Negaţia care vorbeşte

Mircea Muthu

          Antiretorică, antibiografică, însă cu un efort dramatic de impersonalizare şi, în consecinţă, de ascensiune inversă spre capilarele materiei, lirica de excepţie a lui Aurel Pantea ilustrează adevărul că poezia adânceşte rănile provocate de raţiune. Deja în Persoana de după amiază (1983) dimensiunea saturniană se anunţa în oscilaţiile „între psihic şi ontic, între viaţa lăuntrică şi viaţa din adâncuri“ (Gh. Perian). După La persoana a treia (1992) şi mai ales cu volumul Negru pe negru (1993), amplificat în ediţiile din 2005 şi 2009 şi apoi cu poemele-sinteză, unele reluate – în limbile română şi latină – din Nimicitorul (2012), neoexpresionismul transilvan atinge pragul tragicului absolut, lipsit de speranţa vreunei resurecţii. Mai exact, fraza lirică, spartă în bucăţi – asemenea aisbergurilor plutind în derivă după ce s-au desprins din calota polară – şi în plus, fals constatativă, circumscrie ultimul cerc al solitudinii omeneşti, cel o n t o l o g i c: „O singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare/ e substanţa ce ne vorbeşte/ dar înghite enorm. Până şi privirea aceasta,/ după o scurtă luminiscenţă, mă va duce/ lângă tablouri cu feţe/ ce nu se mai întorc. Şi iarăşi/ negru pe negru“. Sorbul funcţionează implacabil, de aici, suspendarea timpului şi viziunea prezentificată, halucinantă a materializării/ mortificării in actu (un poem se intitula, în culegerile precedente, Privire în trup), ambele menite să absoarbă celelelte două cercuri – solitudinea p s i h o l o g i c ă  şi s o c i a l ă. „Stenograf al abisalităţii lăuntrice“ şi al „materialităţii agresive“ (Al. Cistelecan), eul care se autoeviscerează, nimicitorul – de fapt un dublu abstractizat al poetului – „a întâlnit subiectivitatea scrum“ adesea într-o cadenţă de apoftegmă ca un corelat stilistic al prezentificării şi cu trimiteri uneori subtextuale la o vizualitate ce aminteşte parcă de galbenul bolnav din pânzele lui Van Gogh: „Cade în noi grăuntele conştiinţei morţii,/ tu şi eu suntem tare departe şi privim/ lanurile întinse şi secerătorii,/ în moartea mare, creşte desfrânarea,/ floarea pilduitoare“. Alteori „Dragostea cade cu gura în ţărână“ sau de pe ea, care „are o vârstă mai tânără// cade uneori sărutul negru“, totul consumându-se într-un plonjon spre inform. De altfel, un subsol explicativ din Negru pe negru (2009) trebuie reprodus măcar parţial, pentru că aici se prefigurează Nimicitorul (2012), căruia Aurel Pantea ar fi dorit, iniţial, să-i dea un alt titlu (Nimicitorul vorbeşte). Aşadar,

Nimicitorul vrea să numească, aici, un stadiu al negaţiei la care a ajuns imaginaţia mea poetică. Relaţia gândirii poetice cu ceea ce nimiceşte a fost prezentă încă în cartea mea de debut [...] Până la această carte, la care lucrez, nimicirea era percepută ca o consecinţă a unei activităţi pe care imaginaţia o recepta şi o exprima [...]  Dacă până acum imaginaţia poetică păstra o anume distanţă în raport cu acea activitate, de aici încolo [...] imaginaţia a descoperit că poartă în ea însăşi germenii negaţiei pe care, până acum, o percepea lucrând într-o exterioritate. Negaţia, cu toate vocile ei, vorbeşte, acum, în poeme [subl. ns.] [...] Descoperind-o în ea însăşi imaginaţia se intuieşte pe sine ca fiind chiar nimicitorul. Iar nimicitorul nu are nevoie nici de subiect, nici de obiecte [...] În această relaţie, deşi eclipsat, suportând aneantizări parţiale, există tot timpul un subiect ce nu cunoaşte nimic mai presus decât confesiunea până la capăt.

Deloc întâmplător, într-o lucrare doctorală, Poeţi ai transcendenţei pline, cu subtitlul Epifanii ale indeterminatului (ediţia a II-a, 2005), exegetul de astă dată preciza că „imaginaţia poetică întreţine relaţia spiritului cu o substanţialitate“ analizată din perspectiva antropologică a lui Gilbert Durand la un număr de zece poeţi din perioade diferite. Sunt interpretări în care se identifică, la poetul Mateiu Caragiale de pildă, „un melancolic ce-şi găseşte o interioritate infernală, foarte activă, încărcată de fantasme nemântuite“, sau la voluptuosul Emil Brumaru „pasta originară“ şi „retragerile în regimul amniotic“. Opusă conceptului de „transcendenţă goală“ în lecţiunea lui Hugo Friedrich, „transcendenţa plină“, ca  „realitate indeterminată“, este aproximată epifanic şi în imaginarul lui Aurel Pantea, care, eliminând acum reveria, se resoarbe dramatic în „integralitatea originară a lumii“, în izomorfismele acvaticului şi ale terestrităţii. Iată de ce „confesiunea până la capăt“ transmite şi mai ales întreţine – la modul sincopat, dar şi pulsatil – „senzaţia cea mai apropiată a fiinţei întru moarte“ în interpretarea heideggeriană. Numai că „în simţul meu neexersat al morţii“ scurtcircuitează palpitul direct al visceralului iterativ cu epura abstractă, rezultatul fiind incandescenţa de arc voltaic al poemului, precum „Memoria şi gustul morţii/ niciun nume/ în nicio gură“. O altă esenţializare este, de pildă, a celor „trei realuri“ coprezente în „cel mai negru lirism de la Bacovia încoace“ (Al. Cistelecan). Există astfel „trei realuri: unul care lucrează/ în noi devine noi, unul ce se topeşte ne scapă/ şi unul care nu ne aparţine“ (versiunea latină, semnată de Marcela Ciortea, amplificînd tonul aforistic al poemului). Ultimul dintre acestea, acela care „nu ne aparţine“, dar mereu circumscris în mod paradoxal, angoasant, aduce în prim-plan – nicidecum liniştitor sau compensativ – apelul la o Divinitate resimţită ca atare, dar şi, iarăşi paradoxal, prezumată, chiar îndepărtată, prezentă şi aceasta iterativ în Nimicitorul. Iată: „Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă/ aş purta-o, în el, limbajul se întîlneşte cu sine şi înnebuneşte“; sau aproape ca o imprecaţie: „Doamne, sunt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare“, pentru ca în finalul Nimicitorului să citim această mărturisire dubitativă, antologică: „dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întîmpla, Doamne,/ cu partea din mine care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,/ şi totul mi-e foarte aproape/ Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e niciodată desăvîrşită“. O asemenea mărturisire lirică nudă, în care atitudinea metafizică se întîlneşte contrapunctic cu frisonul religios, este greu de încadrat într-o paradigmă generaţionistă, mai degrabă atitudinală şi estetică. Pentru că, văzut ca un ancadrament larg, neoexpresionismul din Negru pe negru şi Nimicitorul (titluri reprezentative pentru Aurel Pantea!) moşteneşte, prelungeşte din orientarea clasicizată în cheie germanică şi sub raportul viziunii generale, caracterul halucinatoriu, trăirea apocaliptică şi spaţiul paroxismelor psihice. Cuplurile, cu „singurătăţile lor oxidante“, sunt „două abisuri logodite“, iar comunicarea lingvistică se dezintegrează atunci când „realitatea nu mai încape în niciun limbaj“. Mai mult, până şi „moartea e o deficienţă a/ limbajelor noastre, că, de fapt, totul este prezent“. Epuizarea comunicării lingvistice („scrisul ca osândă“), acest „lucru absolut transparent ce te poate elimina/ dintr-o foarte simplă greşală“, este resimţită fizic, afină cu un alt desperados al liricii noastre contemporane – Ion Mureşan. Aici însă, Eului originar – indiferent că te afli „de o parte sau alta a limbajului“ – din gramatica expresionismului îi ia locul, încercîndu-se chiar depăşirea modului epifanic, amintita „integralitate organică a lumii“. Subiectul se confesează până la capătul de unde probabil că nimicitorul ajunge la punctul terminus pe verticala cu sens descendent.

Mircea Muthu

Negaţia care vorbeşte

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)