O profeţie „monstruoasă“

Farkas Jenø

          Noua carte a lui Ciprian Vălcan, Amiel şi canibalul, continuă seria reflecţiilor din volumele precedente (Elogiul bâlbâielii, Teologia albinoşilor, Logica elefanţilor, ultimele două în colaborare cu Dana Percec) cu aceeaşi luciditate dureroasă, forţă de provocare, de deriziune şi autoderiziune, de „răutate binevoitoare“, de coborâre a „sublimului“ în zone infraumane. Iată un singur exemplu:

Îmi plac tot mai mult scriitorii-hienă, cei care adulmecă duhoarea descompunerii şi o descriu într-un stil impecabil, fără milă şi fără dezgust. Cel mai adesea, ei sunt scriitori bătrîni, imunizaţi împotriva tuturor iluziilor de decrepitudinea atent studiată a propriului trup, precum şi de micimea sufletească pe care o descoperă cu repulsie în ei înşişi, exhibînd-o apoi ca într-un ritual de exorcizare.

Oximoronul conferă astfel scrisului lui C. Vălcan un caracter poetic, malgré lui.  Faţă de celelalte volume, observăm aici trăsături caracteristice importante de semnalat. În primul rând se observă o mai mare concentrare asupra construcţiei aforismului. Tema nu se mai descrie îndelung, expoziţiunea ei fiind evitată în funcţie de necesităţile economiei maxime de declanşare a exploziei aforistice. Vorbim de „explozie“ pentru că majoritatea „pieselor“ explodează spectaculos în clipa sesizării intenţiei gânditorului. Din această cauză am numi acest gen de scriitură un fel de idei încrucişate (după modelul cuvintelor încrucişate), dezlegate, clarificate, înţelese, şi pe urmă recompensate cu un clin d’œil  binevoitor al autorului. (În acest sens, aş propune ca la licee sau la facultăţi aforismele lui Vălcan să fie subiecte de examen la proba scrisă.)
          Fără să negăm originalitatea autorului nostru, argumentul cioranian (din Cahiers, 1969) ne poate da o cheie pentru lectura acesti cărţi admirabile:  

J’ai mis dans mes livres le pire de moi-même. Heureusement, car autrement quelle quantité de poisons n’aurais-je pas accumulée! Mes hargnes, mes humeurs d’assassin, mes rancunes, mes livres en débordent – mais cela était peut-être nécessaire, sans quoi je n’aurais pu sauvegarder quelque apparence d’équilibre, de „raison“.

Construcţia riguroasă la Ciprian Vălcan cere esenţializare şi abstractizare mai elaborate pentru a realiza deschiderea spre joc, spre absurd, spre irealitate, ceea ce va multiplica efectul de şoc al aforismelor sale: „Dacă Lenin ar fi reuşit să sodomizeze un cangur, toţi locuitorii Uniunii Sovietice ar fi fost obligaţi să-şi petreacă viaţa într-un marsupiu“.
          Ironia fină joacă un rol decisiv în carte, de pildă cu rolul de a sugera diferenţe semnificative dintre germani şi francezi, valabile de sute de ani, de care germanii suferă şi azi: „Ca să devină un imperiu de 1000 de ani, Germaniei i-a lipsit un singur detaliu: în locul ridicolei mustăcioare a lui Hitler, viguroasa mustaţă a cardinalului Richelieu“.
          Autorului nu-i lipseşte răutatea deloc mascată: „Filosofia italiană, o mozzarela a spiritului…“ Sau: „Dacă l-ar fi întîlnit în vremea Revoluţiei, Sade l-ar fi otrăvit pe Sartre din motive pur estetice: l-ar fi socotit prea urît…“
          În carte apar toate nuanţele şi accepţiile unor termeni ca nebunie, canibalism, monstruos,  ea poate fi socotită o lungă, aproape interminabilă profeţie „monstruoasă“:

          Filosofii secolului XXI vor mai avea un singur subiect: biografiile monştrilor.

*

          Breivik şi Fritzl sînt figuri paradigmatice pentru Occidentul contemporan, care a ajuns să oscileze între demenţă şi perversiune.
          Occidentul nu mai e în stare să dea mari oameni, ci doar monştri, figuri tipice de sceleraţi.

*

          Istoria omului rezidual va fi istoria monştrilor pe care i-a produs.
          Începînd cu secolul XXII, nu se va mai acorda Premiul Nobel, ci Premiul Breivik.

*

          Lumea Antichristului e singura lume fără monştri. Antichristul e seniorul unei lumi uniforme, simetrice, incolore, al unei lumi locuite de oameni incapabili să iasă din rînd.
          Lumea Antichristului e lumea regelui-sergent.

*

          Cei vechi îi suprimau imediat pe monştri şi încercau să le şteargă amintirea pentru totdeauna.

          Nu mai sîntem în stare să-i lapidăm pe monştri, dar ne aratăm oricînd pregătiţi să le demolăm dormitorul...

          Profeţiile, viziunile lui Ciprian Vălcan ne par la prima vedere exagerate, însă reflectând la starea actuală a lumii, cartea poate fi considerată de o actualitate dureros de stringentă, pentru că monştrii sînt printre noi sau noi înşine sîntem pe cale să devenim monştri.

Farkas Jenő

O profeţie „monstruoasă“ (Ciprian Vălcan, Amiel şi canibalul. )

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)