Romanul căutării

Florin Eduard

          Romanul Arhitecturi mesianice, apărut în 2102 la Editura Charmides, avându-l drept autor pe Ovidiu Pecican, universitar şi om de litere, este o propunere auctorială de un gen aparte. Originalitatea nu constă numai într-o frescă a modernităţii româneşti, ci şi în universurile concentrice ale unor personaje pe un drum al căutării. Aceasta depinde de perspectiva cititorului, ce are ocazia de a construi câteva interpretări, fără a suprainterpreta, ci a căuta la rândul său propriile căi.
          Romanul însuşi este arhitectural, pe câteva paliere de construcţie a lumii, susţinute de istorii personale diverse, dar nu divergente. Acestea se întâlnesc în cea a existenţei unui preot – ascet modern într-o lume tulbure şi tulburată –, Laurenţiu Gomboş. Greco-catolic, poate un mod pentru autor de a situa din prima alegere sinteza culturală pe care o propune, viziunea asupra Transilvaniei, deci şi asupra istoriei sale, cea a întâlnirii dintre Orientul ortodox şi Apusul catolic, Gomboş este vârful de lance al romanului. Începe şi sfârşeşte trama acestuia, irizează spaţiile secundare, pluteşte prin existenţa şi alegerile sale în celelalte istorii: „Părea să aibă o capacitate specială de a se mobiliza de câte ori se afla în prezenţa nemijlocită a vreunei persoane, retrăgându–se îndărătul unei cortine şi arborând un aer anonim de fiecare dată când recădea în solitudine“ (p. 12). Construieşte pentru cititor, din pagină în pagină, arhitecturi nebănuite, dar arhitecturi mesianice. Mesianice, deoarece aşa cum şi etimologia poate susţine, starea presupune aşteptare, dar şi împlinire prin venirea cuiva, un ales salvator, sau o istorie mântuitoare. Cine este acesta, care sunt acestea? Cititorul are ocazia de a le descoperi în figurile personajelor ce construiesc nu numai o istorie personală, subiectivă, ci şi una obiectivă: cea a unei provincii ce se defineşte prin diversitarea pe care o respiră prin fiecare participant la marea istorie a regiunii. Transilvania coboară şi se lărgeşte reconstituind ca un personaj fără de glas, prin alegerile lui Zeno, atât istoria recentă, cât şi Balcanii, în confruntările anilor ’90. Cu traumele formării şi ale reconfigurării, ca şi cum Zeno, un alter ego al lui Gomboş, ar participa la tulburata istorie a reconfigurării regionale într-un propriu parcurs al căutării identităţii şi al formării.
          În acest sens, romanul Arhitecturi mesianice poate fi citit ca unul al cercurilor concentrice: răspunsul la o întrebare naşte o altă întrebare, întâlnirea cu un personaj deschide o altă pistă a confesiunii, o altă viziune asupra lumii. Cert este că mâna autorului este condusă de o minte renascentistă şi de o cultură a acumulărilor: cititorul este provocat la cunoaştere, la sondarea profunzimilor de care trebuie să fie capabil pentru a citi romanul. Din citiri şi recitiri, romanul poate fi identificat drept unul al miturilor, de la cele ale istoriei creştine la cele ale modernităţii, în sens barthian. Satana şi descrierea sa, Dumnezeu şi rolul său în istorie, cea personală şi cea colectivă, cea naţională şi cea regională, concretul lumii, precum şi marea întrebare a cărei voce este Gomboş: Ce vrea să facă Dumnezeu din această lume? Situarea lui Zeno între Iugoslavia ce se dezintegrează şi propria sa istorie, pe care o vrea reîntregită prin căutarea originilor, poate fi un posibil răspuns. Care este destinul omului, cu toate meandrele modernităţii, prins în păienjenişul cotidianului, de vreme ce imprevizibilul nu-l mai salvează de la tragedia revelaţiilor chiar sub oblăduirea Tatălui nici măcar pe preotul Gomboş, tată fără de voie?
          Există şi probabilitatea ca romanul să fie citit într-o cheie a miturilor propusă deja de G. Călinescu. Arhitecturile sunt o reinterpretare modernă a legendei Meşterului Manole, prin câteva repere, unele dintre ele evidente: „Era, probabil, în firea lucrurilor ca fiecare arhitect să întruchipeze, într-un fel sau altul, arhetipul meşterului ale cărui construcţii se surpă, cerându-se reluate încă şi încă o dată, până la deplina reuşită; angoasele şi speranţele lui“ (p. 60). Construcţia interioară a personajului central se dislocă neaşteptat, aşa cum surparea din catedrală pecetluieşte un destin al cărui deznodământ este recunoaşterea: cea a propriului trecut prin prezentul unui căutător, Zeno.
           De această dată însă, nu meşterul constructor îşi frânge aripile, ci un substitut, un ţap ispăşitor, ca şi cum păcatul este expiat prin înlocuitorul la care poporul biblic făcea apel anual pentru iertarea păcatelor colective. Monologurile lui Gomboş nu pot susţine la nesfârşit, într-o luptă a încercării continue, catedrala interioară ce se prăbuşeşte sub loviturile erozive ale realităţii: „Ce deosebire era între Marta şi sutaşul roman veniţi, deopotrivă, fiecare cu durerea lui, la Isus? Ce deosebire avea el dreptul să facă între Elvişi şi colonelul Zarie de la «Doi şi un sfert», care îl căutase cu respect şi evlavie, deşi auzise despre el că înainte vreme fusese o bestie dezgustătoare?“ (p. 98). Lumea lui Gomboş, deşi articulată printr-o voinţă de ordonare a lumii – iar preoţia îi oferă cotidienele răspunsuri necesare –, nu rezistă în faţa realismului existenţei, mult mai tragică decât se poate bănui şi mult mai puţin domesticită decât s-ar dori.
           Gomboş, ce-şi trăieşte propria istorie într-o lume pe care o descoperă zilnic, prin viaţa trăită a celorlalţi, poate da impresia că romanul se reduce la caleidoscopul propriei interiorităţi. Răsturnările de situaţie, ca într-o adevărată tragedie, vor reconstrui existenţa lui Gomboş, din întâlnirea cu viaţa, la confluenţa dintre un răsărit al alegerii şi un apus al dezvăluirii. Aici Zeno îşi pune amprenta, iar cititorul, parcă şi mai multe întrebări, într-o istorie a continuităţii care se cere a fi retrăită: „Iar străbunicul a fost bine mersi pe frontul din Dalmaţia, în primul război... Şi cine ştie câţi de-ai noştri n-au mai fost cu baioneta la armă, prin gropile şi noroaiele Europei... Că doar n-oi fi eu mai puţin breaz“ (p. 157).
          Dincolo de aceste mituri culturale pe filieră iudeo-creştină, pot fi recognoscibile miturile modernităţii. De la omul turmentat de schimbările sociale şi politice, un destin pe care nu-l mai stăpâneşte, la mitul oraşului tentacular. Clujul modern, oraşul în care personajele modernităţii, expresive pentru tipologii dintre cele mai diverse, se depersonalizează, după cum toată lumea mănâncă la McDonald’s nachos, figură a modernităţii galopante. Mallul, prezent şi el, devine noua catedrală a omului modern care se caută pierzându-se într-un labirint ale cărui fire par a fi în mâinile unor forţe necunoscute şi nenumite.
          Două lumi concentrice, o trecere prin alunecare din spaţiul sacru în cel profan, ca o obligaţie în serviciul modernităţii: „Gura Iadului se putea deschide şi cu nişte scări rulante. Nu degeaba contraziceau ele, cu logica lor, ordinea instituită de Creator, subminând regimul firesc al deplasării umane prin efort muscular şi osos propriu prin instituirea unui răgaz imobil“ (p. 29). Chimi este în căutarea propriului drum, dar oare va putea afla calea tocmai în mall? Ca să devină el însuşi pare că trebuie să se scufunde în marea istorie a lumii în mişcare, o lume americanizată într-un Cluj multicultural.
          Pe aceeaşi linie, romanul poate fi citit şi ca o descriere realistă, cu repere mitice, a Vestului românesc, ce coboară prin experienţa lui Zeno până în Iugoslavia fragmentată de război. Zeno cu o viaţă fragmentată participând la istoria spartă în bucăţi a Balcanilor, ce ironie a sorţii! Aici autorul are meritul său, nu numai într-o documentare precisă, prin acumularea unor detalii diverse, de un realism necruţător (sintagma se potriveşte multor pagini din roman), ci şi în adecvarea personajului cu lumea la a cărei reconfigurare participă, probabil pentru a uita că mai întâi trebuie să-şi refacă propria lui istorie. 
          Tramele secundare sunt potecile ce-l plimbă pe cititor pentru a ajunge la drumul principal: familia de ţigani şi istoria „olandeză“ a femeii. Realismul şi modernismul, expresivitatea crudă nu sunt doar subterfugii de literator; acestea fixează istoriile în lumea însăşi a romanului. A arhitecturilor. Este, de fapt, imaginea universului cotidian confruntat cu realitatea: imigraţia, sărăcia, promiscuitatea, lupta de zi cu zi într-un capitalism sălbatic, est-european, fără reglementare etatică minimă. Sărăcia este atât de firească, încât nici nu se mai observă. Ca şi opulenţa, de altfel. Ieşirea din comunism, neconsumată după douăzeci şi trei de ani, atinge personajele, ca aripa unui înger al morţii; dispariţia este lentă, chinuitoare, asemenea secretelor acestor personaje sub jurământul tainei confesiunii.
          În plus, acestea vor să se schimbe, să intre pe o cale a unei mântuiri, aceasta fiind figurat oferită prin apelul la agentul lui Dumnezeu, preotul Gomboş. Este ceea ce cred personajele tramelor secundare, căci realitatea cu care el însuşi se va confrunta va fi mult mai dură: mântuirea este un act personal, iar agenţii lui Dumnezeu care pot condamna faptele sunt şi ei oameni, deci, posibil, condamnabili. Un preot aflat în faţa propriului secret nu mai are nimic din sfinţenia agentului divin, este şi el un om supus păcatului şi greşelii, ca ţiganii căzuţi în promiscuitatea băuturii şi a sexului pe nevăzute, ca „olandeza“ ce vrea răscumpărare.
          Personajele participă ele însele la propria arhitectură ca şi la a cea a romanului. Nu este un Babel al amestecului limbilor, deoarece acestea converg, urmând o linie nevăzută, la preotul greco-catolic. Gomboş are impresia că trăieşte într-o lume pe care o cunoaşte, pe care ar vrea să o recunoască prin acte. Deşi trăieşte aici, viaţa lui este departe de lumea aceasta, trăind ca un ascet în vâltoarea timpului istoric. Arhitecturile pot fi citite, cu certitudine, ca romanul preotului. Toate datele personajului sunt în consonanţă cu prototipul slujitorului divin. Ficţiunea însă îşi are legile ei, căci revelaţia din final acţionează ca deznodământul dintr-o tragedie greacă: prăbuşirea personală. Corespondenţa ţese pânza acestui deznodământ, căci schela surpată va fi agentul pedepsei divine, al unei morţi, chiar dacă nu fizice. Trecutul său se prăbuşeşte asemenea schelei: lumea reală se descoperă prin intermediul dezvăluirii propriului secret. Rare sunt în literatură personajele asemenea lui Gomboş.
          Zeno, un fiu rătăcitor, cu singura diferenţă că îşi caută însă tatăl. Rătăcirea prin lume, prin istorie, prin propria sa viaţă funcţionează ca o imgine a umbrei ce-şi caută dublul. Un dublu paternal. Dintre toate personajele romanului, Zeno este încarnarea tragicului. O tragedie a naşterii, a copilăriei, a războiului la care participă de parcă ar vrea să-şi uite identitatea, cea a căutării, în realitate. Detaliile acumulate fac din el, printr-o tehnică a mozaicului, un personaj rar, foarte rar, de forţă. Nu numai forţa fizică pe care o are, ci şi forţa de a pătrunde în existenţa cititorului, în cea a celorlalte personaje. Romanul parcă devine dintr-odată unul al lui Zeno, al fiului în căutarea tatălui. Zeno caută şi orbecăie prin lumea păcatului, într-o voinţă nestăpânită de a-şi găsi Tatăl ceresc, nu numai pe cel părintesc. Două lumi, cea a propriei naşteri şi cea a redempţiunii. Încercarea este o tatonare a căutării identităţii, ca şi cum, pentru a-şi găsi tatăl, Zeno trebuie să descopere lumea, deşi parcursul se transformă într-o confruntare continuă: „Adică, vreau să spun, dacă ai prilejul, ucizi, ca să nu fii ucis. Sau te ucid alţii. Dar fără dramă, fără texte şi lacrimi. Ci cu un fel de încrâncenare mută, mohorâtă, cu plictis aproape. Probabil că asta e cel mai bizar“ (p. 160).
          Confesiunea lui Zeno atinge excepţionalul, cititorul fiind convocat la un adevărat festin al cunoaşterii modernităţii. E ca şi cum ar participa la istoria lui Zeno. Deznodământul are un reper auctorial, dar este bine învăluit în faldurile potecilor care se bifurcă: „Răbdare şi stăruinţă, tenacitate şi perseverenţă, iar apoi, chiar şi în mijlocul celei mai aspre mizerii, răsare de sub orizont globul incandescent al iubirii, filia şi agape. Chiar şi eros“ (p. 104). O lume desparte personajele: un preot ataşat de agape şi de filia, prima la modul concret (împărtăşeşte ajutorul...), iar a doua prin Chimi, fiul de substituţie.
          Roman al căutărilor, cu drame ale confesiunii, Arhitecturi mesianice respiră modernitatea şi realismul. Cititorul se descoperă şi redescoperă, îşi pune întrebări, aşteaptă deznodământul, dar şi continuări. Fresca lumii noastre defineşte radical o alegere auctorială specifică noilor voci, fără a uita o tradiţie a sensului alegerilor din marile romane. Pe când şi continuările?

 

Florin Eduard

Romanul căutării (Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice. Editura Charmides, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)