Vasile Igna şi forfota blândă a pustiului


Irina Petraş


          Pe coperta a patra a noului volum (Locuri pustii, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2013, 112 pagini), se reţine şi un fragment de portret pe care i-l schiţam altădată: „Cu o blândeţe înţeleaptă şi prevenitoare a gesturilor diurne, emotiv reticent şi senzitiv profund ţinut în frâu de o sensibilitate fundamental livrescă, dar nu şi atrasă de performanţe formale, Vasile Igna atenuează precaritatea situărilor existenţiale prin preţuirea apartenenţei şi o asumare a Provinciei (geografice şi existenţiale) ca loc în miezul lucrurilor“. Tot acolo, Dan Cristea: „La Igna, influenţa lui Blaga se simte mai mult, după cum sunt perceptibile, în toată rostirea lui lirică, semnele stăpânirii de sine, ale controlului şi eleganţei, ale discreţiei şi năzuinţei de a atinge o exprimare cvasiimpersonală, eliberată de subiectivităţile prea păstoase sau de impudorile eului“; dar şi Gh. Grigurcu: „poetul introduce natura prin uşa din dos a civilizaţiei atât de încrezătoare în sine, uşa din dos fiind însuşi oficiul liric“ decupează aceeaşi natură duală a unui poet al contrariilor discret împăcate. Cum spuneam cu alt prilej, delicateţea enunţurilor rămâne marca fundamentală, chiar dacă sunt tentate adesea şi răzvrătiri expresioniste de imagine şi perspectivă. Acestea din urmă sunt mereu difuze, nu tulbură echilibrul poemului, nu conturbă organizarea simfonică a detaliilor, oricât de aspre ca atitudine şi receptare ar fi. Reflexivitatea e atât de sfumato, ambiguizată prin valorări ezitante ale volumelor, încât poate fi asumată tranzitiv, iar tranzitivitatea îşi conservă vagul şi nesiguranţa tatonantă cât să sune reflexiv. Această situare între a poemului face din Vasile Igna un poet de frecventat în complicităţi de interior, nu de recitat în vaste pieţe.
          Cele trei cicluri ale plachetei – „Locuri pustii“, „Egloge“, „Muzici şi danţuri“ – sugerează paralele şi întrepătrunderi cu precedentele Lumină neagră şi Animale domestice şi rotunjesc, în ecouri şi subtile concreşteri („Poezia e egală cu poezia / cu ceea ce e scris / înăuntrul tău“), apariţiile sale editoriale succesive: Arme albe, 1969; Fum şi ninsoare, 1972; Provincia cărturarului, 1975; Starea de urgenţă, 1981; Grădina oarbă, 1984; Insula verde, 1986; Orbite, 1989; Clepsidra cu cenuşă, 1999; Călăuzele oarbe, 1999; Urme şi semne, 2004, până la antologia Provincii. Grădini. Orbite, 2006, care scoate în „vedetă“ metaforele obsesive. Şi de data aceasta, vibrând discret la trecere, precaritate, singurătate, sub „cenuşa rece a bătrâneţii“, lumina îşi conservă blândeţea şi promite ocrotire în ciuda invaziei de umbre, dez-amăgirea are melodie şi ritm, căci se nutreşte şi din comori atent conservate în cuvinte potrivite. Provincia însăşi – a cărturarului care, septentrionar, nu uită niciodată dimensiunea etică a lucrurilor omeneşti şi un vers sau altul scandează iuţi satire („iată deprimarea învinge puterea de adaptare / şi sângele e corupt de oboseală şi teamă. / Il faut s’abêtir, sună goarna preceptelor, / iar timpul trece în somn şi cerşetoria / seacă albia mizericordiei. // Curg streşinile, neaua prinde puteri / doar noaptea sub luciul smochinit al lunii. / Anotimpul e al compătimirii / dorinţele cresc odată cu / neîmblânzirea viciilor / cu ameţeala păguboasă a minţii. / Unul crede în sorţii războiului / altul în sfiala nopţii de dragoste / amândoi întrec măsura cum ar trece / un nor peste marginea orizontului“ – Egloga a II-a. Februarie: Începutul ospitalităţii) – îşi inventariază nu doar constrângerile, ci şi libertăţile şi suveranitatea. În plus, în această carte nouă, o şi mai accentuată blurare a sensurilor. O extenuare a capacităţii poemului de a numi pentru a lua în stăpânire, deşi abdicarea e încă ezitantă. „Personajele“ sunt pe cât de insistent evocate, chiar cu un dram de abia controlată disperare, pe atât de evanescente. El, Ea, Ei, cu majuscule ori fără, pot fi oricine, de oriunde şi de oricând. Amintirea şi fantasma, afective ori livreşti, cu hotare anume spiritualizate şi în doze imprevizibile, traversează locurile fără a mai izbuti să le şi locuiască. Interioarele exersează în canon marea orfanitate, aceea a omului faţă în faţă cu muritudinea, căci dubla apartenenţă, aici şi dincolo, surpă şi destramă: „acum când vorbesc lumina neagră / stă sprijinită de uşorul uşii / gata să se prelingă în încăpere / să se aşeze pe masă şi să răsfoiască / ultimul manuscris răsuflarea lui de pe urmă“. Ceva din omul care „începuse să vorbească singur“, bacovian, tremură în fundal. „Îmbrăcat în ardoare şi teamă“, sub „recele palid al melancoliei“, cu „îndoielile şi agera muzică a vocalelor“ alături, poetul îşi fixează din nou tabăra în spaţii predestinat elegiace, conţinând deja crepuscularul: „locurile sunt pustii / învelite într-o linişte vicleană / aşteaptă ridicarea cortinei“; „ţărmul e doar înalt şi stâncos / vocea pierdută / violoncelul spart / locurile pustii“; „absent din el însuşi urcă trecutul şi / seceră ierburile uscate ale viitorului“; „în singurătatea morocănoasă a prezentului“, un „murmur al trupului recunoscându-şi înfrângerea“.
          Ciclul Egloge traduce toate aceste senine pustiiri şi înfrângeri în falduri ample, cu privelişti şi panorame de naturi şi firi. Iată de pildă, Egloga I. Ianuarie: Terapie: „Stele mici licăresc peste fruntariile gerului / ele nu cunosc fericirea nici nefericirea / deseori poţi visa să le atingi cu mâna / să le acoperi viclenia cu palma / să le sufoci singurătatea. / Ochiul e răsfăţat de lumină / moleşit de frig şi constrângeri. / Un vânt de mare scutură pomii şi / grădinile albe ale gheţii / şi cad fructele ca îndoielile / pe pajiştea arsă a Grădinii. / Verum dicere. // Respir greu în faţa instinctului / am oare dreptul să propun altceva / ca monedă de schimb pentru viaţă? // Silabisesc un nume / dar numele refuză să se închege / literele nu disting sensul / în sângele lor curge blajinul / nisip al compromisului. / Prietenii mei încep anul cu / călătorii prin culoarele morţii / fac reverenţe utopiei / sunt cinstiţi şi cinici cu ei înşişi. / Ei sunt mesagerii bine dispuşi / ai absurdului. // Prietenii nu spun întotdeauna adevărul / ei pervertesc până şi ascunzişurile lui Dumnezeu / la fel ca filosofii şi babele. / Mai rămâne şansa ca ei să piardă / gravitaţia şi să plutească fără de aripi / precum îngerii căzuţi, cei ce / n-au atins niciodată Pământul. // Abia de ajunge să cadă o rază asupra ta / şi cerurile se deschid / lăsând să pătrundă în carne / săgeţile gerului. / Nimeni nu se poate însănătoşi singur. / Totul, chiar şi viaţa, / lucrează pentru abolirea veşniciei“.
          Şi fiindcă „nu te poţi copilări decât în propria limbă“, Vasile Igna adaugă şi acestui volum un ciclu de Muzici şi danţuri (În cor, în cerc, singur le-ncerc – pe Valea Căprioarei), răspunzând celor 19 cântece pentru înşelat timpul care încheie Lumină neagră, dar şi exerciţiilor de rime şi ritmuri din Jurnal de jocuri. Valea căprioarei: 23 de ipostaze ale verii (Animale domestice), în răspăr, acestea, cu diformul şi destrămarea şi având rost explicit: „să nu se facă sufletul noroi“.
          În poemele lui Vasile Igna, pe care le comparam altădată cu Elegiile în ofensivă ale lui Ion Pop ori cu Refluxul sensurilor, poemele „în scapăt“ ale Anei Blandiana, emoţia se ţese din seninătatea tristeţii şi din foşnetul de mătase al crepusculului. „Visând una şi trăind alta“, într-un balans ce-i defineşte, de altminteri, statura calm-contradictorie, Vasile Igna se cuibăreşte încă o dată „dincolo de marginea zdrenţuită/ a cuvintelor“ în „moara deşartă a paginii“, în forfota blândă a pustiului de după colţ.

Irina Petraş

Vasile Igna şi forfota blândă a pustiului (Vasile Igna, Locuri pustii. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)