Ochelarii lui Petru

Ion Mureşan

          Prietenul meu Petru s-a dus. Şi m-a lăsat în braţe cu o întrebare. O întrebare pe care am tot amânat să i-o pun. Poate pentru că o consideram prea intimă. Iar la mesele de la Klausenburg era mereu însoţit de Alexandru Vlad. Or, întrebarea era a mea şi răspunsul lui se cuvenea să fie proprietatea mea. Oricum, cei care nu poartă ochelari vor considera mereu comunicarea aparte dintre doi „ochelarişti“, dacă nu suspectă, în orice caz ridicolă. Iar Petru şi cu mine eram „ochelarişti“. Iar întrebarea mea se referea la ochelarii lui, pe care i-am socotit mereu miraculoşi.
          Petru avea un scris foarte ordonat şi foarte mic. El scria cu litere cât puricii şi prefera să scrie pe bucăţi mici de hârtie. Avea ceva dintr-un copil care preferă să vadă într-o maşină o maşinuţă de jucărie, într-un cal, un căluţ de lemn, într-un om, o păpuşă. Astfel lumea devenea suportabilă şi dragă. Cred că la el graniţa între obiect şi cuvântul care îl denumea devenise vagă: folosea cuvintele cu o responsabilitate exagerată, ca şi cum ar fi fost obiecte, şi obiectele ca şi cum ar fi fost cuvinte.
          Ce nu am înţeles? Nu am înţeles, şi asta trebuia să-l întreb: cum se face că scrie cu ochelari, iar când citeşte, citeşte doar fără ochelari? Cum face el că, atunci când scrie, nu vede să scrie decât cu ochelari, iar când citeşte, nu vede să citească decât fără ochelari?
          Sigur, acum sunt silit să detaliez o întrebare pe care lui i-aş fi pus-o foarte scurt: „Petre, tu de unde ştii când scrii şi când citeşti, cum faci diferenţa?“
          Am rămas cu întrebarea asta în braţe. O întrebare care nu se mai potriveşte nimănui. Şi nu mai am cui să o pun. Sunt convins că el nu ar fi râs de mine şi de întrebarea mea. Eventual, şi-ar fi ridicat ochelarii ca şi cum m-ar fi citit.
          Acum încerc să-mi dau un răspuns în locul lui: „Măi, Muri, nu ai văzut cum lucrează un bijutier? Cînd şlefuieşte formele mici de la o bijuterie, se uită printr-un mic ochean, lipit de ochi. Când vrea să vadă rezultatul, se uită cu ochiul liber, căci nimeni nu-şi poate admira opera printr-un ochean!“ Mă opresc, căci sunt convins că răspunsul lui ar fi fost altul.
          La înmormântare, i-am scris pe panglica de la coroană: „Petre, drum bun spre Cerişor!“ Nu spre Cer. Spre Cerişor. Acum el a ajuns în Răiuţ. Răiuţul e un Rai mai mic, unul pentru copii şi poeţi. Un Rai mic ca şi scrisul lui Petru. Acum, Dumnezeu din Cerişor îşi ridică ochelarii de pe năsuc şi-l citeşte pe Petru ca pe o literă care i-a reuşit.

 

Ion Mureşan

Ochelarii lui Petru

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)