Despre „homo viator“

Al. Săndulescu

          Radu Ciobanu, unul dintre scriitorii seniori cei mai activi, a făcut să apară anul trecut romanul său, cu totul remarcabil, Nemuritorul albastru, în care elogiază Frumosul, ca pe o adevărată religie, şi apoi, ca neobosit eseist, concurându-i pe profesioniştii genului prin publicarea, aş zice ritmică, a volumelor sale Ţărm târziu (2004), Dialog peste Atlantic (2006, cu a doua ediţie în 2010), Europa din noi (2008), Recurs la raţiune (2011) şi, anul acesta, Călători şi călătorii.
          În aparenţă o culegere de articole şi recenzii, acest din urmă volum este consacrat unei teme centrale şi unui erou, cu mai toate întruchipările lui: „homo viator“. Parcurgând romanele construite pe tema călătoriei, precum şi numeroasele însemnări congenere, aparţinând unor scriitori străini şi români, Radu Ciobanu ajunge să realizeze o veritabilă tipologie.
          Iată, mai întâi, navigatorul şi, în acelaşi timp, descoperitorul (Cristofor Columb), eroul romanului Harpa şi umbra al cubanezului Alejo Carpentier. Acesta, îl defineşte eseistul, „a fost obsedatul de o viaţă al unei singure idei. Navigatorul prin vocaţie, nutrind nostalgia perpetuă a nemărginirilor, meditând asupra drumurilor de apă vegheate de stele...“ Personajul, chiar dacă nu spectaculos, va fi de regăsit şi mai târziu în ceea ce autorul numeşte călătorul fără de-arginţi, făcând esenţiala distincţie între „turist“ şi „călător“, idee ce străbate mai toate paginile cărţii. Primul umblă doar pe drumurile bătute, scopul lui fiind să colecţioneze suveniruri, pe când călătorul, întotdeauna „fără de arginţi“, cum s-a întâmplat cu noi în timpul comunismului, „e ghidat de o necesitate interioară pe itinerariile  propriei sale geografii afective, pe drumuri insolite, fără notorietate, resemnat de la început să reţină, prin selecţie, doar esenţialul şi să colecţioneze nu suveniruri, ci nostalgii“. Un astfel de călător, notează accentuat Radu Ciobanu, este Radu Tudoran, în volumul La nord de noi înşine. Aceleiaşi familii spirituale îi aparţine Romulus Rusan, în cunoscuta lui carte America ogarului cenuşiu. Caracterizat pregnant ca fiind un călător născut, iar nu făcut, Rusan este „un globe-trotter pauper care călătoreşte (şi doarme) în Greyhound – autobuzul negrilor şi săracilor“. În contrast cu volumul atât de atractiv şi plin de vioiciune al lui Romulus Rusan se află jurnalul american al profesorului Const. C. Giurăscu, Radu Ciobanu fixându-l într-o categorie aparte, aceea de oaspete, care „n-a fost turist, nici voiajor cultural, dar nici călător nu a fost“. El nu iese din aria habitudinilor universitare, circulă cu avionul şi vede numai ceea ce i se arată.
          Urmărind schiţa tipologică a lui Radu Ciobanu, dăm peste călătorul reporter în persoana lui John Steinbeck, autorul Jurnalului rusesc, şi totodată peste încă o definiţie semnificativă a călătorului. Acesta e „propulsat de un geniu al deambulării, n-are ţintă, nici scop explicit şi e animat de o stranie, irezistibilă chemare a depărtărilor“, să adăugăm, precum Cristofor Columb şi Radu Tudoran al nostru, dar fără perspectiva şi anvergura acestora. El, ca reporter, are totuşi un „scop precis, chiar lucrativ“. În Uniunea Sovietică, notează cu sagacitate Radu Ciobanu, scriitorul american, cu naivităţi în anumite privinţe (în Georgia, admiră colhozurile şi o piesă de teatru realist-socialistă, la un cămin cultural, care i s-a părut „încântătoare“), nu observă exact esenţialul: cenzura, teroarea, gulagul. Un accent critic mai apăsat se îndreaptă contra atotcuprinzătoarei propagande, ceea ce i se pare, în fine, „înfricoşător“ şi „înspăimântător“.
          O temă, ca să nu spun o zonă, care-l preocupă constant pe Radu Ciobanu este Mitteleuropa. El citează un articol al lui Richard Wagner despre Dilema graniţei răsăritene a Europei. Acesta remarcă diferenţa de mentalitate între Lemberg (Lvov) şi Kiev, „resemnarea răsăriteană“, care alcătuieşte singurătatea Europei Centrale, adăugând înapoierea civilizaţiei. Despre acelaşi spaţiu scriu doi prozatori, ucraineanul Iuri Andruhovici şi polonezul Andrzej Stasiuk, amândoi slavi din marginea răsăriteană a Mitteleuropei. Pe ambii, notează Radu Ciobanu, îi uneşte aceeaşi aversiune faţă de imperialismul rusesc şi fac alergie la sintagma „sufletul slav“, „prin care Rusia aspira insidios să-şi submineze toată suflarea slavă“. Ocupându-se de cartea lui Stasiuk, Europa mea, eseistul o consideră „greu încadrabilă, aparent jurnal de călătorie, în fapt însă o suită de reflecţii şi meditaţii retrospective asupra underground-ului celei de-a treia Europe“. La noi, a apărut Călătorie spre Babadag, pe care o şi comentează. Mergând în Basarabia şi Transnistria, autorul este izbit de o tristă realitate. Pentru că acele localităţi şi populaţii ne sunt puţin cunoscute, reproducem citatele date de Radu Ciobanu:.„Nu se ştie până la capăt cine sunt găgăuzii [...] tot aşa cum oamenii nu ştiu de existenţa lor“. O „populaţie obscură care supravieţuieşte cu nostalgia lui Stalin“. Capitala, Conrat, „e un loc greu de descris în cuvinte: o tristeţe a materiei, pecinginea cenuşie postsovietică“. Tiraspolul „nu este un oraş unde vrei să rămâi“, iar Bender (Cetatea Albă) „un loc uitat de lume“, bântuit de „un soi de tristeţi cu iz ameninţător“. Numai Chişinăul, „un oraş straniu“, pare să aibă o viaţă mai vie, dar nu mai puţin respingătoare, unde îl izbeşte clasa parveniţilor recenţi, bărbaţii purtînd ochelari negri, „ceva între bişniţar, peşte şi amant italian“, „Rusa era pentru ei un semn al rafinamentului şi al lumii mondene.“ Nici în România lucrurile nu stau mai bine: Babadagul înseamnă oboseală şi singurătate, iar Huşi e „pipernicit şi melancolic, nici ciorile nu se opresc să zboare“.
          În Călătorie prin Portugalia, José Saramago se dovedeşte un singuratic şi un mizantrop. Pentru el, „a călători“ înseamnă a descoperi, restul e o simplă întâlnire. El caută spiritul locului, şi pe acesta îl găseşte, spre deosebire de turistul consumerist, în mici biserici parohiale, în castele părăginite şi chiar în cimitire. Nora Iuga, în Şotron berlinez, are „neastâmpărul plecărilor“ şi calitatea de a şti să se bucure, simţul umorului. Ea oscilează totuşi uneori între ludic şi grav, când spiritul ei critic e mai puţin sau deloc receptiv la libertatea „fără chiloţi, care, chipurile, izbăveşte lumea de morbul ipocriziei. Nenorocita convenţie înlocuită mereu cu altă convenţie“. Virgil Nemoianu, plecat în Statele Unite de 17 ani, se simte „străin în Europa“, e un blazat: „Sejurul bucureştean e de o infinită tristeţe“. Radu Ciobanu îl consideră un „autentic homo viator, opus turismului consumerist, capabil de neaşteptate efuziuni agreste“. Pentru Marius Chivu (în volumul Trei săptămâni în Himalaya), călătoria e o aventură, iar pentru Dan C. Mihăilescu (Oare chiar m-am întors de la Athos?), după opinia eseistului nostru, este iniţiatică, având „efecte imprevizibile asupra călătorului însuşi, a modului său de a percepe transcendentul“. Prea lucid, el rămâne inapt pentru vreo fervoare mistică, fiind sensibil mai întâi la elementul estetic şi abia apoi la factorul spiritual. Dar Epilogul oferă o surpriză de proporţii, conchide Radu Ciobanu. Raţionalistul călător se întoarce totuşi schimbat de la muntele Athos: „Dan C. Mihăilescu, » «hedonistul sexagenar [...], panteist, flecar, hachiţos, vanitos» etc. etc., îşi încheie cartea cu o gingaşă rugăciune, care, în rostirea sa, «conţine totul»: «Bună Maică a Atotbunului Dumnezeu, dăruieşte-mi umilinţă, linişte a gândurilor, statornicie a cugetului... »“
          Radu Ciobanu îşi încheie galeria cu ceea ce numeşte călătorul extrem. Alpinistul Jon Krakauer, într-o carte a sa, a fost impresionat de performanţa spectaculoasă a unui tânăr alpinist, Christopher (Chris) McCandless, care a străbătut „cu autostopul S.U.A., Canada până în Alaska, căutându-şi libertatea în sălbăticie. Fascinat de spaţiu, el simte chemarea drumului: «Doamne, cât mă atrage drumul»“. Sintagma îmi aminteşte, în cu totul alt plan, al literaturii noastre, de plăcerea enormă a călătoriei pe care o simţea Mircea Zaciu, care nota în extraordinarul său Jurnal: „Vederea mă înnebuneşte pur şi simplu“. Şi poate că n-ar fi fost rău ca în volumul pe care îl prezint să i se rezerve un paragraf şi eminentului istoric literar şi prozator clujean.
          Călători şi călătorii e o carte pe cât de instructivă, pe atât de interesantă şi de vie. Radu Ciobanu se impune prin ingeniozitatea tipologiei, prin distincţia netă şi foarte actuală între călător şi turist, prin titlurile inspirate (Călători fără de-arginţi, Şotron berlinez) şi, nu în cele din urmă, prin eleganţa dintotdeauna a stilului. Merită cu siguranţă să fie citită.

Al. Săndulescu

Despre „homo viator“ (Radu Ciobanu, Călători şi călătorii, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)