Un gnostic ironic: Cernâşevski

I

Ştefan Borbély

          Cernâşevski1 e mereu dezinvolt atunci când în joc este demistificarea ironică a iluziei pe care ar putea-o crea romanul său, Ce-i de făcut?, scris în închisoare şi publicat în 1863. Nici nu începe bine textul – cu un detaliu de efect, o sinucidere – şi cititorul este chemat la rampă pentru a i se stabili „condiţiile de lucru“. Cuvântul cel mai important e vigilenţa, dublată de simţ critic şi de suspiciune pentru calităţile demiurgice ale naratorului: e şi el om, vrea ca romanul lui să aibă succes, deci combină episoadele în aşa fel, încât să creeze impresia cea mai adâncă. De fapt, autorul e un histrion şi Cernâşevski doreşte cu tot dinadinsul să-i reamintească „cititorului său perspicace“ că a fost atras în cursă; de fapt, se poate prea bine ca evenimentele să fi avut o altă curgere decât aceea furnizată în roman, numai că dorinţa de a crea un efect le-a ordonat altfel. Mai mult decât atât, autorul nu se sfieşte să dezvăluie că are „o foarte proastă părere despre publicul cititor“ (49), îi denunţă acestuia „naivitatea neghioabă“, îl mângâie puţin pe creştet pentru inocenţă (nu neapărat un compliment...) şi-l plânge pentru incoerenţa din cavitatea raţională numită cap. „Bunul meu cititor – scrie el –, află că autorului nu-i arde de artificii [adică de rafinamente artistice sofisticate – n.n., Şt. B.] deoarece el se gândeşte la haosul din capul tău...“ (50), căruia lucrurile înalte şi ideile cu adevărat superioare îi sunt inaccesibile. Citatele s-ar putea înmulţi, dar nu există ceva mai rău, în relaţia dintre omul care scrie prima sa carte şi cititorul de la care el se aşteaptă să i-o citească, decât să-i spună acestuia din urmă că nu se ridică decât puţin deasupra debilităţii. Cu toate acestea, peisajul nu este atât de sumbru: în rândul marii mase a cititorilor de rând există şi o minoritate („un număr oarecare de oameni“ – 51) pentru care scriitorul nutreşte „respect“: lor li se adresează romanul.
          Să nu glisaţi, bunii mei cititori, în eroarea de a crede că ideea lui Cernâşevski este elitistă şi că literatura se adresează, în concepţia lui, doar unor aleşi, fiindcă-i supăraţi pe Marx (care ţinea portretul autorului la căpătâi) şi pe Lenin, care se va simţi obligat să-i copieze titlul. Nu: raportul dintre majoritatea tâmpă şi minoritatea iluminată echivalează, la puşcăriaşul din Fortăreaţa Sf. Petru şi Pavel, cu un rudiment de filosofie a istoriei, potrivit căreia o epocă face paşi înainte prin intermediul „oamenilor noi“ (e şi sintagma din subtitlu) care se ivesc în interiorul său. Ei sunt recognoscibili, fiindcă sunt întrucâtva bizari, dar sunt şi sublimi totodată, fiindcă anunţă o epocă pe care inerţia celorlalţi nu face decât s-o întârzie. Eroii din Ce-i de făcut? (Vera Pavlovna, Lopuhov, Kirsanov, Rahmetov) sunt asemenea „oameni noi“, înrudiţi cu celebrul Bazarov din Părinţi şi copii.
          În consecinţă, romanul îşi propune, cu toate fibrele sale, să propună Viitorul: mitul care va lua locul istoriei, mit care e, aici, cel gnostic. Secole de-a rândul, s-a trăit cu credinţa „că bărbaţii au darul de a gândi mai adânc lucrurile“ şi că „şi-au dezvoltat mai mult decât femeile capacitatea de a gândi“ (49). Prejudecata, adânc înrădăcinată în legi, morală şi cutume, a generat o falocraţie păguboasă, care a dus lucrurile de râpă. E cazul ca această mentalitate să se schimbe, locul bărbatului catastrofic fiind luat de Sophia, marea zeiţă a celor două iubiri, cea senzuală, orgiastică (e termenul lui Fourier, aici...) şi cea prietenească, spiritualizată. În subsidiar, Ce-i de făcut? este o apocalipsă surmontată prin transcendere: viaţa veche se prăbuşeşte în neant, „oamenii noi“ fac una nouă. „Cheia“ structurii e strecurată de Cernâşevski într-un detaliu în aparenţă minuscul: aflat în casa Verei Pavlovna, pentru a o proteja, uriaşul Rahmetov scoate din biblioteca amfitrionilor o lucrare postumă a lui Newton, Cartea despre profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa Sfântului Ioan, publicată de nepotul fizicianului, Benjamin Smith, în 1733.2 Interesul pentru apocalipsă al lui Newton – data sa de predicţie fiind, după toate aparenţele, 2060 – revine discret în mai multe locuri din carte, sugerând o intertextualitate subtilă, hermeneutică, greu de ocolit.
          Admonestarea cititorului naiv nu e singura imixtiune a lui Cernâşevski în text; de fapt, ne aflăm în faţa unei obişnuinţe. Giuvaier sublim, crescut într-un mediu familial şi social sordid (simbolul e „scara dezgustătoare“ a casei, invocată cu oripilare de o vizitatoare), Vera Pavlovna Rozalski, foarte frumoasă şi delicată, e scoasă la mezat conjugal de mama ei abuzivă, Maria Alexevna („femeie foarte brutală şi foarte rea“ – 214), pe considerentul că „viaţa este proză şi calcul“ (83), o căsătorie bine aranjată fiind favorabilă atât fetei, cât şi familiei sale strâmtorate. Insistenţa filfizonului Storeşnikov, care pune ochii pe fată, e dejucată de Vera prin uniunea conjugală atipică, secretă până la anunţarea ei, încheiată cu Lopuhov, preparatorul fratelui ei mai mic, care nu se va consuma niciodată3, soţii – care se alintă reciproc ca „prieteni“ – trăind în camere separate, în cea mai elevată dintre amiciţiile cu putinţă, fără sex şi alte delicii carnale reprobabile, maximul gest de tandreţe fiind o frunte apropiată cu dragoste de piept sau o îmbrăţişare mai mult decât platonică, atunci când celălalt rosteşte o idee deşteaptă.4 După consemnarea uniunii maritale – o putem numi şi „căsătorie“, dacă doriţi, fiindcă formal asta este... –, mama eroinei este convocată de autor, admonestată fiindcă a fost rea, certată din cauza unor atrocităţi şi suferinţe pe care „noua ordine amoroasă“ extrasenzuală este chemată să le asaneze şi dată afară din roman o dată pentru totdeauna, pe motivul că e reprezentanta haină, demonetizată, a unor reflexe sociale vetuste.
          Spre stupoarea societăţii ruse patriarhale a vremii, Vera (pasionată de Fourier) va deschide o croitorie cum nu s-a mai văzut prin preajmă. Venitul realizat este parţial reinvestit, parţial împărţit între lucrătoare. Deciziile se iau în comun, se locuieşte în comun, se găteşte şi se mănâncă în cea mai frumoasă dintre armoniile posibile. Patroana (cuvânt impropriu!) nu diferă cu nimic de muncitoarele de rând (sintagmă improprie!), decât, eventual, prin pasiunea de a le şcoli şi cultiva; în pauzele dintre ciclurile de producţie, ea se aşază cuminte între ele şi le citeşte despre greci, romani sau Evgheni Oneghin. Raţiunea înlocuieşte energic imprevizibilul inerent al relaţiilor umane, ideile convieţuirii falansteriene „plutind în aer, întocmai ca miresmele pe câmp, atunci când înfloresc florile“ (121). Devine limpede, aşadar, motivul pentru care scriitorul îşi convoacă propriul eu la dialog, lămurindu-l că într-o epocă nouă, dominată de raţiune, „idila nu mai este la modă“. În consecinţă, degeaba va căuta „cititorul pătrunzător“ suferinţe epocale, oftaturi adânci şi drame mistuitoare în roman, că nu le va găsi: noua poietică (aceasta este o idee care trebuie reţinută!) e aceea a suprafeţei, nu a culoarelor care duc la adâncime.
          Cuvântul – deloc peiorativ – agreat de Cernâşevski – e „prozaică“. Să nu-şi imagineze bunul cititor că scriitorul e captivat de „oamenii noi“ pe care-i pune în scenă; dimpotrivă, ştie foarte bine că dacă se va realiza conversia socială preconizată în utopia sa, se va trece de la o sintaxă umană interesantă (crime, adulter, cinism, suferinţă, otrăviri etc.) la una monocromă (fericirea generalizată a celor buni şi neprihăniţi, adică viaţa ca o cofetărie). De altfel – ca să fim întru totul sinceri –, Vera, Lopuhov şi Kirsanov îl cam plictisesc pe Cernâşevski, rămas singur cu ei în întunecimea celulei sale de detenţie: prea multă monotonie în jurul lor, viaţa ca o bomboană fondantă îi creează un mic inconfort, cu atât mai mult, cu cât se gândeşte că „cititorul perspicace“ l-ar putea acuza – în timp ce cască repejor – de lipsă de imaginaţie. Vera e „prozaică“: „dacă e prozaică, n-am ce să-i fac“ (430). Puterea ei vine din altruism şi din apartenenţa la o minoritate umană reformistă: „Ei sunt puţini, dar datorită lor înfloresc vieţile tuturor. Fără ei, viaţa ar lâncezi, ar mucegăi“ (355). Ce înseamnă altruism?: generozitate, fireşte, însă, înainte de orice, capacitatea de a transcende prin mijloacele raţiunii toate instinctele, inclusiv pe cel al proprietăţii. În consecinţă, Cernâşevski îşi ghidează cu grijă eroina, e îngrijorat să nu iasă din făgaşul firesc al bunătăţii şi, atunci când e mulţumit de ea, o mângâie fratern pe creştet: „Nu, Verocika, nu este deloc ciudat că te-ai gândit la toate acestea şi le-ai pus la inimă...“ (121). Un alt om bun este Lopuhov, primul soţ al Verei, care este medic, dar refuză cu îndârjire să practice medicina în folos propriu. În consecinţă, se va dedica ştiinţei, laboratorului, cercetării; în acest fel, el va practica o medicină de gradul doi, pusă nu în slujba omului concret care se plânge că are pelagră, se suspectează de anevrism şi e speriat de moarte de eclozarea malignă a vreunei bacterii, ci a umanităţii generice, care suferă şi trebuie să fie vindecată.
          Atunci când romanul lâncezeşte – de prea mult bine... –, autorul intervine energic, introducându-l pe uriaşul Rahmetov în text. Între timp, se consumase divorţul dintre Vera şi Lopuhov, pe motivul pasiunii cuminţi pe care ea o face pentru Kirsanov, colegul de cameră şi cel mai bun prieten al celui dintâi. Separarea e pur raţională:
          – Vera: „Dragul meu, îl iubesc!“
          – Lopuhov (soţ prins în triunghiul erotic diafan): „Orice s-ar întâmpla, vom rămâne prieteni“.
          Originile lui Rahmetov coboară, fabulos, până în secolul al XII-lea. În concepţia lui, urieşenia morală trece prin cea fizică; adică, derivă din convingerea că un om care nu-şi poate expanda voinţa până la asceză e sortit eşecului în viaţă, pe motiv de compromis. Aşadar, Rahmetov – un uriaş, la propriu – e un atlet înverşunat, face sport (în limbajul timpului: practică energic exerciţiile în aer liber), are un pat aspru, apucături intolerante şi mănâncă numai carne de vită, golindu-şi cu premeditare casa de toate sursele de plăcere, şi-n primul rând de zahăr.5 Să nu-şi imagineze bunul cititor că asceza e respectată şi în afara gospodăriei proprii: aflat în vizită la Kirsanovi, „bea cinci pahare de ceai“ (pe nerăsuflate), mănâncă „o jumătate dintr-un enorm castron de frişcă“ (cealaltă jumătate şi-o toarnă în ceai...) şi „înfulecă o cantitate enormă de prăjituri“ (357).
          Ce rost are Rahmetov în roman? Le conferă un anumit relief celorlalţi şi îi pune într-o „oglindă“ rusească, sugerând totodată că în rândul oamenilor noi, catalitici, „mândri, modeşti, aprigi, buni“, care pregătesc societatea viitoare, se găsesc şi forţe ale naturii cu pedigree ancestral, nu numai devitalizaţi socratici. Singura problemă e că un gând frugal îi sugerează autorului că „cititorul pătrunzător“ s-ar putea să nu agreeze imixtiunea, socotind că e cam trasă de păr. În consecinţă, Cernâşevski are o lungă dezbatere cu „cititorul pătrunzător“ despre oportunitatea epică şi constructivă a unui asemenea personaj.6 Rămânând cu impresia că acesta este habotnic şi că nu cedează, îl trimite, pur şi simplu, la plimbare, ca nedemn în ecuaţia textului pe care-l citeşte, urmând ca romanul să continue fără el:

Nu, prieteni răi şi demni de milă, aţi judecat greşit: nu ei sunt prea sus, ci voi sunteţi prea jos faţă de ei. Acuma, iată, îi vedeţi pe pământ. Mai înainte, vi se părea că plutesc în nori, pentru că voi eraţi în fundul prăpastiei. Toţi oamenii trebuie şi pot fi la înălţimea lor. Firile sublime, pe care nu pot să le ajung nici eu şi nici voi, bieţii mei prieteni, firile sublime nu sunt aşa. [...] Puteţi fi la înălţimea oamenilor pe care i-am înfăţişat din plin, dacă veţi căuta să vă dezvoltaţi aşa cum trebuie. Cine rămâne mai prejos de ei înseamnă că-i un om mic. Ridicaţi-vă din prăpastia voastră, prieteni! [...] Ieşiţi în lumea largă şi liberă! [...] Observaţi, cugetaţi, citiţi pe acei care vă vorbesc despre curatele bucurii ale vieţii şi vă asigură că omul poate fi bun şi fericit! Citiţi-i! Cărţile lor vă umplu inimile de bucurie! (382)

„Curatele bucurii ale vieţii“, aduse pe pământ de „oamenii noi“ pe care îi prezintă romanul, se concentrează într-un mănunchi programatic de sorginte gnostică. Vera Pavlovna joacă, aici, rolul Sophiei, a cărei apoteoză – condiţionată de eliberarea femeii din jugul abuziv al convenienţelor de tip patriarhal – va consfinţi venirea noii Civilizaţii, a egalitarismului şi a Fericirii Supreme, decantată din plăcerea simţurilor, cu Femeia în poziţie de „Mare Zeiţă“. Precizăm din nou – cu speranţa că cititorul perspicace a reţinut deja detaliul – că „acţiunea“ din roman are structura unei escatologii surmontate prin efeminare: vechea societate a ordinii abuzive masculine, a cărei apocalipsă Rahmetov o citeşte în cartea luată din biblioteca soţilor Kirsanov, va fi înlocuită, în viitor, de una mai luminoasă, istoria apărând ca diacronie a emancipării femeii şi a valorilor de contemplare spiritualizată pe care ea le reprezintă. Trebuie să se fi priceput deja că religia, înţeleasă în sens clasic sau empiric, nu joacă niciun rol în Ce-i de făcut?, pentru simplul motiv că ea se bazează pe o logică a supuşeniei şi pe reflexe iraţionale de spaimă şi obedienţă. Or, ginecocraţia7 pe care o preconizează Cernâşevski e integral raţională. Autorul e mânat însă şi de mize interculturale colaterale, pe care nu le putem omite.
          La un prim nivel se află dorinţa ostentativă de a prezenta un alt tip de femeie decât cel stereotipizat prin realismul literar al vremii şi prin cutuma socială general admisă: Vera Pavlovna e superbă, dar e emancipată, refuză demn să devină proprietatea unui bărbat, prin intermediul căsătoriei, şi înţelege să fie, prin tot ceea ce întreprinde, centrul de iradianţă al unei noi ordini sociale, în care oamenii se definesc prin raportarea lor admirativă la o femeie castă. Nu e vorba numai de bărbaţi (Lopuhov, Kirsanov, Rahmetov), ci şi de femei, una dintre cunoştinţele din tinereţe ale Verei Pavlovna fiind o curtezană, care practică parazitismul social cu succes, lăsându-se întreţinută de bărbaţi. Cei trei bărbaţi deja amintiţi se află, unul faţă de celălalt, în relaţii perfect explicabile prin logica suprasexuală – uşor ridicolă – a „programului“ de asanare socială descris în roman. Lopuhov e „prietenul“ „salvator al femeilor“ (e sintagma pe care o foloseşte şi Kafka în Castelul...) care o eliberează pe Vera din perspectiva unei căsătorii mercantile. Pe de altă parte, el este şi înţeleptul care se retrage demn din scenă, atunci când Vera îi mărturiseşte că îl iubeşte pe Kirsanov. (Poate nu este o întâmplare că poartă numele Lopuhinei, pe care Petru cel Mare o părăseşte pentru a-şi putea duce la îndeplinire proiectele de reformă.) Kirsanov produce, împreună cu Vera, un micuţ Dimitri (semn că mariajul, păstrat cast cu Lopuhov, se va consuma, totuşi), dar detaliul e pur şi simplu strecurat în text o singură dată de autor, fără să ni se ofere lămuririle pe care cititorul le aşteaptă. Dincolo de cei doi, Rahmetov e teluricul sublimat în utopie, el gravitând în jurul Verei Pavlovna din raţiuni preponderent intelectuale.

Note
1. Ce-i de făcut? Din povestirile despre oameni noi, traducere din limba rusă de P. Comarnescu şi A. Ivanovski, ed. a III-a, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1963. Pentru a nu încărca notele cu repetiţii obositoare, vom menţiona numărul paginii citate în paranteză, în corpul textului.
2. Observations Upon The Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John, printed by J. Darby and T. Browne in Bartholomew-Close, London, 1733.
3. Vera: „nu voi avea grija feminităţii“, nutrind doar „idei cu totul bărbăteşti despre viaţă. [...] Vom fi prieteni, dar vreau să-ţi fiu cea mai bună prietenă“ (173).
4. „...ce căpşor duios...“ (200).
5. Martorii vremii spun că Rahmetov va deveni un model de viaţă pentru Serghei Neceaev, care va dormi pe o scândură şi va practica observanţe aspre. De altfel, celebra sa carte, Catehismul revoluţionarului (1869), recomandă o asemenea asprime, pe care Contraculturalii din anii ’60 o vor ignora, atunci când vor reedita volumul, citindu-l ca pe o revelaţie.
6. Se intitulează: Convorbire cu cititorul pătrunzător şi izgonirea lui (ed. cit., pp. 375-382).
7. Cuvântul a fost lansat de către misionarul iezuit francez Joseph-François Lafitau (1681-1746), celebru pentru cercetările antropologice făcute la irochezii din America de Nord. I se datorează – ca o curiozitate... – introducerea ginsengului în Europa. Tot pentru preeminenţa dreptului matriarhal în relaţia cu cel ulterior, al bărbaţilor, nu trebuie uitat Johann Jakob Bachofen (1815-1887), colegul lui Nietzsche de la Universitatea din Basel; cartea lui din 1861, Das Mutterrecht, va revoluţiona studiile despre mitologia greacă.

Lucrarea a fost elaborată în cadrul unui grant finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România, CNCS – UEFISCDI, nr. de proiect: PN-II-ID-PCE-2011-3-0061.

(Continuare în numărul viitor)

 

Ştefan Borbély

Un gnostic ironic: Cernâşevski. (I)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)