A fost odată o comunitate...

Lukács József

          În romanul Die Stadt im Osten al romancierului sas Adolf Meschendörfer, apărut în anul 1931, la final este întrezărită soarta saşilor din Transilvania. Ca într-o viziune febrilă apare preotul localităţii, care aranjează foi cu cântece pe care nu le mai cântă nimeni; bătrânul medic care „adună morţii“ adică pune laolaltă şi leagă în volum necroloagele ultimilor membri ai comunităţii ca să le poată preda în ordine la arhivă. Sunt momente de istorie, ultimele semne ale unei comunităţi care se află în punctul de dispariţie. A fost odată...
          Evreii reprezintă o altă comunitate minoritară din România din care, în cursul ultimului secol, a rămas doar o palidă urmă. Profesorul Carol Iancu a scris câteva duzini de studii şi volume despre istoria acestei comunităţi, despre contribuţia ei la evoluţia şi îmbogăţirea ţării. A scris despre probleme de convieţuire, integrare şi emancipare, despre cum au fost respinşi sau marginalizaţi, toleraţi sau acceptaţi de populaţia majoritară românească, despre contribuţia lor la viaţa economică şi zestrea culturală a ţării. După cel puţin 38 de titluri de volume, studii şi culegeri de documente care se referă în general la „marea istorie“ a evreilor din România – şi nu sunt sigur că lista e completă – Domnia Sa publică în premieră o carte de „microistorie“ în care sunt adunate mărturii despre o comunitate de evrei dintr-un târg din Moldova. Este volumul Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi, apărut la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi în anul 2013. Nu este o comunitate aleasă aleatoriu pentru cercetare, ci aceea în care autorul a trăit până la vârsta de 17 ani şi căreia – cum recunoaşte fără echivoc la începutul volumului – îi datorează totul: bazele sale intelectuale, dragostea de carte şi etica de lucru. Volumul este un omagiu adus comunităţii din care se trage.
          Dacă ar fi să caracterizăm pe scurt Hârlăul, am putea spune că este acel mic târg care aproape că a devenit capitala Moldovei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea a existat aici o curte domnească unde a trăit mama domnitorului Petru I Muşat, doamna Margareta Muşata, unde mai apoi Ştefan cel Mare a ctitorit biserica cu hramul Sfântul Gheorghe şi unde, în jurul anului 1535, un alt domnitor, Petru Rareş, a înălţat o altă biserică, cea cu hramul Sfântul Dumitru. În vremea acestor domnitori, Hârlăul a cunoscut cea mai prosperă epocă din istoria sa. S-a bucurat de toate avantajele oferite de faptul că s-a situat din punct de vedere geografic în centrul Moldovei mari şi lângă drumul comercial care lega Marea Neagră de Marea Baltică. A devenit un târg cu populaţie formată şi din comercianţi şi meşteşugari, o localitate care aspira cu toate şansele la rangul de oraş. Iar comunităţile urbane, peste tot în Europa de Est, erau comunităţi cosmopolite, multietnice şi multiconfesionale. Nu este întâmplător sau surprinzător faptul că documentele vremii consemnează la Hârlău prezenţa unor maghiari care se ocupau de cultura viilor şi de la care, în 1470, Ştefan cel Mare a cumpărat o vie. Sau că în anul 1502 Ştefan cel Mare a fost tratat de gută de medicul evreu Şmil din Hârlău. Sau că Alexandru Lăpuşneanu rostea judecăţi „faţă de tot neamul de oameni care sunt aici de multe feluri şi de mii de chipuri şi de multe cugete: armeni, evrei, greci, moldoveni, sârbi, saşi”.
          Ce s-a întâmplat cu aceste comunităţi etnice de la Hârlău? Au dispărut aproape fără urmă. În anul 1643, călugărul franciscan Bartolomeo Bassetti a redactat un raport amănunţit despre situaţia catolicilor din Moldova, descriind bisericile lor şi oferind date despre numărul de enoriaşi din principalele centre pe care le-a vizitat. Despre biserica catolică din Hârlău scrie că este o ruină din care au rămas doar zidurile, că nu se mai ştie cărui sfânt a fost închinată, dar că avea încă două clopote mici. Pe vremuri – scria Bassetti –, aici erau peste o sută de case de catolici (adică în jur de 400 de locuitori), dintre care au rămas patru familii cu 16 suflete. După trei ani, în anul 1646, episcopul misionar catolic Bandinus a notat numele celor cinci catolici hârlăuani rămaşi. Cinci nume dintr-o comunitate care a trăit timp de secole în această localitate moldovenească. (Comunitatea catolică s-a format din nou abia la începutul secolului al XIX-lea şi apoi şi-a construit o biserică nouă.)
          În cartea profesorului Carol Iancu sunt amintite 4000 de nume de evrei care în decursul câtorva secole au făcut parte din comunitatea din Hârlău. Este puţin? Putem aprecia şi aşa, dacă ne gândim la numărul total al evreilor care au trăit în această localitate timp de secole. Este mult? Cu siguranţă, dacă le comparăm cu cele cinci nume cunoscute ale membrilor comunităţii catolice existente înainte de veacul al XVII-lea.
          Evreii apar în Hârlău la cumpăna dintre secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Sunt mărturii care atestă prezenţa lor în această localitate încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Am amintit mai înainte medicul evreu Şmil, ce-l îngrijea şi pe marele voievod.
          Din anul 1742 avem izvoare scrise care atestă existenţa unei comunităţi stabile de evrei în oraş. De exemplu, într-un memoriu adresat domnitorului, evreii hârlăuani s-au plâns că starostele lor nu aplica regulamentul comunităţii lor.
          Evreii din Hârlău erau negustori şi meşteşugari care au contribuit la dezvoltarea localităţii şi care au servit cu produse comunităţile rurale din zonă. Au jucat un rol important şi în industrializarea ţării. De exemplu, în 1768 domnitorul Ion Calimachi a oferit facilităţi fiscale unui evreu din localitate pentru a ridica o fabrică de sticlă şi una de hârtie. Este vorba despre prima manufactură de sticlă din Moldova. Tot evreii au întemeiat şi prima farmacie din localitate.
          Paralel cu evoluţia economică a localităţii, a sporit şi comunitatea evreiască. În 1860, Hârlăul avea 3476 locuitori dintre care 1369, adică 39,38%, erau evrei. În anul 1899, numărul lor a crescut la 2718. Era apogeul acestei comunităţi: în acel moment reprezentau 59% din populaţia oraşului. După un deceniu, în 1910, recensămintele consemnau doar 2032 de evrei. S-a întâmplat că în doar câţiva ani aproximativ 25% dintre evreii hârlăuani au părăsit localitatea, mulţi plecând nu doar din oraşul lor, ci şi din România. Destrămarea comunităţii a fost definitivată după al Doilea Război Mondial, astfel că în 1977 în localitate mai erau doar 260 de evrei şi până în 1984 numărul lor a scăzut la 50 de suflete. După 1990, procesul a continuat şi în anul 2010 din prospera şi numeroasa comunitate a rămas doar o obşte de 16 persoane, subordonată comunităţii evreieşti din Iaşi. Iar mica obşte – aflăm din cartea profesorului Carol Iancu – are ca obiectiv principal salvarea Sinagogii Mari...
          Meritul profesorului Carol Iancu este acela că a adunat într-un volum ştiinţific documente, mărturii şi amintiri despre comunitatea evreiască de la Hârlău. A scris despre viaţa religioasă şi culturală a comunităţii, despre şcoala israelită locală, despre mişcarea sionistă şi tragedia Şoahului, despre exodul membrilor comunităţii în timpul secolului al XX-lea. Totul este fundamentat pe o vastă documentaţie, adunată nu din arhive locale, căci acestea s-au distrus în ultimul an al războiului, ci din alte arhive din România şi din străinătate: Israel, Franţa, Statele Unite. Şi pe numeroase mărturii ale evreilor originari din Hârlău şi răspândiţi peste tot în lume. În volumul Evreii din Hârlău, Carol Iancu a creat un adevărat memorial al comunităţii evreieşti locale, publicând cele aproximativ 4000 de nume care ar fi fost uitate pe vecie dacă nu apărea cartea. Din păcate, nu se nasc personalităţi de talia şi preocuparea Domniei Sale în fiecare comunitate, şi astfel cele mai multe mărturii ale trecutului rămân necunoscute şi uitate. Carol Iancu ne aduce în minte bătrânul medic din romanul lui Adolf Meschendörfer: şi el a adunat mărturii despre cei dispăruţi. A scris istoria unei comunităţi. Cum a fost odată...

Lukács József

A fost odată o comunitate... (Carol Iancu, Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)