Lucian Blaga şi „oratoria găunoasă“ a lui Marin Ştefănescu

Lucian Nastasă

          Titlul preia în fapt o sintagmă utilizată de Lucian Blaga spre finalul unui raport – pe care, poate, nu şi-ar fi dorit să-l facă – asupra scrierilor şi activităţii universitare a lui Marin Ştefănescu. Această evaluare devine însă – după cum va rezulta şi din lectura documentului din Anexă – un strigăt de conştiinţă al lui Lucian Blaga faţă de ceea ce reprezenta atunci, ca şi acum, impostura academică şi universitară. De altfel, dacă nu ar fi existat nu demult un apreciabil efort restitutiv din partea lui C. Schifîrneţ , personajul în cauză – Marin Ştefănescu – ar fi rămas în anonimat din perspectiva operei, doar autorului textului de faţă reţinându-i oarecum interesul atunci când a analizat în două dintre lucrările sale mecanismele de formare şi selecţie a elitei universitare româneşti. 
          În fond, sintetic, ce se ştie cât de cât semnificativ despre Marin Ştefănescu, profesor universitar de istoria filosofiei şi logică în toată perioada interbelică la Cluj, la una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior de atunci? Pentru că nu trebuie să pierdem din vedere faptul că noua universitate preluată în 1919 trebuia să devină unul dintre bastioanele culturale ale românismului în spaţiul transilvan, iar în acest scop – nu întâmplător – au fost atrase printre cele mai sclipitoare minţi româneşti din epocă (N. Iorga şi V. Pârvan la început, pentru organizare, apoi Sextil Puşcariu, Emil Racoviţă, Theodor Capidan, Emil şi Iuliu Haţieganu, George Leon, Iacob Iacobovici, Iuliu Moldovan, Gh. Pamfil, Al. Borza, Dan Rădulescu, Petre Sergescu, Dimitrie Pompeiu ş.a.). Dacă românizarea Universităţii din Cernăuţi a reprezentat şi un excelent mecanism pentru servirea clientelei politice în epocă (îndeosebi liberale, prin Ion I. Nistor), nu acelaşi lucru se poate spune despre Universitatea din Cluj, care doar în mică măsură a răspuns comandamentelor partinice, punând mai presus competenţa, prin acţiunea principiului meritocratic. S-au strecurat însă şi la Cluj „recompensaţi“, de ordin politic ori din clientela cuiva, un asemenea caz fiind şi Marin Ştefănescu. Iar contextul este de altfel surprins de Sextil Puşcariu în Memoriile sale, când constată următoarele: „Răul principal era pe de o parte birocratismul şi consideraţiile politice de partid, la Bucureşti“, dar şi „lipsa unui om cu experienţă universitară şi cu independenţă faţă de rudele şi prietenii cu apetituri prea mari, în Ardeal“, care să organizeze noul stabiliment. Astfel, în Consiliul Dirigent, „chestiunile de ordin politic în legătură cu Universitatea prevalau pe cele de natură didactică şi ştiinţifică“.
          Născut pe 10 mai 1880 în familia lui Ştefan Nicolae şi al Constantinei, viitorul profesor clujean va adopta patronimul Ştefănescu ceva mai târziu, probabil pentru a evita banalitatea numelui iniţial. Absolvent al Facultăţii de Litere din Paris în 1909 (specialitatea filosofie), tot aici şi-a susţinut şi doctoratul în 1915, sub coordonarea lui André Lalande şi Victor Delbos, cu două lucrări, Le dualisme logique (Paris: F. Alcan, 1915, 196 p.) şi Essai sur le rapport entre le dualisme et le théisme de Kant (Paris: F. Alcan, 1915, 103 p.). Luat sub protecţia lui C. Rădulescu-Motru, Marin Ştefănescu este numit încă din 3 noiembrie 1914 ca asistent al acestuia pe lângă Catedra de psihologie, logică şi teoria cunoaşterii, pentru ca la 27 aprilie 1916 să fie numit docent la materia respectivă. Participă la Primul Război Mondial încă din august 1916, până în iunie 1918, fiind rănit în două rânduri, ceea ce i-a creat în epocă un fel de aureolă, pe care nu va întârzia s-o exploateze. Astfel, de la 1 aprilie 1919 este numit conferenţiar de istoria logicii şi de metafizică pe lângă catedra lui C. Rădulescu-Motru , pentru ca odată cu înfiinţarea Universităţii din Cluj să fie numit profesor titular la Catedra de filosofie, pe temeiul a doar patru lucrări. A fost de altfel perioada când mulţi universitari (sau intelectuali ce vor ocupa ulterior o catedră) şi-au sporit capitalul politic prin militantismul în cauza Unirii, unii prin mijloacele intelectual-propagandistice, alţii pe câmpul de luptă, alţii şi într-o parte, şi în alta. O recunoaşte şi Marin Ştefănescu, în 1924, cu ocazia implicării sale într-un scandal de calomnie, din care cauză a şi fost suspendat din învăţământul superior vreme de şase luni: „Drumul meu la universitatea de aici [Cluj] a fost prin durerea cu care am muşcat ţărâna pe câmpul de onoare“ , recunoscând totodată că în oraşul din inima Ardealului s-a lăsat antrenat mai mult în activităţile „extraşcolare“ decât în cele profesionale.
          De altfel, „scandalul“ din 1924, căruia Marin Ştefănescu i-a fost protagonist, a devenit unul ce a depăşit sfera „calomniei“ (aşa cum şi-ar fi dorit el prin a califica întâmplarea). Cu alte cuvinte, acuzaţiile aduse lui Marin Ştefănescu în acel an au depăşit simpla bârfă, luând forma unei anchete a procuraturii, dezonorarea publică a universitarului, chiar declanşarea mecanismelor ce ar fi trebuit să ducă la excluderea lui din învăţământ. Dar despre ce a fost vorba?
Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, mai puţin prin merite profesionale – fiind impus îndeosebi de C. Rădulescu-Motru şi N. Iorga –, Marin Ştefănescu a părut multora dintre colegi nu tocmai întreg la minte, manifestând un naţionalism deşănţat şi păgubos (sub haina unui misionarism cultural), chiar agresiv, dublat de o religiozitate exagerată în manifestare şi expresie. Iar sub aspectul acestei atitudini din urmă ar fi multe de spus, pentru a evidenţia mai curând până unde poate merge fanatismul, mai ales cel de paradă: de pildă, îşi începea cursul rostind în genunchi „Tatăl Nostru“, în faţa unui amfiteatru plin de studenţi, de altfel comportându-se în toate şi pretutindeni ca un propagator militarist al ortodoxismului, cam la fel cum procedase pe front în anii conflagraţiei mondiale. Ajuns la Universitatea din Cluj, Ştefănescu a luat sub îngrijire o fată orfană de război, poate şi ca o compensaţie a faptului că nu avea decât un fecior, însă cu grave probleme psihice.
          De aici i s-a tras însă scandalul din 1924, prelungit şi în anul următor. Adică, pur şi simplu, a fost acuzat de un aşa-zis viol asupra tinerei Maria Petrişor, de numai 12 ani, aflată sub ocrotire la familia profesorului. Speriat de acest denunţ, M. Ştefănescu a recurs la un gest ce a agravat lucrurile, generând un soi de oprobriu public, prin internarea fetei la Şcoala de Corecţie din Gherla, invocând faptul că aceasta era imorală şi de nestăpânit. Deşi ancheta poliţiei nu a dovedit violul, rudele fetei l-au acţionat în judecată, dar nici tribunalul nu i-a găsit universitarului vreo vină. Însă de acest scandal s-au „autosesizat“ unii colegi de profesorat, îndeosebi Nicolae Bănescu, Fl. Ştefănescu-Goangă, Vasile Bogrea, Sextil Puşcariu şi Nicolae Drăganu, care au crezut totuşi în culpa lui Marin Ştefănescu, provocând o anchetă disciplinară din partea Ministerului Instrucţiunii. În cele din urmă, Comisia de judecată a cadrelor universitare nu-l găseşte vinovat de viol, dar apreciază ca dezaprobator gestul de a încredinţa fata unei şcoli de corecţie, motiv pentru care îl suspendă pentru trei luni de la catedră.  Pe de altă parte, este adevărat că nu iese fum fără foc, ceva, ceva real existând în aceste acuzaţii, de vreme ce soţia lui Ştefănescu, Maria, a dorit să intenteze divorţ. Pe de altă parte, impetuozitatea colegilor acuzatori nu poate fi disociată nici de antipatia pe care o purtau „preotului“ improvizat de la catedră, adeseori agresiv în limbaj şi care prin exagerata religiozitate şi nervozitate naţionalistă arunca asupra întregului corp universitar o lumină nu tocmai de seriozitate academică.
          Evident, au mai fost şi alte incidente în care apare implicat Marin Ştefănescu, dintre care unul plin de semnificaţii ar fi competiţia „deschisă“ la Catedra de sociologie din Cluj, în februarie 1936, în care s-au înfruntat patru candidaţi, cu incidente ce au dat naştere unor dezbateri de fond şi unei aprige polemici, care a divizat membrii comisiei, instituind arbitrajul între finaliştii Traian Herseni şi C. Sudeţeanu, câştig de cauză având cel din urmă, deşi părea cel mai puţin „cotat“ , însă nu fără tertipuri în care a fost implicat Marin Ştefănescu. De altfel, în numărul trei al revistei Sociologie românească, pe 1936, au fost publicate, pe tema acestui concurs, câteva piese de bază ale dosarului, din care reproducem acum un citat din primul material, semnat de Dimitrie Gusti:

          Preşedintele [e vorba de Marin Ştefănescu], care n-a reuşit să-şi impună punctul său de vedere comisiei, a refuzat la un moment dat să şi mai împlinească îndatoririle. Din pricina aceasta, majoritatea comisiei a cerut demiterea lui. Totuşi, preşedintele n-a vrut nici să demisioneze, nici să lucreze mai departe. Astfel, d-sa a refuzat să iscălească ultimul proces-verbal pe motiv că nu e de acord cu hotărârea comisiei. Totuşi şi în asemenea împrejurări trebuia să iscălească, dar numai că iscălea cu opinie separată. Când i s-a lămurit acest lucru, a declarat că va iscăli… a doua zi. Lucrările au fost încheiate astfel în prezenţa sa, dar fără iscăliturile regulamentare. Pentru ca lucrările să fie salvate, comisia a trebuit să consemneze toate acestea în procesele-verbale. A doua zi preşedintele, în loc să iscălească, cum îşi luase angajamentul, a convocat comisia, cu eliminarea tocmai a specialistului [D. Gusti], care nu a fost înştiinţat sub nici o formă, şi interpretând greşit legea (vezi memoriul către senatul universitar), a lucrat numai cu doi membri din comisie [Ştefan Marinescu şi rectorul Universităţii din Cluj, Fl. Ştefănescu-Goangă] faţă de cinci şi a scos cu totul alt rezultat. 


          Or, după cum vom vedea mai jos, Traian Herseni, unul dintre favoriţii lui D. Gusti, care l-a şi avut ca asistent la Catedra de sociologie, etică şi politică la Bucureşti (1931-1935), fiind totodată şi membru al Institutului Social Român şi participând la mai multe campanii sociologice, s-a apropiat tot mai mult de mişcarea de extremă dreaptă, dezvoltând mai apoi o teorie rasială, ce implica purificarea poporului român printr-un program de eugenie, pentru ca în perioada guvernării legionare să devină secretarul general al Ministerului Educaţiei Naţionale, postură de care se leagă de altfel – indirect – şi textul nostru de faţă.
          Documentul pe care îl reproducem aici face parte din dosarul întocmit lui Marin Ştefănescu cu ocazia lucrărilor Comisiei pentru revizuirea situaţiei membrilor corpului didactic, instituită prin Legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940, comisie ce a funcţionat la Bucureşti, fiind alcătuită din P. P. Panaitescu (ca preşedinte), Traian Herseni, Dan Rădulescu, Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani, Iordache Făcăoaru, Virgil Niţulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan Ionescu, Ştefan Bogdan şi Petre Tomescu. Întrunită pe 3 ianuarie 1941 în clădirea Ministerului Educaţiei Naţionale, comisia a avut la dispoziţie referatele ştiinţifice ale lui I. Petrovici, Mircea Florian şi Lucian Blaga, dar poate nu întâmplător – prin analiza la obiect, sintetică, dar extrem de profundă şi sugestivă – au fost adoptate cu precădere concluziile acestuia din urmă.
          Cum de la sine se înţelege, nu lipsite de interes sunt şi opiniile primilor doi referenţi, însă fiecare dintre ele pare marcată de o anumită doză de subiectivism, din varii perspective. Chiar şi aşa, nimic nu a concurat la vreo validare a producţiei „filosofice“ realizate de Marin Ştefănescu şi mai ales a poziţiei sale academice. Până şi Mircea Florian, căruia Ştefănescu i-a fost membru în comisia de concurs la Catedra de filosofie şi logică de la Cernăuţi (dându-i câştig de cauză lui Florian, în defavoarea contracandidatului Matei Gr. Peucescu) , având totodată cam aceeaşi genealogie intelectuală (ca discipoli şi protejaţi ai lui C. Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu, care au fost în fond maiorescieni), trage concluzia în raportul său „ştiinţific“ (care mai curând face referiri la „ce spun alţii“) astfel, într-o manieră destul de incoerentă: „În viaţa noastră culturală, domnul prof. M. Ştefănescu a debutat încă înainte de războiul din 1916 ca un entuziast naţional, creştin aflat în căutarea unei doctrine cu înfăţişare ştiinţifică“, doar pentru „posibilităţile de lesnicioasă difuzare în mase“, doctrina sa fiind „pseudoştiinţifică, după opinia celor mai mulţi“. „De o parte stă orientarea generală a gândirii d-sale, anume fundarea filosofiei pe raţiunea naţională şi pe Logosul divin. Azi această orientare a încetat de a fi un fenomen izolat, ci e împărtăşită şi de alţii, cărora nu li s-au precupeţit laudele. De altă parte e metoda sau modul de realizare a orientării doctrinale. Aci, credem, dezvăluie punctul vulnerabil al operei d-lui prof. M. Ştefănescu“, al cărei „spirit se întrupează rudimentar, fără nuanţare şi adâncime, [...] într-un stil retoric împănat cu locuri comune“, ce a stârnit „zâmbete şi chiar a scandalizat“.
          În ceea ce-l priveşte pe Ion Petrovici, acesta recunoaşte meritele celor două lucrări ale disertaţiei doctorale a lui Marin Ştefănescu, poate şi pentru că în 1924, când Petrovici a publicat studiul său despre Kant şi filosofia românească, cu ocazia centenarului morţii filosofului german, a menţionat laudativ cele două opuri într-o notă de subsol. Cât priveşte creştinismul fervent manifestat de Ştefănescu, Petrovici îl supune unei comparaţii oarecum pripite în 1925, când profesorul universitar clujean „apare kantian în măsura în care şi Kant este creştin“.  Deşi I. Petrovici poartă acest uşor balast al aprecierilor, atunci când vine vorba de Filosofia românească a lui Marin Ştefănescu evaluările sunt reţinute, ironia fiind evidentă:

Nimeni n-a avut motive să regrete că autorul a renunţat la al doilea volum, dacă era vorba să apară în condiţiile celui dintâi. Fiindcă acesta, cu toate intenţiile patriotice de care este evident călăuzit, ştiinţificeşte vorbind constituie o lucrare... neexistentă. Nici un princip de selecţionare a materialului folosit, aruncate de-a valma lucruri care ar aparţine filosofiei cu altele care nu-i aparţin, în sfârşit, o scriere umflată artificial, pentru a fi cât mai voluminoasă, chiar dacă va sta pe picioare de lut care se vor sparge fără întârziere.

Şi tot Ion Petrovici continuă o serie de consideraţii în ceea ce-l priveşte pe universitarul clujean, care mai mulţi ani nu a mai produs nimic „filosofic“, dar

şi-a cheltuit activitatea spirituală mai mult în formă de propagandă orală şi conferinţe de popularizare. Este incontestabil că această activitate a fost pururea însufleţită de cele mai frumoase intenţiuni şi s-a exercitat în favoarea unor idei sănătoase şi înălţătoare. Aproape că nu era conferinţă care să nu se încheie invariabil cu „patria“ şi „Dumnezeu“, deşi uneori subiectul se preta mai puţin, iar acele două sacre idei, oricât ar fi ele sublime, nu pot totuşi să conţină cheia explicativă a tuturor problemelor posibile.

Referindu-se la volumul Le problème de la méthode (Paris: Alcan, 1938), după mai multe citate ce dau seama de „cugetările filosofice“ ale lui Marin Ştefănescu, Ion Petrovici conchide prin menţionarea reacţiei auditoriului când autorul şi-a prezentat subiectul cu ocazia Congresului Internaţional de Filosofie de la Paris (din 1937): „Poate că singularitatea atitudinii şi caracterul straniu al soluţiunii au contribuit la faptul că nu s-a înscris absolut nimeni la discuţia acestei comunicări, isprăvită într-o tăcere pe care un bătrân filosof de faţă a explicat-o astfel: «C’est naturel, ça a été plutôt une confession!»“
          În acest context, ne pare extrem de util şi de sugestiv a publica in extenso raportul semnat de Lucian Blaga pe marginea operei şi a activităţii profesorale a lui Marin Ştefănescu la Universitatea din Cluj. Deşi cel dintâi şi-a dorit cu ardoare încă din 1924 să predea la Facultatea de Litere şi Filosofie din inima Ardealului, mereu şi mereu şansele i-au fost defavorabile, criteriile extraprofesionale cântărind parcă întotdeauna mai mult decât meritul şi capacitatea, cooptarea lui Blaga la o catedră universitară făcându-se târziu, mai mult printr-o voinţă de sus, ce a putut crea şi un artificiu legislativ.  Însă în 1924, când Marin Ştefănescu era suspendat pentru imoralitate, iar Blaga a fost respins de la o docenţă ce i se cuvenea, au existat şi considerente arbitrare, dovadă fiind rândurile adresate de Fl. Ştefănescu-Goangă lui V. Bogrea la 22 iunie din acel an:

A trebuit să fiu de gardă, căci amicul P[uşcariu] prea vrea să-i fericească pe cei din jurul său. Cred că e supărat pe mine, căci la examenul de docenţă n-am vrut să subscriu raportul elogios ce-i făcuse Moş Paul [...]. P. avea intenţia să-l propună ca suplinitor al catedrei filosofului nostru [Marin Ştefănescu], pus în concediu din oficiu. Cred că va veni cu propunerea aceasta la toamnă

În acest context, cu amărăciune va nota S. Puşcariu în acelaşi an, la 2 noiembrie, că „astfel, universitatea noastră a plătit ruşinea de a respinge pe singurul cap filosofic între tinerii noştri ardeleni“.  A fost însă reintegrat Marin Ştefănescu, profesor de istoria filosofiei şi logică în toată perioada interbelică la Cluj, care nu a creat niciun discipol şi care – inevitabil – şi-a aflat sfârşitul la 11 ianuarie 1945, într-o modestă cameră de la periferia Capitalei, uitat mai de toată lumea. La înmormântare, în 14, la care a asistat şi prim-ministrul N. Rădescu, doar C. Rădulescu-Motru a rostit câteva cuvinte de adio, însă fără ca vreun ziar bucureştean să pomenească de acest eveniment.

Lucian Nastasă

Lucian Blaga şi „oratoria găunoasă“ a lui Marin Ştefănescu

» anul XXIV, 2013, nr. 10 (281)