Vladimir Streinu, analist politic

Al. Săndulescu

          Ileana Iordache-Streinu a avut ideea, lăudabilă, de a strânge într-un volum, intitulat Radiografii politice, însoţit de un minuţios şi foarte util tabel cronologic şi de o prefaţă a lui Barbu Cioculescu, o parte dintre articolele politice ale tatălui ei, criticul, istoricul literar, teoreticianul şi poetul Vladimir Streinu, unul dintre puţinii condeieri de frunte aparţinând perioadei interbelice care s-a angajat în viaţa publică. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1928, fiind ales deputat în 1932, cel mai tânăr din Parlament. În acelaşi timp, criticul şi-a exprimat opiniile şi în acest domeniu, ca lucid gazetar democrat, al cărui stil distins nu era străin de al cronicarului literar. Comentariile lui sunt de regăsit acum, în anii 1935-1937, în cotidianul Gazeta, condus de scriitorul Alexandru Kiriţescu.
          Vladimir Streinu se arată solidar cu ideile din eseul Despre noocraţia necesară din volumul Teze şi antiteze de Camil Petrescu, punând în vedere „primatul spiritualităţii“ în conducerea de stat, unde preponderenţi să fie intelectualii (Statul noocratic). Din păcate, ideea, pe cât de nobilă şi de ideală, era pe atât de utopică. Politica presupune pragmatism, luptă între viziuni şi concepţii şi mai ales luptă pentru putere şi între interese. Vladimir Streinu schiţează o tipologie, care îşi păstrează valabilitatea şi azi, făcând o distincţie („distinguo“, va spune el şi mai târziu) între omul de stat, om politic şi politician, în eseul cu chiar acest titlu. Omul de stat, pe plan social, e „vizionar, care îşi trage prestigiul şi autoritatea din unitatea viziunii sale“. La o mare distanţă morală, sub el, se găseşte omul politic, căruia comentatorul îi acordă parcă şi mai multă atenţie, zugrăvindu-i cu minuţie portretul: „De regulă, îi lipseşte viziunea originală, idealismul, forţa morală şi autoritatea. Îi lipsesc adică atributele omului de stat, iar ceea ce îi prisoseşte e pasiunea puterii. Căci omul politic trăieşte pentru şi prin exerciţiul puterii. Şi totuşi el nu e cel mai respingător exemplar al faunei politice“. Există o speţă cu mult mai numeroasă şi cu mult mai respingătoare, aceea a politicianului. Acesta e fioros de interesat, „pune în slujba interesului propriu toate infamiile, toate intrigile şi toate fărădelegile“. „Politicienii, spune sugestiv Vladimir Streinu, sunt muşiţa vieţii publice“. Şi câtă dreptate avea!
          Luând în consideraţie această clasificare, un adevărat om de stat, chiar dacă nu-l numeşte „en toutes lettres“, îi apare Titu Maiorescu, situându-se prin întreaga lui gândire şi acţiune între conservatorism şi liberalism. Spirit superior, cu o largă viziune filozofică şi politică, judecând lucrurile echilibrat, el se opunea oricărui fanatism, fie el conservatorist, fie liberalizant. Şi luându-l drept model pe fondatorul Junimii, Vladimir Streinu aduce lucrurile la zi. „Pe lângă frâna celor două demenţe politice, una de dreapta – alta de stânga, cum se spune azi – mai lipseşte vieţii noastre publice contemporane exemplul de moralitate ce a reprezentat Maiorescu în vremea sa.“ Adăugăm, exemplu, care, vai, continuă să ne lipsească.
          Autorul Radiografiilor politice se referă într-un loc la regimul democratic versus regimul antidemocratic, invocând antiteza dintre luptătorul pentru libertate paşoptist A. Russo şi cei ca A. C. Cuza (extrema dreaptă), care vor „restrângerea şi chiar sugrumarea libertăţii“. Ideea revine şi atunci când comentatorul caracterizează cotidianul Gazeta, la care colabora. El face parte din generaţia Cenzurii, aceasta părând element de tradiţie al jurnalismului românesc, şi constată o simetrie dintre cele mai triste: cenzurii ruseşti de la începutul ei (al presei) îi răspunde cenzura Partidului Liberal de la sfârşit. Nu era deloc sfârşitul (autorul nu avea cum să prevadă): după mai puţin de un deceniu, va urma una şi mai necruţătoare, cenzura comunistă.
          În multe dintre articolele sale, Vladimir Streinu discută despre atmosfera politică tensionată din Europa (eram în anii 1936-1937), când se anunţa războiul şi cînd, alături de dictatura comunistă din URSS, apăreau dictaturile fasciste. Semnele sunt mai mult decât evidente: atacul lui Mussolini în Etiopia, ocuparea de către Hitler a zonei demilitarizate din Renania, războiul civil spaniol. „Europa fierbe“, caracterizează situaţia într-o concentrată metaforă poetul Vladimir Streinu. Şi în acest timp, statele democratice mai cred în utopia păcii, lăsându-se şantajate. Marile puteri, Franţa şi Anglia, „au cedat mereu, au tranzacţionat neîntrerupt până ce toată lumea a căpătat convingerea că diplomaţia tunului e singura eficace“ (Marele şantaj al vremii). Lucid, alături de alte spirite ale epocii, autorul vede ca necesară „trezirea la realitate din narcoza pacifismului integral cu orice preţ“. Mai mult, ridiculizează intenţia falimentarei Ligi a Naţiunilor de a crea o armată proprie: „Ce stupidă este această academie a Păcii, care se îmbată cu tot felul de controverse între tunuri fumegînde!“ (Să nu te miri).
          Ce mai constată analistul politic? „Peste tot bate un vânt de radicalism, cum se spune pe numele cărturăresc smintelii publice“. Nu se mai face nicio deosebire între stânga şi dreapta, „grava confuzie a făcut ca ziarele să-şi piardă total caracterul informativ“, situaţie pentru noi valabilă, în mare măsură, şi azi.
          Un spaţiu destul de larg acordă Vladimir Streinu războiului civil din Spania, care a devenit un război european în miniatură, ruso-italo-german. Ar fi apărut o Internaţională a V-a, cu sediul la Berlin, tot atât de primejdioasă ca Internaţionala a IV-a a lui Troţki. Se confundau cele două totalitarisme, fascist şi comunist. Cu privire la acesta din urmă, analistul vine cu o precizare extrem de importantă: „noi credem că URSS a vrut să profite de zdruncinarea statului spaniol, pentru ca în caz de izbândă a guvernamentalilor, doctrina comunistă să aibă un nou câmp de experimentare, dacă nu de definitivă aplicare“. De fapt, Rusia Sovietică voia să-şi creeze un cap de pod în Occidentul european.
          Toate numeroasele fapte alarmante care anunţau războiul îl fac pe Vladimir Streinu să mediteze asupra viitorului civilizaţiei europene, prefigurându-l parcă pe Lucian Boia, viitor care îi apărea sumbru, ca fiind sfârşitul unui ciclu spiritual. Observaţiile lui sunt efectiv premonitorii: în toate domeniile (cultură, politică, economie), sunt semne sigure despre „moartea unui ev de plăcere personală, de fantezie, de individualism, precum sunt vestiri ale unei civilizaţii severe, fie că această civilizaţie va fi înfăptuită de statul burghez naţionalist [fascist, n.m.] sau de statul proletar sovietic“. Vladimir Streinu pune încă o dată un semn de egalitate între cele două totalitarisme, pe care le regăseşte într-un fel şi atunci când revine la situaţia politică de la noi din acei ani. El constată că destui preoţi, desigur, legionari, sunt admiratorii lui Hitler, care ar fi iniţiat frontul anticomunist, însă ignoră faptul că biserica e tot atât de urâtă în Rusia Sovietică precum în Germania hitleristă.
          La acest sfârşit de ciclu spiritual, arta va deveni o amintire, căci va pieri prin natura ei, care respinge „dirijarea“ externă, ca şi prin ideea de utilitate colectivă ce se instalează în zilele noastre pretutindeni. Nu va pieri, se va degrada. În acelaşi timp, analistul, care era un raţionalist, dar nu un ateu, se umple de tristeţe când vede cum în acest apus de ev a slăbit credinţa religioasă. Şi o spune cu ocazia Crăciunului: „Am pierdut sensul viu al Sărbătorilor. Le aşteptăm noi orăşenii, adică factorii de suprafaţă ai naţiei, oamenii luminaţi, le aşteptăm pentru orice altceva decât pentru ele însele, pentru bucurii de orice alt fel, decât pentru bucuria intimă a conştiinţei creştineşti“. Şi mai departe: „Suntem indiferenţi şi indiferentismul de azi prefigurează stările atee de mâine“ (Sărbători triste).
          Vladimir Streinu nu e totuşi un negativist, el apreciază şi lucrurile bune, ca, de pildă, patriotismul lui N. Iorga, care în Istoria literaturii române (partea veche în special) şi în Oameni care au fost „a scris pagini în care se reflectează cel mai fierbinte geniu românesc“ şi care, într-o conferinţă la radio, l-a condamnat pe Mussolini, pentru atitudinea lui inamicală faţă de interesele noastre naţionale în problema Ardealului. De asemenea, elogiază „echipele regale studenţeşti“, organizate de profesorul D.   Gusti, pentru caracterul lor constructiv, dezinteresat, prin aceea că „mai pune în contact mintea tinerilor, câţi n-au mai rămas neturburaţi de politica zilei, cu zăcămintele folclorice în care ne oglindim noi concepţia de viaţă, sensibilitatea, românismul – în sfârşit“. Cuvinte bune are despre regele Carol al II-lea, care a înfiinţat Uniunea Fundaţiilor Regale, rege cult şi modern. Cu toate scăderile lui, pe alte planuri, a fost numit pe drept „regele culturii“.
          Volumul Radiografii politice întregeşte fizionomia criticului şi profesorului Vladimir Streinu cu un aspect semnificativ, mai puţin sau deloc ştiut, şi merită salutată iniţiativa fiicei sale, Ileana Iordache-Streinu. S-ar cădea continuată cu o culegere a articolelor din Dreptatea, unde membrul de marcă al PNŢ a fost unul dintre principalii colaboratori. Ideile lui, de un larg orizont, depăşesc obişnuitul jurnalism, iar scrisul său ni-l aminteşte nu o dată pe critic şi pe poet.

 

Al. Săndulescu

Vladimir Streinu, analist politic (Vladimir Streinu, Radiografii politice. Red. Ileana Iordache-Streinu)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)