La 27 august 2013, Mircea Zaciu ar fi împlinit 85 de ani!

Dosar realizat de Ilie Rad


          Cele trei scrisori ale lui Mircea Zaciu, pe care le publicăm în paginile de faţă ale revistei Apostrof, trimise prietenului său, Octavian Şchiau, datează din anul 1958, când profesorul Şchiau (alintat Bubu, Bubulică) era lector de română la Institutul de Romanistică din Berlin. Scrisorile sunt, prin urmare, din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale şi culturale, ceea ce le măreşte considerabil interesul.
          Detalii aparent nesemnificative (lipsa locuinţelor, imposibilitatea de a călători în străinătate, lipsa unor medicamente, a unor aparate electronice etc.) refac imaginea ţării noastre, în primul deceniu postbelic. Referinţele de ordin istorico-literar (unele marcate de poncifele ideologice ale epocii), anii primelor iubiri, intrigile din mediul universitar, bucuria celor dintâi succese literare, dorinţa de afirmare sunt tot atâtea secvenţe inexistente în alte volume de scrisori de la Mircea Zaciu – un împătimit al genului epistolar (uneori scria şi zece scrisori într-o zi!).

*

          Faţă de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se ştie, o atitudine ironic-zeflemitoare, incisivă, vizibilă atât în scrisori, cât şi în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa profesorilor, prietenilor şi colegilor nu trebuie să ne surprindă.
          Fiind vorba de o restituire istorico-literară, am acordat cea mai importantă atenţie transcrierii textelor.
          Scrise la cinci ani de la reforma ortografică din 1953, epistolele respectă aproape integral noile reguli ortografice, în primul rând folosirea lui î din i. Forma sunt alternează cu sînt (care a fost transcrisă sânt, cum ne obligă DOOM-2).
          Rămăşite ale vechii ortografii (bănueşti, construesc, dela, trăesc, trebue) au devenit bănuieşti, construiesc, de la, trăiesc, trebuie. Forma nicio a rămas aşa, dar nici un a devenit niciun, tot conform normelor din DOOM-2. Am păstrat, pentru patina epocii, forme precum aşi fi calm, aşi bănui, humor, totuş, februar, octomvrie, salarul.
          Am actualizat punctuaţia (virgulele, în special), pentru a sugera mai bine nuanţele şi volutele gândirii autorului. În acelaşi scop, am folosit din abundenţă alineatul, rar utilizat în scrisori, parcă pentru a folosi la maximum spaţiul pentru scris.
          Domnul Profesor Octavian Şchiau a avut un rol esenţial în elaborarea notelor explicative, identificarea unor personaje, explicarea unor aluzii contextuale etc., motiv pentru care îi aduc sincere mulţumiri. (ILIE RAD)

1. „Trecerea scriitorului [LIVIU REBREANU] spre fascism nu s-a făcut deodată, ci cam de prin 1933-35“

             Tribuna1
SĂPTĂMÂNAL DE CULTURĂ
  CLUJ, Str. Puşkin nr. 1.
       Telefon: 31-71

Cluj, 18 II 58

Dragă Bubule,

iartă-mă că-ţi răspund cu oarecare întârziere, primisem încă de vreo trei zile prima ta scrisoare, iar azi-dimineaţă mi-a sosit şi a doua. Voiam între timp să mă interesez în chestiunea Rebreanu, tocmai trebuie să sosească fratele scriitorului2 pe la noi, de la el aş fi putut culege cele mai sigure şi autentice informaţii. Însă cum, până în momentul când îţi scriu, el n-a sosit, şi pentru a nu prelungi tăcerea, îţi scriu totuş, urmând ca eventual, ulterior, să completez informaţiile, pe care tu evident că le vei putea însera în prefaţă3, chiar în stadiul de „şpalt“ tipografic sau la revizie, cerând ca aceasta să ţi se trimită, s-o faci singur. Nu?
          Ca să încep cu „afacerile“ (de data aceasta de ordin literar), iată care e chestiunea Rebreanu, aşa cum am reuşit s-o reconstitui întrucâtva: trecerea scriitorului spre fascism nu s-a făcut deodată, ci cam de prin 1933-35, îndată după Răscoala4, unele simpatii ale scriitorului alunecau spre mişcarea de dreapta. Cu toate acestea, în Gorila5, de pildă, există şi o satiră la adresa legionarilor, aşa că nu se pot stabili graniţe riguroase, epoci distincte în concepţia şi opera scriitorului. E clar că alunecarea lui spre fascism a avut ca primă repercusiune, pe planul creaţiei, o progresivă sterilizare, ceea ce s-a verificat în condiţii similare şi la Goga sau la Brătescu-Voineşti. E ciudat că toţi trei, după trădare6, n-au mai scris deloc sau au scris foarte slab. La Rebreanu există o potenţare a elementelor naturaliste în scrisul său de la sfârşitul vieţii, adică din faza în care devenise colaboraţionist şi slujea dictatura fascistă. Articole, cărţi, în care să-şi fi teoretizat poziţia politică adoptată în acest răstimp, nu cunosc şi nu cred să fi scris, fiind prea ardelean, deci prea prudent. (Spre deosebire de Brătescu-Voineşti, care a scris mult şi senilităţi, despre huliganism şi alte tâmpenii.) A ocupat funcţii importante, ca director al Naţionalului din Bucureşti, director al ziarului fascist Viaţa.7 Explicaţii prea ample nu se vor putea da într-o prefaţă, oricât ar dori-o editorii nemţi. Trebuie să li se explice că nici la noi în ţară ele nu se etalează într-o prefaţă, fiindcă răscolesc amintiri mult prea neplăcute şi fiindcă cititorul de azi e interesat mai degrabă de mesajul viu al operei lui Rebreanu decât de umbra trădării lui. De altfel, un jurnal intim extrem de important pentru lămurirea tuturor tribulaţiilor scriitorului se află depus la Academie, cu interdicţia de a fi deschis şi dat publicităţii până la nu ştiu ce dată (interdicţie prescrisă testamentar).8 Cineva care l-a răsfoit totuş spune că ar cuprinde lucruri senzaţionale. Orice afirmaţie categorică ar fi, prin urmare, nu numai prematură, ci şi riscată. Eu, contrar nemţilor, consider că studiul lui Croh9 e suficient de bun, cu toate lipsurile ce le are în mod inerent. 
          Despre Răscoala. Ţi-aş fi trimis lecţia mea, însă ea nu e decât o compilaţie şi n-ar avea rost să te ghidezi după ea, mai cu seamă că a fost întocmită în 1950, deci acum 8 ani, şi judecăţile de valoare s-au modificat mult de atunci. Nu ţi-ar fi servit la nimic şi pe urmă nici nu ştiu dacă ţi-ar mai parveni la timp. Cât priveşte nedumerirea nemţilor cu privire la atitudinea lui Rebreanu faţă de ţărănime-boierime, cred că editorii se înşeală. Simpatia scriitorului nu lunecă spre boierime, asta e cert. Feciorul de învăţător ardelean nu avea cum simpatiza cu boierimea ruginită a vechiului regat. Miron Iuga nu-i era simpatic, asta e clar. Fiul lui, prin atitudinea sa liberală, îi atrăgea oarecare aprobare. Dar e evident că simpatia scriitorului merge spre ţărănime şi asta e foarte clar, izbucneşte clar, în episoadele represiunii.
          Acum nu e mai puţin adevărat că e destul de dificil să te descurci în hăţişul romanului, deoarece scriitorul, postându-se pe poziţiile unui realism obiectiv, voia să prezinte cu perfectă indiferenţă faptele, să devină un cronicar exterior, să facă abstracţie de propriile lui gânduri şi sentimente. Scriitorul vrea să fie absent, prezenţa lui nu trebuie să se facă simţită în niciun fel, pentru ca iluzia vieţii trăite să fie cât mai puternică. Fireşte, asta venea de la Flaubert, venea din lectura realiştilor occidentali. De aceea sânt atât de perfect motivate acţiunile fiecărui personaj, a[le] fiecărei grupări de clasă. Tot ce face şi întreprinde Iuga e perfect motivat din punctul de vedere al clasei lui, al poziţiei lui. Rebreanu pleacă de la ideea că fiecare erou (în calitate de reprezentant al unei grupări sociale) are dreptatea sa, pe care o apără cum se pricepe. Scriitorul ne demonstrează acest lucru, dar demonstraţia nu trebuie confundată nicio clipă cu aprobarea. Eu cred că o singură dată izbucneşte această aprobare, ţâşneşte de dincolo de crusta obiectivităţii, pe care şi-a impus-o Rebreanu: în epizoadele represiunii. Nu se poate contesta autorului lui Ion dragostea şi sincera lui părtinire a cauzei ţărăneşti. Dacă simpatia lui ar fi lunecat spre boierimea conservatoare, ce rost mai avea să scrie epopeea de la 1907?
          Poţi face o paralelă cu D. Zamfirescu, la care, da, simpatia se îndreaptă spre boierimea veche, în a cărei regenerare morală şi materială scriitorul credea sincer. Totuş, în calitate de realist, nici Zamfirescu n-a putut decât să prezinte cum boierimea cade doborâtă de Tănase Scatiu, iar acestuia îi prevesteşte un sfârşit nu mai puţin tragic: răscoalele ţărăneşti.
          La Rebreanu însă e altceva. Nu mai e pătrunderea adevărului obiectiv împotriva concepţiei lui sociale şi politice (vezi ce spunea Engels despre Balzac sau Lenin despre Tolstoi). Rebreanu porneşte conştient cu ideea de a glorifica ţărănimea, dar impune simpatiei lui manifeste zăgazul unei concepţii literare, estetice, care-i pretindea sublimarea tendinţei şi reconstituirea obiectivă a faptelor istorice.
          Cât priveşte antologia. Nu cred că alegerea e cea mai fericită. Caragiale, evident, trebuie să rămână pe primul loc (deşi, după părerea mea, el nu e un humorist, ci un satiric şi un comic, ceea ce e simţitor altceva, humorul şi ironia fiind categorii estetice aparte). Dar, în fine.
          Pe locul doi sigur că trebuie pus Creangă. Însă nu cu fragmente din Amintiri, ci cu Moş Nichifor Coţcariul (dimensiunile trebuie lărgite, nemţii trebuie convinşi de asta). Pe locul trei l-aş pune fie pe I. A. Bassarabescu – din care ţi-aş recomanda pe Don Bazil, Într-un orăşel de provincie (mai ales!), Hoţul şi Un om în toată firea (ultimele două cred eu că exprimă mai bine ceea ce se înţelege prin humor, în compoziţia căruia intră şi o picătură de tragic) sau Spre Slatina. Din D. Zamfirescu aş lua, pe aceeaş linie, amintită la Bassarabescu, Conu Alecu Zăgănescu. Ar veni Brătescu-Voineşti, din care aş alege Călătorului îi şade bine cu drumul. Din Rebreanu, Dintele (neapărat!). Din Agârbiceanu (dacă vrei), Un naţionalist sau Năravuri (se găseşte în ediţia mică „Bibl[oteca] pt. toţi“, scoasă de mine10). Din Topârceanu alege ceva din Scrisori fără adresă sau din Pirin Planina (din prima poţi lua, de pildă, Focul de la Moreni) sau, mai bine, din postume, Minunile Sf. Sisoie. Nu-l uita pe Arghezi, fie din Manual de morală practică, fie din Poarta neagră, fie din Pagini din trecut etc. sau un fragment din Cimitirul Buna Vestire... Înfine, nu e voie să lipsească Al. O. Teodoreanu, care e cel mai bun humorist actual (nu cunosc altul). A apărut recent o culegere din el, Berzele din Boureni.11 Îţi recomand cea mai grozavă bucată de tradus, Inelul Marghioliţei, luată din Hronicul măscăriciului Vălătuc, reprodusă şi în Berzele..., nemţii o să se ţină de burtă de râs!
          Cred că îţi ajunge şi chiar depăşeşte posibilităţile. E bine însă să insişti să se lărgească spaţiul.
          Iată-mă ajuns la capătul hârtiei şi n-am discutat decât afaceri. Mă bucur că te-ai reaclimatizat, că ai de lucru, că îţi merge bine.
          La noi, după o primăvară înşelătoare şi timpurie, acum e zăpadă de vreo 50 cm. Ninge cu încăpăţânare zi şi noapte.
          Eu, cum mă ştii. Am avut o scurtă vacanţă, Tanti12 a fost la Oradea, Floricel13 a fost pe la noi şi cu Mia14 împreună au plecat la Bucureşti, apoi la Predeal, de unde s-au întors bronzate şi vesele.
          Locuinţă tot n-am. Ar fi multe să-ţi scriu, dar poate e mai bine să le amân pentru la vară. Evident, un cort cu pneumatice ar fi grozav! Ceilalţi sunt bine, sănătoşi, dar ne vedem tot mai rar.
          Bătrânul15 e foarte rău, a recăzut şi nu ştiu dacă se va mai scula. Eu stau mai mult în casă şi încerc să scriu, citesc sau ascult muzică. În general sunt cam trist şi mahmur, având motive destule. Îmi pare foarte rău că nu se alege nimic cu vizita16, dar eram de altfel convins dinainte că nu se va aranja. Eu să am norocul ăla? Numai că, dacă ţi se flutură în faţa ochilor o asemenea perspectivă, sigur că pe urmă, când n-o mai ai, rămâi foarte trist.
           Cu drag, al tău,
             /ss/ Mircea

p.s. Îţi trimit alături ultima mea schiţă, Marile Speranţe, apărută săptămâna trecută în Tribuna.17 Fireşte că aş fi bucuros dacă ar putea apărea într-o revistă germană, dar eu nu îţi cer asta, în fond ţi-o trimit doar să o citeşti şi tu şi, eventual, să te amuzi.
p.p.s. Zăidăloaia18 n-are de ce să se supere, dar treaba ei!
p.p.p.s. Am aranjat să ţi se trimită revista19 direct, pe adresa locuinţei.

Note:

1. Scrisoarea are antetul Tribunei, Mircea Zaciu fiind membru în colegiul redacţional al revistei.
2. E vorba de fratele lui Liviu Rebreanu, Tiberiu Rebreanu.
3. Octavian Şchiau i-a cerut lui Mircea Zaciu precizări privind orientarea politică a lui Liviu Rebreanu, în vederea apariţiei unei antologii din opera acestuia, în limba germană, editorii est-germani cerând în mod expres aceste clarificări.
4. Romanul Răscoala apăruse în 1932.
5. Gorila, roman al lui Liviu Rebreanu, apăruse în 1938, la Editura Universală Alcalay din Bucureşti.
6. Mircea Zaciu se referă la orientarea de dreapta, pe care au avut-o, la un moment dat, cei trei scriitori (Goga, Brătescu-Voineşti şi Rebreanu).
7. Catalogarea, de către Mircea Zaciu, a cotidianului Viaţa (31 martie 1941-20 august 1944, subintitulat „Ziarul de dimineaţa al tuturor cetăţenilor“, apărut sub egida Ministerului Propagandei, director fiind, într-adevăr, Liviu Rebreanu), drept „fascist“, era un reflex al climatului politic al epocii. În articolul consacrat publicaţiei respective, din Dicţionarul general al literaturii române (Ţ/Z, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2009, p. 279), Mircea Popa face nuanţările de rigoare, arătând că ziarul, cum se scria şi în articolul-program, era „o tribună vie“, pentru „servirea ţării şi a neamului“.
8. Jurnalul lui Rebreanu a apărut, într-o primă variantă, abia în 1984, desfigurat de soţia şi fiica scriitorului, Fanny şi Puia Rebreanu. „Această barbarie a acomodării textului unui jurnal la interesele familiei nu o întâlnim decât în cazul jurnalului lui Rebreanu, procedeu incalificabil din partea a două doamne (Fanny şi Puia Rebreanu“ (Z. Ornea, Jurnalul lui Rebreanu, in România literară,  nr. 21, 1999). 
9. Ovid S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Bucureşti: ESPLA, 1954 (colecţia „Mica bibliotecă critică“).
10. E vorba de ediţia Ion Agârbiceanu, Schiţe şi povestiri, Bucureşti: ESPLA, 1954 (colecţia „Biblioteca pentru toţi„).
11. Al. O. Teodoreanu, Berzele din Boureni: Bucăţi alese, Bucureşti: Editura Tineretului, 1957.
12. Mătuşă a lui Mircea Zaciu, de la Oradea, mutată la Cluj.
13. Flora Şuteu, lingvistă.
14. Verişoara lui Mircea Zaciu. În momentul respectiv, Zaciu locuia împreună cu cele două rude.
15. Profesorul Ion Breazu.
16. E vorba de o proiectată călătorie a lui Mircea Zaciu în Germania, la invitaţia lui Octavian Şchiau, vizită care nu s-a mai realizat, Mircea Zaciu neprimind paşaportul solicitat.
17. Mircea Zaciu, Marile speranţe, in Tribuna, februarie 1958.
18. Zăidăloaia – creaţie lingvistică a lui Zaciu, de la Seidel. Familia Seidel se refugiase din Germania în România, după preluarea puterii de către Hitler, stabilindu-se la Bucureşti. Prin bunăvoinţa rectorului Emil Petrovici, au fost încadraţi la Universitatea „Victor Babeş“, cunoscându-se astfel cu Mircea Zaciu. După război, s-au repatriat în Germania.
19. E vorba de revista Tribuna.


2. „Viaţa printre străini tot nu e viaţă“

Cluj, 26 II 58

Dragă Bubulică1,

          Ultima ta scrisoare (din 12 II) a sosit în timp ce eram plecat pe vreo 3 zile la Oradea. Am găsit-o aseară, la întoarcere, şi mă grăbesc să-ţi răspund: nu cred că e nevoie să introduci pe G. Brăescu în antologie. Idem pe Mironescu şi – eventual – pe Damian Stănoiu. Eu ţi-am scris un alt proiect, sper că l-ai primit şi cred că materialele propuse acolo erau mai de calitate. Necazurile părintelui Ghedeon nu prea merge. Ar fi mai bună Recăutarea unei parohii sau Cum s-au certat maica Eulaupia cu maica Vitalia (cam aşa ceva), din volumul Călugăr şi ispite2, însă nu ştiu dacă se pot fragmenta – nu mai au nici sens, nici haz – şi aşa, în întreg, sunt foarte lungi. E mai bine deci să renunţi.
          După socotelile mele deci, va trebui să-ţi dau la dactilografiat Călătorului îi şade bine cu drumul de Brătescu-Voineşti (volumul lui recent de Proză3, ap[ărut] în 1957, n-a venit la Berlin?). În orice caz, eu o dau la dactilografiat şi ţi-o trimit. Cred că ar fi bine să rămâi la următorii autori (în concluzie): Caragiale, I. A. Bassarabescu, Brătescu-Voineşti, Rebreanu (Dintele), Arghezi, Topârceanu, Al. O. Teodoreanu. Cel din urmă, fiindcă trăieşte şi scrie şi azi, poate fi socotit autor actual. Căci altul... zău nu văd.
          În privinţa acestui din urmă proiect, poate Vlad să-ţi fi scris vreo sugestie, zici că te-ai adresat şi lui. Eu am căutat să-l întâlnesc, să-l întreb, dar de mai bine de o lună nu l-am văzut decât o dată, în treacăt, era cu soţia. Trăim aici foarte separaţi unii de alţii.
          Dragul meu, aşadar, să nu crezi că neglijez problema acestei antologii, care, deşi platonic, mă interesează totuşi şi te rog să mă crezi că nu mi-e indiferent cum suntem reprezentaţi în ochii străinătăţii. Cred însă că trebuie să dai nume mari, fiindcă am impresia că Mironescu, Brăescu et ejusdem farinae4 – sunt totuşi prea mărunţei şi nu le-ar şedea bine într-o antologie mondială – mai ales că nici în istoria literaturii române nu prea ocupă un loc de frunte.
Şi acum să trecem la ale noastre.
          Cred că eşti cam supărat pe mine că-ţi scriu abia a doua oară şi că în prima am fost cam zgârcit cu aprecierile personale. Explicaţia mai largă şi mai (era să zic „exhaustivă“, vorba lui Pervain!) o s-o ai la vară. În orice caz, există una generală şi una imediată. Sunt cam necăjit de la o vreme, însă trebuie să mă resemnez  şi probabil că în curând – fie omul de bun-simţ din mine (fiu al unor oameni sănătoşi şi cam terre à terre5), fie filistinul din mine – va învinge şi atunci iar aşi fi calm şi aşi glumi ca înainte. Până atunci va mai trece o bucată de timp. Ce să-i faci, fiecare om cu norocul lui!
          Te-am rugat (trec la altele) să te interesezi ce e cu premiul acela de la Tineretul lumii.6 Mi-ai spus că s-a expediat. Să ştii însă că s-a oprit la Budapesta, după cum îmi scrie Brad de la Bucureşti. Te-aş ruga, dacă nu te incomodează prea mult, să mai încerci să vorbeşti cu ei şi să le spui să anunţe Budapesta (probabil redacţia lor de acolo) că subsemnatul trăieşte în R.P.R. şi la Cluj, str. Şincai 10, unde să-i roage să trimită aparatul (am auzit că ar fi un electrofon7 sau aşa ceva – habar n-am). În orice caz, pentru mine ar fi orice binevenit, căci probabil că l-aş vinde.
          Cu magnetofonul. Buba-néni8 – cu care am vorbit de atunci de mai multe ori – s-a alarmat degeaba. În adevăr, a venit Floricel, a stat aici mai mult timp şi apoi a plecat cu Mia la Predeal, Bucureşti. Jean9, care a avut şi el partea lui în maşinaţia cu bătrâna, mi-a spus pe urmă că, de vreme ce l-am dus, să-l ţin la mine, că probabil e... mai mult loc. Eu am înţeles că el se teme să nu fi stricat eu aparatul şi să cadă beleaua pe capul lui. Drept pentru care l-am încuiat în dulap şi dacă tu zici să i-l duc plocon, i-l duc, dacă dispui că poate sta la mine în casă, încuiat, stă. Fac cum zici tu, Jean ştii că e cam sucit şi poate are şi el dreptate (având în vedere antecedentele), aşa că nu vreau să mai reiau discuţia cu el, am impresia că vrea să se eschiveze.
          Să ştii însă altceva: toate benzile aduse de la Floricel (şi care se auzeau prost) erau întoarse!! Nu ştiu, tu, când le-ai debobinat, sau Puiu Şuteu10, când le-o fi copiat sau cum, dar erau pe dos şi Floricel a râs, văzând că noi le ascultam pe dos. Le-a întors şi acum se aud minunat, aşa că ai să te bucuri. Plus am făcut 2 înregistrări noi (o bandă cu calypso şi una cu rockuri) şi am primit de la Floricel încă două benzi noi absolut, urmând ca la primul meu drum la Buc[ureşti] să-mi mai dea. Eşti mulţumit?
Herr Bubu, văd că eşti un gentilhomme campagnard în toată legea: călăreşti, te fotografiezi cu miei primăvărateci – într-un cuvânt trăieşti un fel de pastorală gen sec. 18. Dar unde-s păstoriţele?
          Eu te invidiez profund, dar, pe de altă parte, mă gândesc că poate ai dreptate: viaţa printre străini tot nu e viaţă. Aici e primăvară, ploioasă, cu soare, cu vânt, cum dă D-zeu. Şi noi, tot aşa: plângem, râdem, ne întristăm.
          Am ajuns rival cu Schvartz11, Clara12 (care e o fată foarte şic) s-a îndrăgostit de mine şi l-a părăsit. Iar eu... În fine!
          În încheiere – ţin să-ţi amintesc că oricând, cu toată plăcerea, te ajut în afacerile tale literare. Nu ştiu dacă indicaţiile mele îţi servesc la ceva, dar eu le fac din toată inima şi mă bucur că apelezi la mine!
          Cât despre corespondenţe, una cred că apare [în] numărul ăsta, cealaltă în proximul. Şi nu mai face mofturi, căci eu am fost sincer când ţi-am spus: scrii binişor. Şi prin exerciţiu, tot mai bine! Weimarul13 e mai bun ca precedentele! Te rog să mă crezi c-o spun foarte sincer.
           Te îmbrăţişează al tău Mircea.
           Scrie!
           Promit să-ţi scriu mai des!

Note:

1. Scrisoare scrisă cu mâna.
2. Titluri de Damian Stănoiu.
3. E vorba de ediţia Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Întuneric şi lumină. În lumea dreptăţii, ediţie şi prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti: ESPLA, 1957.
4. ejusdem farinae (lat.) – „din aceeaşi făină“, adică „din acelaşi aluat“.
5. terre à terre (fr.) – lumesc, mediocru.
6. Tineretul Lumii – un concurs de proză, organizat de o revistă care avea redacţia la Budapesta şi la care Mircea Zaciu a câştigat un premiu, fără a intra vreodată în posesia acestuia.
7. Electrofon – pick-up.
8. Gazda la care locuiau prieteni ai lui Mircea Zaciu.
9. Ion Pulbere, viitor cadru didactic la Facultatea de Filologie.
10. Valeriu Şuteu, lingvist.
11. Ion Schwartz – asistent la Facultatea de Chimie, prieten cu Mircea Curticeanu.
12. Studentă la Facultatea de Filologie.
13. Articol trimis de Octavian Şchiau din Germania şi publicat în revista Viaţa studenţească.

3. „Nu-mi închipuiam că sufletul feminin
e aşa de complicat“

8 III 58

Dragă Bubule,

ieri după-masă am primit, cum zici tu, a cincea scrisoare, tot mai intrigată, de la tine. Ai toată dreptatea să te indispui, după cum eu,  să mă mir, căci ţi-am scris cinci scrisori, dar văd că până la data de 19 februar, când îmi scrii ultima ta corespondenţă, nu primiseşi nimic. Nici de atunci nu ţi-au parvenit? M-ar îndurera acest lucru, căci ar însemna că scrisorile mele s-au rătăcit definitiv, ori eu îţi scrisesem acolo indicaţiile cerute pentru prefaţa la Rebreanu, pentru antologia humorului universal, precum îţi anexasem într-una din scrisori şi o scurtă schiţă (zi-i cum vrei), a mea, apărută în săptămânile trecute în Tribuna. Să fi supărat pe cineva indicaţiile mele istorico-literare sau faptul că am trimis o producţie în străinătate? 
          În plicul de faţă îţi trimit Călătorului îi şade bine... a lui Brătescu-Voineşti, pe care am decupat-o din cartea mea. Iată de ce: la redacţie dactilografa (una a mai rămas, că cealaltă e bolnavă şi în concediu) e supra-aglomerată. Dna Onişor1, pe care aş fi rugat-o şi în numele tău, urmând să-i remunerez eu munca sau să te revanşezi tu, e de asemeni bolnavă, cu o congestie pulmonară gravă. Am apelat atunci la Livia-grasa2, făcând însă imprudenţa de a-i spune că e pentru tine, atunci a avut pretenţia să-i aduci o pereche de ochelari etc., ceea ce am crezut că e exagerat şi am hotărât că tot mai bine ar fi să-ţi decupez textul, ca să-l aibă traducătorul aşa, căci tot n-are nevoie de text dactilografiat. Dacă mai ai nevoie de ceva material sau de indicaţii, cu toată dragostea şi fără nicio obligaţie, te rog să-mi spui, căci sunt bucuros să te pot ajuta măcar sub această formă foarte puţin costisitoare pentru mine. Nu ştiu acuma ce a ajuns la tine din indicaţiile mele, eu îţi repet, în linii mari, că, în privinţa antologiei, aş fi voit să modifici lista autorilor, renunţând la Brăescu, Damian Stănoi[u] şi N. Mironescu, introducând în schimb pe Rebreanu (Dintele), pe Arghezi, Topârceanu, D. D. Pătrăşcanu, I. A. Bassarabescu. Dacă n-au bucăţile, o să ţi le procur de asemenea, fireşte voi găsi atunci o soluţie de dactilografiere, n-ai grijă, n-o să-mi mutilez biblioteca.
          Te rog însă să-mi scrii degrabă dacă ai primit vreuna din scrisorile mele şi dacă te-ai lămurit sau să-ţi indic din nou autorii şi titlurile exacte la fiecare, precum şi volumele, eventual, unde pot fi găsite. Sunt necăjit că n-ai primit veştile mele la timp. Eu îţi scrisesem şi relativ la prefaţa Rebreanu, deşi, fără să-ţi trimit vreun material informativ, ţi-am explicat eu de ce. Să nu fi primit nici această scrisoare?
          Îţi mulţumesc mult că te-ai gândit la mine pentru prefaţa Istrati. În câteva zile o să ţi-o expediez, refăcută şi, sper, tradusă. Dificultatea este că aici trebuie să găsesc totuş un german care să cunoască la perfecţie româna şi să-mi facă o traducere frumoasă. Cred că voi găsi la catedra de germană de la noi. Aş fi teribil de fericit să-mi apară o prefaţă în RDG (la vară o să-ţi explic mai pe larg de ce), nu numai din considerente financiare, te asigur. Evident că acestea nu-mi sunt nici ele indiferente. Sigur că n-am pretenţia unui transfer de bani, ceea ce ştiu că nu e posibil, aş fi chiar mai bucuros să ridici tu banii şi să-mi cumperi ceva. Ai ghicit oare ce? Asta depinde şi de sumă: ori un cort cu pneumatice pentru 4 persoane, ori, dacă suma va fi mai mare, evident, un magnetofon! Dar, de ce să vindem pielea ursului din pădure?
          Eu premiul de la Tineretul Lumii nu l-am primit. După demersuri şi informaţii, am aflat că e vorba de un electrofon (?), care s-a oprit la Budapesta, unde am scris, dându-mi adresa exactă. Sigur că, dacă aş fi ştiut asta dinainte şi dacă tu erai în Germania înainte de a se expedia premiul, poate reuşeai să-i convingi să-l schimbe cu un magnetofon. Dar, în fine, să-l văd şi pe ăsta sosit odată.
          Trec la chestiuni mai personale. Am fost cam amărât săptămânile din urmă, din multe pricini. Unele o să ţi le comunic la vară, altele le scriu, căci, dacă nu le scriu, ştiu că nu ţi le mai spun, căci şi noi sântem ca fraţii: puţine confidenţe îşi fac când se întâlnesc, preferând, oricât ar ţine unul la altul, să vorbească banalităţi.
          Iată ce e: m-am despărţit de fata pe care o ştii şi am avut o scurtă (dar costisitoare!) aventură cu... Clara, care l-a părăsit în prealabil pe Schvartz. A fost o mică tregedie, Schvartz fiind pe punctul de a suferi cumplit. Acum s-a resemnat, iar eu m-am despărţit şi de Clara. A fost o scurtă idilă, nu lipsită de farmec. Fata (o cunoşti oare?) e o fiinţă simpatică sub toate aspectele. Fără a fi frumoasă, e ceea ce numim noi „fată modernă“, adică sportmenă, vorbeşte englezeşte, îi place jazzul, dansează f[oarte] bine, e suficient de citită (fără a fi cultă), e de familie foarte bună (fără a fi parvenită sau snobă) etc. Dar totuş nu e ceea ce căutăm noi, dracu ştie cum! M-am vindecat şi eu acuma, aşa că pot privi lucrurile mai rece şi mai detaşat. Dar am avut şi eu ce suferi, ce să-ţi spun de bietul Schvartz! Mai ales că el insista, iar fata nu mai voia să stea de vorbă cu el! Ea se îndrăgostise de mine, venea la cursurile mele (oricât o rugam, că nu e bine), făcea şi alte imprudenţe etc. Ce să-ţi mai spun? Idila s-a terminat în prag de primăvară. Poate că totuş voi reveni la ea, poate la cealaltă, care pare totuş mai potrivită. Ce deosebite sânt aceste două fete! Doamne, nu-mi închipuiam că sufletul feminin e aşa de complicat. Şi nu numai sufletul.
          În rest, am destule pe cap. Dar mai ales gânduri. Cu Jean şi ceilalţi ne vedem tot mai rar. Mie îmi pare rău, mai mult pentru că ei îşi închipuie că eu mă port cu aere de superioritate faţă de ei, că i-aş dispreţui, dragă doamne etc. Nu ştiu cum să le explic că nu e asta, că era inerent să ne despărţim odată, că fiecare îşi alege odată calea intimă în viaţă, când trebuie să se despartă şi de prieteni, şi de tot. Că eu nu-i iubesc mai puţin, mă gândesc cu dragoste la fiecare din ei, dar că nu-mi mai pot potrivi programul cu al lor şi că, în general, nu ne mai potrivim. Aş vrea mult ca ei să nu mă înţeleagă greşit, însă ştiu că nu se poate asta, că ei vor crede totdeauna că eu i-am părăsit fiindcă mă cred mai grozav ca ei. Mă mai întâlnesc din când în când cu medicii amici pe care-i ştii şi tu, m-am împrietenit în ultima vreme mai mult cu Nicoară3, la care am fost la revelion (de câte ori mă gândesc cu plăcere la noaptea aceea! Tu nu?). El e singur, fiindcă Livia e plecată peste săptămână la circumscripţie, vine numai sâmbătă şi duminică, uneori nici atunci, aşa că Nik e liber şi uneori mai vine pe la mine sau mă caută pe la redacţie.
          Ce să-ţi mai spun? Că n-am încă locuinţă, că alţii au primit şi eu nu? Asta nu e o noutate. Aş vrea să-mi instalez telefon. Te-aş chema atunci uneori, să stăm de vorbă. Dar până atunci, fiindcă se apropie ziua ta, dragul meu, te rog să primeşti urările mele cele mai sincere.
          Dragă Bubulică, chiar dacă n-ai primit scrisorile mele şi chiar dacă le-ai primit şi ele au fost mai scurte sau mai seci ca-n alţi ani,  să ştii că asta nu e din pricină că prietenia noastră ar fi suferit o cât de mică zgârietură. Poate dragostea să mă fi ameţit puţin şi să mă fi făcut mai neglijent cu amicii. Însă tu fii convins că mă gândesc la tine şi ţin să te ajut cât pot mai mult, căci am faţă de tine destule obligaţii. De altfel eşti prezent mereu la noi, când Tanti, când Mia te pomenesc (ele sânt mai sentimentale, îţi seamănă deci), pe urmă pe masa mea am pus fotografia ta cu mielul, care-mi pare tare nostimă. De altfel nu mai e mult şi ne revedem şi sper să petrecem bine vacanţa. Tu însă gândeşte-te bine ce vei face la anul, te rog să nu gravitezi spre facultate numai din nostalgie, că ai să te saturi tare repede.
          Bătrânul e f[oarte] grav şi cred că-l vom pierde (Doamne fereşte!), iar [XX] e cea mai desăvârşită lichea din câte am văzut, aşa că te rog să nu ai pic de încredere în el. Dacă poţi să te aranjezi altfel, nu pregeta şi încă o dată îţi spun, măcar în afacerea asta nu fii sentimental!
          Încă o dată „La mulţi ani!“, dragul meu, şi mai scrie-mi. Mă bucur că în anul ăsta eu primesc mai des scrisori de la tine, mă întristez însă că ale mele nu ţi-au parvenit şi îţi promit în schimb să-ţi scriu mai des.
          În curînd trimit prefaţa Istrati (a, mi-ai cerut şi lista operelor mai importante: Kira Kiralina, Moş Anghel, Codin, Ciulinii Bărăganului – acestea ar fi cele mai realizate şi toate, plus câteva, au fost adunate în volumul Kira Kiralina, apărut în 1957, la Buc[ureşti], la ESPLA, plus Ciulinii, pe care tu îi ai, mi se pare, în ediţia mea (?)8 Scrie-mi dacă volumele acestea se află la voi sau să fac tot posibilul să ţi le expediez prin poştă, căci aici se mai găsesc în librării. Volumul ESPLA e suficient pentru a alege o frumoasă antologie Istrati pentru nemţi. Evident, ei pot traduce şi din franceză aceste povestiri, căci majoritatea n-au fost scrise în româneşte sau n-au fost retraduse de Istrati însuş.
           Cu drag al tău
            /ss/ Mircea 

1. Secretara Facultăţii de Filologie.
2. Dactilografă la redacţia revistei Tribuna.
3. Asistent la Facultatea de Medicină.

 

 

 

Dosar realizat de Ilie Rad

La 27 august 2013, Mircea Zaciu ar fi împlinit 85 de ani!

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)