„Preotesele viitorului“

Irina Georgescu

          Apărut postum, romanul Femei albastre. Femei din gama sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi (Iaşi: Polirom, 2013, 262 p.) de Gheorghe Crăciun înfăţişează o lume imperfectă, dar umană, ale cărei deraieri nu fac decât să-i confirme complexitatea; naratorul aspiră la o iubire eternă, însă nu are decât şansa de a vedea „perfecţiunea“ prin transparenţa peliculei care o înfăţişează pe actriţa preferată, prin panoplia de identităţi ascunse care surprind zvâcniri interioare imprevizibile.
          Prins între frivolităţi, femei cu nume simbolice (Ondina) şi simple apariţii fulgurante, care justifică fantezia faţă de Nicole Kidman şi pasiunea faţă de Ada Comenschi, bărbatul pendulează mereu între o soţie detaşată, o „stafie de celuloid“ şi o prezenţă diurnă, la care se adaugă „blonda şi pistruiata Adriana Moraru“, cu ochii albaştri şi mari, Stela, Viky şi toate celelalte femei care şi-au pus amprenta într-un fel sau altul asupra existenţei lui. Schizoidia retorică a protagonistului planează în jurul nuanţelor de albastru, de la culoarea tactilă a florilor de genţiană la sălbăticia cromatică a rochiilor albastre, până la mişcările somnoroase ale privirii: „Ar mai trebui poate să spun că albastrul e culoarea preferată şi a Ondinei, nu doar a subalternei mele de la birou. Dar la Ondina e pe bune, cum se zice. Poartă cercei albaştri, inele cu piatră albastră, ciorapi albaştri, pulovere, fuste, genţi, eşarfe, agrafe. Aceeaşi culoare şi în fardul de pleoape“ (p. 52-53).
          Titlul, uşor ironic, face apel în mod indirect la identităţi încapsulate într-o existenţă banală, trimiţând la imaginea păpuşilor ruseşti, pe care o remarcăm nu doar în Pupa russa (2004), ci şi în Frumoasa fără corp (1993) şi Compunere cu paralele inegale (1988) sau în Acte originale, copii legalizate (1982), accentuând, deopotrivă, „reprezentarea sinestezică“ a lumii, aşa cum observă Carmen Muşat în prefaţa romanului, şi singurătatea absurdă, la fel de acută în suferinţă ca în dragoste. Investigaţia narativă a senzaţiilor, a stărilor de spirit, a sexualităţii, dar şi negocierea deficitară a solitudinii constituie două puncte de interes ale naraţiunii. Întoarcerea în trecut reactivează imagini ceţoase, care merg în tandem cu iluzia „mai binelui“, a regăsirii de sine prin experienţa celorlalţi. O parte esenţială este reprezentată de femeile care inundă imaginarul narativ, „femei din gama sensiblu“, aşa cum sunt numite în subtitlu, femei cărora li se îngăduie să reziste prin magnetismul nuanţelor de albastru:

Pentru Ada, în schimb, albastrul acelei zile care mi-a marcat atât de tare sensibilitatea vizuală a fost probabil o alegere întâmplătoare. Aşa mi-a şi rămas în memorie. Ca o culoare care uneori i se potriveşte de minune. Şi totuşi, ce i se potriveşte ei de fapt? Ondina e născută în zodia peştilor, e o femeie de apă, de privit în oglindă, de pus în rama de porţelan a unei căzi. Ondina se spală tot timpul ca o pisică. Se găteşte, se aranjează, se dă cu creme şi loţiuni, îşi lustruieşte fără încetare pielea şi tot nu e mulţumită. Despre Ada nu ştiu nimic. Şi Nicole? De ce blonda Nicole iese atât de bine în evidenţă în acelaşi albastru de genţiană? N-are nimic dintr-o femeie-floare, nu cred că moare după miresmele vegetaţiei şi viaţa în natură, n-are o piele atât de palidă încât, pentru a da frumuseţii ei de adolescentă obraznică un aer de-a dreptul fatal, să prefere culorile închise, aristocratice, proprii acelor misterioase personaje feminine din palatele renascentiste cu ziduri roşcate de piatră poroasă. (p. 53)

Roman al gesticulaţiei interioare şi al reflecţiei vorace de senzaţii, Femei albastre (des)compune şi recompune în egală măsură reprezentări diverse ale corpului în aşteptare, resorturile intime ale privirii, mărcile specifice ale celuilalt, care devin mărci ale sinelui, printr-un proces perpetuu de oglindire:

Mă fascinează neclintirea pleoapelor, muşchii încremeniţi ai gurii, starea de aşteptare binevoitoare a cuvintelor celuilalt marcată de uşoara curbare a sprâncenelor. Mă tulbură mai ales chipurile imobile, cu pielea tânără, în care se acumulează tăcerea placidă de dinaintea furtunii. Tu vorbeşti şi priveşti, ştii bine că vorbele tale sunt auzite doar pe jumătate, pe sfert, că ele curg în urechile celuilalt ca bucăţelele mărunte de fruct dintr-un lichid energizant. (p. 64)

Arhitectura romanului este destul de compozită, iar pendularea între vis şi realitate, accesibilă prin însufleţirea amintirilor, nu face decât să sporească sentimentul înstrăinării: „Eu trăiam totul ca pe o halucinaţie, ca pe un vis palpitant în care nu mai există rău şi bine, azi şi mâine, căldură şi frig, eu priveam totul ca pe un vis monstruos, seducător şi atroce, în care nu mai exişti decât tu“ (p. 91). Arma letală a seducţiei este sursa naraţiunii: atracţia fizică faţă de actriţa frivolă, eterată dincolo de ecranul televizorului sau falsificarea prezentului, prin mobilitatea de a-şi schimba amantele demonstrează nu loialitatea faţă de soţie, ci incapacitatea personajului de a trăi singur; aderă la o singurătate consimţită, trăind aventură după aventură. De aceea, „femeile albastre“ ale lui Gheorghe Crăciun dezvăluie fiinţe din regnuri diferite.
          Gesturile consecvente ale personajului care rătăceşte pe străzile bucureştene accentuează o existenţă precară, resemnată, iar modificarea decorului îi produce convulsii, amintindu-şi de obidele patriotice, de eşecurile lamentabile ca „nişte piese de teatru bulevardier“ (p. 165). Naratorul devine arhitectul şi „posesorul unei întregi colecţii de femei“, compusă din improptuuri îndrăzneţe, regizând o lume de femei care fertilizează interstiţiile unei lumi indiferente la frumuseţea, curajul, disponibilitatea şi puterea lor:

Mă întâlnesc cu ele zilnic, le sunt şef. Fiecare în felul ei caută ceva, încearcă să descopere cu exactitate ce ar trebui să caute cu şi mai multă consecvenţă. Toate sunt un fel de preotese ale viitorului lor cel plin de iluzii. [...] Trăiesc într-o lume de bărbaţi şi o feminizează din instinct. N-au altă cale. N-au altă plăcere. (p. 183)

Femeia adevărată nu este nici ultrasofisticata „femme fatale“, nici arhetipala „dona angelicata“; extremele se contopesc în broderia panicilor şi a tăcerilor pline de regrete şi de aşteptări ale unui bărbat reflectând la caducitatea propriilor senzaţii. Naratorul discerne în pliurile fiecărui moment reprezentări ale feminităţii, de fapt, nostalgia după o feminitate ideală, răsfirată în toate colţurile lumii: „Mă gândesc la sutele de ipostaze ale naturii feminine ascunse straturi-straturi în orice femeie adevărată“ (p. 260). Frumuseţea romanului nu stă în construcţia personajelor ori în sofisticăriile narative, ci în căutarea – aproape obsesivă – a vitalităţii fiinţei, dincolo de singurătatea şi fragilitatea ei.

Irina Georgescu

„Preotesele viitorului“ (Gheorghe Crăciun, Femei albastre. Femei din gama sensiblu. Femei albastre, dinţi tociţi. Iaşi: Polirom, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)