„Complicele“ meu din Pitar Moş

Ion Bogdan Lefter

          Seriosul, discretul, harnicul Dan Horia Mazilu (20 aprilie 1943-16 septembrie 2008) a fost – şi va rămîne – unul dintre „vechiştii“ noştri de frunte, specialist atotştiutor şi totodată reformator al domeniului, autor al unor interpretări şi reinterpretări decisive pentru înţelegerea secolelor XVI-XVIII autohtone; pe scurt: un veritabil cărturar (cum li se spunea pînă nu demult savanţilor umanişti), mare medievist, personalitate de anvergură a cercetării literare româneşti în genere.
          Despre cariera şi cărţile lui am scris la un moment dat, descriindu-i evoluţia de la studiile aplicate şi de la sintezele „europeiste“, consacrate versiunilor locale ale marilor modele care au dominat cultura occidentală a Evului Mediu tîrziu, la uimitoarele explorări tematiste şi „mentaliste“ dinspre final. Prima serie: Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), reluată în Literatura română barocă în context european (1996), şi Literatura română în epoca Renaşterii (1984), sub acolada Vocaţiei europene a literaturii române vechi (1991). A doua: Noi şi ceilalţi: Fals tratat de imagologie (1999), O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului (2003), Lege şi fărădelege în lumea românească veche (2006) şi Văduvele sau Despre istorie la feminin (2008). În paralel, se adunaseră şi contribuţiile sistematice de specialist în domeniu, de la articolele şi studiile de tinereţe şi de la debutul în volum, cu monografia despre Udrişte Năsturel (1974), şi pînă la Studii de literatură română veche (2005), cu destule titluri pe parcurs, unele consacrate anumitor autori, epoci sau tematici, altele de panoramare medievistică, din perspectiva titularului de curs academic, precum Recitind literatura română veche (I-II, 1994, 1998, publicate – semnificativ – la Editura Universităţii din Bucureşti). O operă impunătoare, cu cele două serii proeminente proiectate pe fundalul cercetărilor metodice ale autorului asupra textelor Evului nostru de mijloc.

          Nu fac – însă – aici analiză; încerc un portret al autorului, al unui om special.
          Deşi era şi profesor, deci „actor“ la catedră, deşi a jucat şi roluri de conducere la Literele bucureştene, întîi ca prodecan, apoi decan cu două mandate, devenit ulterior, în ultimii săi ani, director al Bibliotecii Academiei, era mai degrabă un introvertit. Va fi fost cîndva un adolescent idealist, un student şi un absolvent devorator de cărţi, cu acel amestec de energie vitală şi de pasiune intelectuală pe care doar juneţea îl face posibil; eu-unul nu l-am cunoscut decît la maturitate şi către senectute, profesor şi cercetător sobru şi de o incredibilă modestie. În Universitate, în viaţa culturală, într-o lume de mari orgolii, de egouri hipertrofiate, era la antipod, încît funcţiile pe care le-a ocupat păreau să nu i se potrivească. N-avea comportament autoritar, nici nu ridica vocea. Dimpotrivă, era calm, imperturbabil. Tăcut, retras în spatele ochelarilor cu groase rame şi lentile, se impunea prin constanţa prezenţei lui blajine şi prin seriozitatea tenace, eficientă. Ca prodecan, trebuise să se ocupe şi de „problemele studenţilor“ şi, rezolvîndu-le cu înţelegere şi cu conştiinciozitate, le cîştigase simpatia şi susţinerea, fără să „fraternizeze“ cu ei, rămînînd oarecum distant, închis în el însuşi. La fel era şi în relaţiile colegiale, atît cît l-am ştiut: afabil, dar cu aer singuratic, dînd replici scurte, pe ton şters, aproape şoptit. (Mă-ntreb cum se va fi descurcat în amfiteatre, obligat să livreze monoloage de cîte două ore...) Avea cu toată lumea relaţii bune, de amabilitate politicoasă. S-ar putea să fi fost cel mai neconflictual intelectual public pe care l-am întîlnit vreodată. Evita confruntările, îndepărta asperităţile. Nici măcar atunci cînd s-au acumulat în Facultate tensiuni şi s-au stîrnit oarecari furtuni, pînă şi cînd s-a aflat el însuşi în mijlocul lor, în alegerile pentru funcţia de decan din 1992, cînd a pierdut, şi în cele din 2000, cînd s-a reales cu cîntec, după ce obţinuse un prim mandat în 1996, nu s-a agitat decît pe dinăuntru, bine disimulat în spatele gesturilor la fel de paşnice ca-ntotdeauna, al frazelor la fel de potolite, de tărăgănat-ceremonioase. A făcut parte dintr-o anumită „facţiune“ profesorală, însă păstrînd mereu punţi de comunicare cu ceilalţi, cu noi toţi. Ba chiar mi s-a părut că apartenenţa la grupul care-l susţinea nu era chiar opţiunea lui fermă, că, din cauza felului său defensiv de a fi, le cedase celor mai insistenţi, mai interesaţi, care-l înconjuraseră, neştiind, la rîndul lui, să se apropie el de colegii care, din decenţă sau doar din grabă, furaţi de-ale vieţii, gravitau la varii distanţe.
          Era mai tot timpul în Facultate, în biroul lui de decan sau pendulînd între secretariate. Asculta tăcut tot ce i se spunea, accepta mai toate doleanţele, găsea soluţii bune, înţelepte. Cînd îl căutam în partea a doua a zilei, cu cine ştie ce mici motive, după ce se stinsese agitaţia dimineţii şi a orelor din jurul prînzului şi se lăsase liniştea pe culoarul administrativ de la parter, după-amiaza sau şi mai tîrziu, către seară, îl găseam singur, aşezat nu la biroul „oficial“, ci la capătul mesei lungi de şedinţe, în dreptul ferestrei din dreapta încăperii, cu cîte o carte deschisă şi cu fişe mici de hîrtie în faţă, lucrînd. Fuma mult, scrumiera era plină de mucuri de ţigări. La un moment dat, cînd începuseră să se adune, unul după altul, tomurile masive ale seriei ultime de cărţi, pentru care ar fi trebuit să se izoleze ani de zile la masa de lucru, l-am întrebat cînd le scrie, de vreme ce stă în şcoală de dimineaţa pînă seara. „Aici, Bogdane!“, mi-a răspuns, arătîndu-mi cu mîna colţul mesei de şedinţe şi teancul de fişe de acolo...

          Nu i-am fost niciodată foarte apropiat, aveam trasee profesionale destul de diferite, şi în Facultate (el – „vechist“, eu – mai ales „postbelic“, „contemporaneist“), şi în lumea literară şi culturală, însă a existat între noi o simpatie aparte, datorată provenienţei noastre comune „din Pitar Moş“. Ajunsesem amîndoi la Litere, în clădirea istorică a Universităţii, venind de la Limbi şi literaturi străine, el – slavist, eu – anglist şi americanist. Urmasem ca specialitate secundară Româna, drept care-i citisem cartea despre baroc, probabil în 1977-1978, în anul I, cînd se face „literatura începuturilor“, şi-l reperasem pe culoarele Facultăţii. Trebuie să fi fost pe atunci asistent sau lector (cei aproape paisprezece ani care ne despărţeau mi se păreau foarte mulţi; de fapt, cînd mi-am început studenţia, avea doar 34 de ani...). Pe urmă, absolvent în 1981, l-am pierdut din vedere, i-am citit, la apariţie, şi cartea despre Renaştere, dar nu l-am mai reîntîlnit decît în 1990, după căderea regimului comunist, cînd, în loc să mă duc înapoi în clădirea din strada Pitar Moş, am devenit asistent „în Edgar Quinet“, după un deceniu în care, abandonîndu-mi specializarea primă, mă exersasem critic asupra literaturii autohtone. „Trădase“ şi el slavistica, drept care ne-am regăsit între „românişti“ şi, fără să discutăm despre asta, s-a creat între noi un soi de solidaritate neştiută altora, ca-ntre nişte secreţi „complici“. Cred că a contat şi asta în focul competiţiei decanale din anul 2000, cînd, după ce s-a reales, deşi susţinusem destul de vocal tentativa celeilalte „facţiuni“ de a-l detrona, a venit cu propunerea surprinzătoare ca eu să-i fiu prodecan, într-o încercare de a construi o conducere „bipartizană“ (zic americanii). N-au fost între noi resentimente, dar nici nu m-am putut integra în reţeaua din jurul lui, aşa că m-am retras după un an şi jumătate. Aş fi făcut-o şi mai rapid, însă în pragul verii anului 2000 l-a lovit un infarct Şi – fireşte – l-am suplinit pînă cînd, către mijlocul toamnei sau spre iarnă, a putut reveni.
          În 2003 am scris articolul despre el, nu atît o recenzie, cît un portret integrator. Mi-a mulţumit modest, în trecere, pe culoarele Facultăţii.
          În 2007, ca membru al comisiei care m-a promovat la gradul didactic de profesor plin, a compus un referat foarte frumos, cu o căldură pe care pînă atunci doar i-o bănuisem, cu o abia ascunsă mîndrie că mă poate lăuda. Păstrez o fotocopie a hîrtiilor cu scrisul lui de mînă, ordonat, acoperind cuminte paginile.
          La începutul lui 2008, cînd, înaintea încă unui rînd de alegerile decanale, ne-am desemnat în Catedra de literatură română reprezentanţii în Consiliul pe Facultate, ne-am clasat tocmai noi doi... la egalitate pe ultimul loc, deci la balotaj! N-a mai fost nevoie de un vot suplimentar, fiindcă m-am retras imediat, lăsîndu-l pe el în joc. Doar nu era să-l concurez pe „complicele“ meu din Pitar Moş! Cred că era de pe-atunci bolnav, avea glasul stins...
          După cîteva luni, în pragul verii, cînd l-am întîlnit pe un culoar, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: era şocant de slăbit, boala finală atacase devastator. S-a stins la începutul toamnei, în septembrie.

          L-am văzut şi zîmbind de-a lungul anilor, l-am văzut în multe situaţii, însă rămîn cu amintirea chipului mai degrabă trist, expresiv dar aproape imobil, cu ochi umezi, parcă gata să lase să curgă o lacrimă din spatele lentilelor mari ale ochelarilor, cu dioptrii minus, îndepărtătoare. Marele medievist părea să ascundă o enigmă...

 

Ion Bogdan Lefter

„Complicele“ meu din Pitar Moş

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)