Caligrafii caragialiene

Iulian Boldea

          O carte precum cea a lui Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori (Editura Humanitas, 2012), nu poate să nu atragă atenţia. Volumul continuă, în fond, demersul de căutare a omului din scrisori (Despre omul din scrisori: Mihai Eminescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei), prin relevarea disponibilităţilor afective şi expresive ale dialogului epistolar, fapt mărturisit, de altfel, de autor:

În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de câţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga „eul epistolar“ al Scriitorului român, îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondenţa lui Caragiale, cu convingerea lui Cioran că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa“. Complexele – de inferioritate (mai des) şi de superioritate (mai rar) –, prieteniile (când caustic-hachiţoase, când intens derulate sub zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar şi altruiste, alambicat-patriotice, dar şi necruţător sarcastice la adresa butaforiei naţionaliste –, toate focalizează epistolar esenţele operei literare.

De ce sunt scrisorile lui I. L. Caragiale expresii ale unei caligrafii a plăcerii? Înainte de toate pentru că în ele epicureismul, voluptatea rafinată a scrisului şi a trăirii primesc o amprentă mult mai fermă decât în opera literară propriu-zisă:

Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atâta epicureism fervent alintat, atâta sfântă vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzorială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atâta spectacol de sine!

Structurată în opt capitole (Un veac de posteritate; Dracul gol şi dracul scris; „...Extrema nesocotire sub apărarea căreia am îmbătrânit...“. Cheia unui destin; Mimetism şi egofilie în febra epistolară; „Sunt nebun de amor, sufăr peste poate, parcă sunt turbat“; Un histrion mizantrop, cu „ştiinţa fericirii“; Berlin: îmbătrânirea ca voluptate şi eliberarea ca năpastă; Sentenţe, momente, încruntări... Şi iar plăceri), cartea debutează cu o incursiune istorico-literară, Un veac de posteritate, fundamentată pe volumul Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I. L. Caragiale, din 1952. Dan C. Mihăilescu trece în revistă, prin decupaje sugestive, receptarea critică a operei lui Caragiale în sumbra eră proletcultistă. Amuzante azi, pretins serioase atunci, aprecierile lozincarde din anii ’50 fac din autorul Scrisorii pierdute un exponent exemplar al proletariatului, „o călăuză de mare preţ în lupta pe care o ducem împotriva cosmopolitismului, a naţionalismului şi a tuturor ismelor decadente în ştiinţă, în artă“ (Maria Banuş). Ce să mai spunem de faptul că Ion Vitner aprecia că Scrisoarea pierdută este nici mai mult, nici mai puţin decât o „palmă usturătoare aplicată pe obrajii acelor «români mai mult sau mai puţin oneşti» care au jefuit ca-n codru de-a lungul deceniilor ţara şi poporul, cu concursul binevoitor al imperialismului occidental“.
          În capitolul al doilea (Dracul gol şi dracul scris), criticul realizează o distincţie, necesară, între scrisoarea ficţională (inserată în tectonica operei literare), care are un impact distructiv, întrucât „destabilizează ordinea, declanşează avalanşa, determină rezolvarea conflictelor, încheie şi reîncepe totul“, şi cea din existenţa cotidiană, ce are conotaţii benefice, însumând o serie de caracteristici euforice, întrucât e marcată de „alintări nostalgice, prilej de reverie, schimb de entuziasme, bunăvoinţă, sfaturi înţelepte, afabilitate, şi asiduităţi epicureice intens împărtăşite“. Scrisorile îi oferă lui I. L. Caragiale prilejul de a manipula o serie întreagă de stiluri şi tonalităţi ale scriiturii, de a asuma şi valorifica atitudini şi forme verbale diverse, registre ale limbii de o deconcertantă varietate. Iată de ce „omul din scrisori“ nu poate fi definit decât prin aproximarea unor posibile chei de lectură pe care epistolarul le oferă întru cunoaşterea unui creator greu de prins într-o singură formulă, greu de fixat într-o dimensiune unică a existenţei şi creaţiei: „complexul originilor, bovarismul politic şi autolamentarea (nu atât resentimentar-vindicativă, cât mai degrabă compensator-fantasmatică) sunt prima legătură de chei pe care epistolarul ne-o pune la dispoziţie în cazul destinului caragialian“. Proteismul „luxuriant“ al scriiturii caragialiene din scrisori se bazează, în viziunea criticului, pe două trăsături fundamentale: mimetismul şi egofilia, epistolarul definindu-se printr-o „desăvârşită artă a echivocului, cu fandări de spadasin îndelung exersate în bine-cunoscuta locvacitate de maestru al şuetei“.
          Demn de atenţie este capitolul Berlin: îmbătrânirea ca voluptate şi eliberarea ca năpastă, în care accentul e plasat, firesc, pe corespondenţa cu Zarifopol. Dan C. Mihăilescu constată, în scrisorile expediate din exil, că

dincolo de excesele euforice şi, inevitabil, accesele disforice, exilul berlinez caragialian rămâne [...] cea mai caligrafică imagine a plăcerii din literatura noastră confesivă. Şi cea mai strălucitoare împăcare cu sine, a îmbătrânirii cu voluptate.

Fiinţă a contrastelor, Caragiale e un scriitor şi un om ce se defineşte printr-un cumul de trăsături paradoxale, astfel încât

aliajul de sociabilitate şi mizantropie, subtextele adeseori ironice, parodice, autopersiflante cu care sunt sistematic dublate puseurile sentimentale şi elanurile melodramatice nu sunt decât armele bunei relativizări prin care spiritul liber simte instinctiv nevoia fisurării oricărui soclu ce ameninţă să-ngheţe întru absolutism.

Această etapă a corespondenţei caragialiene nu solicită într-un grad prea înalt calităţile hermeneutice ale criticului, expunând efigia unui eu care îşi etalează cu voluptate histrionică înfăţişările şi contradicţiile, fapt recunoscut de critic:

Odată ajuns în vârful muntelui la peştera minunilor, adică la corespondenţa caragialiană din anii berlinezi, misia glosatorului din zilele noastre se uşurează considerabil. Paradox: exact când ar trebui să-ţi încordezi toţi muşchii exegetici, observi că e preferabil (şi consult) să te-ntinzi în hamac, să-ţi concentrezi auzul către forfota nevăzutelor şi să contempli hârjoana norilor.

Plăcerea textului caragialian e dublată, în cartea lui Dan C. Mihăilescu, de o nedisimulată plăcere a lecturii. O lectură vie, disponibilă, ce fixează detalii neştiute, lumini şi umbre, extaze şi capricii ale paginilor epistolare caragialiene, paradoxală „oglindă de sine“ în care se reflectă una dintre cele mai tulburătoare conştiinţe artistice din literatura română.

Iulian Boldea

Caligrafii caragialiene (Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii: Despre eul din scrisori. Editura Humanitas, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)