcţia psihologiei. Nu vreau să insist asupra meritului poetului de a anticipa descoperirile psihanalizei. A activa dincolo de raţiune înseamnă: a) a accede la libertatea absolută sau b) a atinge dezorganizarea absolută. Dacă raţiunea este un percept societal, individul se poate lipsi de ea sub aspectul libertăţii personale. Fanteziile noastre, hrănite de filme, muzică sau literatură, cu toate că nu sunt comunicabile decât cifrat, ne reprezintă mai mult decât imaginea pe care o servim semenilor noştri. Universul lor este disimilar universului raţiunii. Ne amintim de Saturnaliile, evocate de Nietzsche în Naşterea tragediei: „Acum sclavul e om liber“. Ceea ce înseamnă că, din când în când suntem liberi să ne transformăm în contrariile noastre fantaste.

(4) „Dar printre şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele,
Maimuţe, vulturi scorpii şi monştri ce se zbat, ...
E unul şi mai mârşav, mai slut, mai rău la fire!...
Urâtul e!...
El ar distruge lumea întreagă bucuros
Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire!“ (Baudelaire, Florile răului, prefaţă)
          Dintre toţi demonii spiritului, cel mai distructiv este spleen-ul. Plictisul corespunde unei zone moarte a creierului, unde voinţa se transformă în abur – el anihilează potenţialităţile afirmării noastre, ne parodiază resursele creative. Plictiseala, la fel ca lehamitea, este la Baudelaire gândul cel mai paralizant – corespunzând nihilismului pasiv, care observă degradarea valorilor şi asistă neputincios la căderea lor în desuetudine. Corespunde stării de adiaphoria (indiferenţă) şi apatiei, a lipsei de angajare, pentru care nu există un ideal reprezentativ sau un proiect existenţial, ce ar merita salvat. Ar asista, plin de lenevie (în fapt pasivitate), la distrugerea omenirii, pentru că din punctul de vedere al nihilistului pasiv nu există nicio diferenţă între principiul vieţii şi principiul morţii, între creaţia şi anihilarea totală, între fiinţă şi nefiinţă. Este punctul de vedere opus entuziasmului, elanului, speranţei sau proiecţiei pozitive.

(5) „Pe monstru-acesta gingaş tu-lştii, o! cititor,
– O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!“ (Baudelaire, Florile răului, prefaţă)
          Cheia întregului poem constă în ultimele două versuri. Am putea spune că este, de asemenea, cheia poeziei moderne.  Se înţelege adecvat distincţia dintre subiectul romantic (ce se defineşte în raport şi, mai ales, în contrast cu lumea) şi cel modern (ce se recunoaşte în mizeria, slăbiciunea, relativitatea fiinţei umane). Intimismul baudelairian, apelul direct la cititor corespunde unei transformări în procesul poetic: cititorul nu mai are nevoie de un scriitor moralist sau misionar, care să-i transforme gândirea, care să-l disciplineze sau să-i educe voinţa. Cititorul are nevoie de o lichea, care să-i dea totul, să fie complet sincer  – chiar atunci când este criticat, el trebuie să simtă că mesajul provine de la o fiinţă ce îi împărtăşeşte defectele sau chiar are un registru personal de vicii, care transcend micile slăbiciuni ale lectorului. Cititorul nu mai doreşte să fie judecat sau privit cu condescendenţă – el vrea să fie tutuit, vrea să fie înscris în sensul poemului. De aici apare impresia că Baudelaire, Lautréamont sau Rimbaud vorbesc pe limba cititorului, îi expun acestuia un story, la care acesta poate participa cu toată fiinţa.

(6) „Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemenea unei flori...“ (Baudelaire, Un hoit)
          Baudelaire nu-şi ascunde satisfacţia compunerii descrierii macabre. Această plăcere, care reiese din producerea urâtului, va fi repusă în scenă de expresionişti. Am putea infera că însuşi actul artistic este ceva nenatural şi, ca să folosim un termen tare, scârbos – mulţi avortoni sunt sacrificaţi şi multe gânduri apăsătoare sunt eliberate, care altfel s-ar depozita ca zaţul pe creier. Scrisul ca (auto)psihoterapie trimite la Cioran. Mai trebuie lămurit ceva din descrierea cadavrului, şi anume traumatofilia lui Baudelaire (Benjamin). Ţinând partea demonilor, ocupându-ne cu explicitarea neantului (cadavrul = simbol al finitudinii, siglă a angoasei fundamentale) – exprimăm din punct de vedere psihologic, prin contrast, mecanismul vieţii înseşi. Ipoteză: este mai nobil şi mai onorabil să forţăm barierele fiinţei din perspectiva ne-fiinţei. Dacă trecem la fiinţă prin fiinţă (dacă nu acordăm negativului şi nonfiinţei tributul necesar), fără un ocol prin ne-fiinţă, verbele şi acţiunile noastre sunt încărcate de platitudine (conform principiului sintetizat de Paul Tillich: „fiinţa trebuie să fie gândită ca negaţie a negaţiei fiinţei“). Traumatofilie: a te sprijini de angoase pentru a ajunge la o înţelegere ontologică asupra lumii.

(7) „Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sângele cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal...“ (Bacovia, Tablou de iarnă)
          Observăm de la început precizia chirurgicală a descrierii, absenţa kafkiană a detaliilor contingente: parcă avem de-a face cu ritmul monoton al unui pendul sau cu sunetul unui cuţit care coboară mecanic pentru tăiere. Suntem, deodată, departe de entuziasmul macabru al lui Baudelaire. Pare a fi un poem scris într-o vreme sărăcăcioasă, o compoziţie aproape perfectă din elemente nanometrice. Impresia pe care mi-o dau versurile este vecină cu catatonia – un fel de monomanie radicală, ca un delir care merge într-o unică direcţie, care nu are nimic în comun cu realitatea sau raţionalitatea. Doar două culori: alb şi roşu. Culorile sunt bineînţeles deturnate (ninge... la abator; sânge... pe canal). Culoarea purităţii sau a distincţiei este desemnată abatorului: cadrul poemului este un alb lipsit de asperităţi, perfect, pe care se înscrie sângele scurs pe canal.


(8) „E albul aprins de sânge-nchegat
Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug...
Ninge mereu în zarea înnoptată...
Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la uşa îngheţată...“ (Bacovia, Tablou de iarnă)
          În primul vers avem o încrucişare cromatică, sângele constituind o substanţă ignifugă. Al doilea vers este un reuşit loc comun simbolist. Sunt introduse apoi două noi nuanţe cromatice – bezna, care, la fel ca lumina precedentă, este un cadru, şi licăritul lupilor, căruia îi corespunde lumina tristă, casnică, burgheză a opaiţelor. Poetul părăseşte periferia (unde abatorul, sângele animal, corbii şi lupii fac front comun pentru a consolida un univers divergent de cel citadin), aşteptând la uşa iubitei. Două observaţii: universul poemului pare a fi cel marginal, periferic, cel străin ordinii umane; avem o recrudescenţă a intimismului baudelairian în ultimul vers. Poemul iese din sine însuşi pentru a aştepta în faţa unei uşi îngheţate – pregătindu-se să intre în tristul univers burghez, ce scapă descrierii – este doar anticipat.


(9) „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat...“ (Bacovia, Cuptor)
          Canicula accentuează procesul de descompunere. Identitatea dintre cadavre şi vii. Ne amintim de romanticul oameni morţi de vii. Această nivelare transformă toate vieţuitoarele în purtătoarele propriilor cadavre, trimiţând la clişeul medical că, odată ce ne naştem, avem în noi înscrisă potenţialitatea propriului nostru sfârşit. Chiar iubita şi, odată cu ea, cititorul sunt ameninţaţi de spectrul finitudinii (E miros de cadavre, iubito,/ Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat). Acest primat al descompunerii trimite poemul într-o zodie a perplexităţii şi a suspiciunii. Ca un fel de golem sau ca un strigoi, poetul vorbeşte despre un triumf al morţii, care anihilează nediscriminativ lectorul şi autorul deopotrivă; ca în timpul unei epidemii de ciumă, nu mai ştii cine este neatins şi cine viciat.

(10) «Vai! de stea îmi e teamă –
De strania-i paloare mi-e teamă:–
Haide să fugim fără preget!»
Răspunse-i – «Totul nu-i decât vis:
Să mai stăm în nestinsa lumină!
Îmbăiaţi în cristalina lumină!» (E. A. Poe, Ulalume)
          Avem în Ulalume o mostră a dialogului cu sinele şi o controversă dintre conştient şi subconştient. Subconştientul (psyche, sufletul) avertizează asupra drumului greşit pe care se situează subiectul, anticipează trăirea groazei, pe care o va experimenta subiectul. Conştientul este surd la orice îndemn al subconştientului traumatofob. Este dualismul dintre două forme ale conştiinţei de sine, una raţiocentristă (Să mai stăm în nestinsa lumină), macho, exploratoare, iar alta anxioasă, prevăzătoare, iraţională şi intuitivă (Haide să fugim fără preget...). Poe are meritul de a continua tema romantică a dublului cu mare succes. Dintre cele două forme ale conştiinţei de sine, cea intuitivă are presentimentul mnezic al unui deznodământ net nefavorabil, dar nu îl poate face cunoscut în mod direct, decât prin aluzii neconcludente. De aceea, partea raţiocentristă trebuie să sufere la modul dionisiac, cathartic desfăşurarea angoasei extreme, pentru că nu este sensibilă la aluziile animei intuitive.

(11) „Sunt obosit, deşi nu vin din luptă,
Şi-s trist, o, trist, deşi fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu şi mai masiv...

Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă.
Doar lenevii solare, şi atât,
Plus o grozav de lungă decadenţă
Şi-un ştreang – cu care nu te strângi de gât.“ (D. Iacobescu, Spleen)
          La prima vedere, avem universul baudelairian duplicat: oboseală, tristeţe (nemotivată), plictiseală, lene. Avem toate constantele adiaphoriei nihilismului pasiv, evidenţiate în prefaţa baudelairiană. Impresia aceasta pare a fi confirmată de versul ultimei strofe: Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadenţă – descompunerea religiei, a moralei sau a ritmului/a muzicii. Reţinem, de asemenea, comparaţia iubitei cu un ceasornic rococo, cu un iz suprarealist.  
          Lăsând la o parte aceste date, avem de-a face cu un simbolist autentic, cu o prezentare a decadenţei în stare pură. D. Iacobescu a murit la 19 ani, neavând timp să-şi filtreze experienţele sau stilul. Cu toate că aparţin simbolismului târziu, versurile sale au ceva proaspăt, lipsit de machiaj, ingenuu. Puncte tari: corespondenţa din prima strofă dintre oboseala şi tristeţea nemotivate cu soarele greu, apăsător. Putem verifica empiric că în stările de cafard, suntem încovoiaţi, apăsaţi – ne lipseşte dezinvoltura sau spontaneitatea. Reţinem, de asemenea, compoziţia ultimei strofe, în care ritmul este strălucit – lăsând la o parte clişeele simboliste sau discuţia nihilistă, ultimul vers vine într-un mod surprinzător după precedentele trei. 

Ştefan Bolea

Filosofia simbolismului

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)