Golul dintre paralele

Gelu Ionescu

          Fără îndoială, Florina Ilis a făcut un mare efort pentru a parcurge o imensă (practic, inepuizabilă) bibliografie Mihai Eminescu: arhiva, manuscrise, contribuţii biobibliografice, studii, articole – adunînd, în consecinţă, un enorm „dosar“. Îmi închipui că această „întîlnire“ va fi fost extrem de interesantă, captivantă şi tulburătoare – aşa aş deduce din ceea ce a rezultat. Intenţia de a scrie un nou roman inspirat de viaţa lui Eminescu era şi ea mai mult decît ispititoare şi tot atît de riscată: pericolul „genului“ este, cum ştim, de a cădea în „trivialitatea“ vieţilor romanţate. Florina Ilis l-a evitat, preferînd „trivialitatea“ deriziunii. O provocare, deci. Romanele despre viaţa lui Eminescu (eu nu ştiu decît două – cel al lui Lovinescu şi cel al lui Petrescu – nu Camil, deşi n-ar fi fost imposibil) au fost puerile, avariate mai ales de ridicolul involuntar. „Romanul“ lui G. Călinescu a făcut una dintre cele mai impozante cariere din literatura noastră şi a impus „monumentul“ în umbra căruia tot ceea ce s-a adăugat a părut minor. Şi a şi fost, de cele mai multe ori. Revenind: Florina Ilis, aşadar, a adunat un imens dosar al vieţii nefericitului poet – căci, atunci cînd închizi Vieţile paralele, cam cu asta rămîi: penibila şi trista viaţă a unui sărman poet, lovit de nebunie. Un „dosar“ deci – şi, de aici, iată ideea: în România de după ’89 s-a vorbit atît de mult despre „dosarele“ de la Securitate, cuvîntul „dosar“ a fost atît de tăvălit prin mii şi mii de texte şi discursuri, încît... de ce, la urma urmei, nu ar putea fi scris un fel de „roman“ care ar semăna cu un „dosar“, chiar de la... Securitate; mai mult, mai riscat: un roman care să semene cu un dosar pe care Securitatea ar fi putut să-l facă poetului naţional! Zis şi făcut – nu fără eforturi şi desfăşurare de talent, Vieţile paralele a devenit titlul unei scrieri intitulate roman (deşi, cine mai ştie azi ce e un roman?), care de la p. 175 ia forma, cu intermitenţe, şi a unui dosar de Securitate: autoarea a studiat la fel de bine şi de-cea-mai-tristă-amintire tehnică de alcătuire a dosarelor de urmărire, „faimoasele surse“, a proceselor-verbale din şedinţele organizatorice, de „prelucrare“ sau de „demascare“, a documentelor de partid şi a sentinţelor din procesele unor inculpaţi mai mult sau mai puţin literari – un imperiu al limbajului de lemn în varianta lui cea mai agresivă: material poate amuzant pentru cineva care nu mai poate fi ameninţat de aceste „scripte“. Dosarul „Secu“ din roman începe să urmărească viaţa poetului nebun încă din... 1883, cînd, în camera sanatoriului de boli mintale vienez, unde a fost internat Eminescu, e introdus un informator, un oarecare Filipescu, spion „implantat“ de... Securitatea comunistă din anii ’50! O parte deci a acţiunii se dezvoltă din acest anacronism care urmează să se dezvolte, să-şi construiască o altă istorie, paralelă cu aceea a poetului. Intrăm, totuşi!, într-o confuzie pe care textul de peste 600 de pagini (lung şi uneori anevoios) o cultivă sistematic, o amplifică pînă a nu mai şti cum să o încheie – mai puteau fi adăugate, la final, oricîte „jocuri“ intertextuale, textuleţe mizînd pe aluzii şi clişee denunţate, complicităţi, jocuri cu absurdităţi destinate lectorilor avizaţi, chiar şi puţină băşcălie ca din emisiunile de satiră şi umor.
          Există însă un viciu fundamental în suprapunerea celor două tipuri de „dosar“: un viciu care ţine nu de literatură, ci de... viaţă. Dosarul Eminescu, alcătuit de autoare prin documentarea ei migăloasă, a fost făcut din curiozitate intelectuală, umană şi „artistică“; cu certitudinea imposibil de evitat că adună date despre unul dintre polii culturii româneşti, despre numele cu care e identificată deseori chiar „esenţa“ literaturii române sau chiar geniul naţional, chiar dacă formula de poet naţional – şi altele asemeni, statornic ironizate în roman – a creat destule confuzii şi îi displace Florinei Ilis, ca şi mie, de altfel; cu conştiinţa inevitabilă că viaţa poetului a stat sub zodia tragicului, care face parte din conturul ei esenţial. Cum ştim, dosarele Securităţii nu au nimic de a face cu curiozitatea intelectuală, ci cu aceea de a găsi cheia unui posibil şantaj; ele au fost alcătuite din unghiul suspiciunii, al unei vinovăţii potenţiale a celui urmărit, adunînd fapte ce ar putea deveni oricînd probe ale unei „implicări“ de orice natură. Dosare, potenţial, de vinovaţi – sau de periculoşi –, un produs fundamental al totalitarismului, cu toată încărcătura de resentiment, ticăloşie şi degradare umană. Ideea unei suprapuneri, chiar parţială, poate chiar incitantă (deşi total gratuită) a dosarelor – care este, cred, încă de la titlu, „cheia“ cărţii – creează o situaţie schizoidă şi nu avea cum nu produce un eşec de substanţă, pe care orice tip de literatură îl poate masca, dar, finalmente, nu ascunde. De fapt, problema nu ţine de literatură – aceasta suportă orice, dar nu poate legitima orice. Simpla alăturare a dosarelor e o eroare de existenţă, nu de „valoare“, nici de inspiraţie. Eu văd deci o incompatibilitate profundă, existenţială şi... metafizică în această suprapunere. Aşa că opţiunea luată lasă cale liberă oricărui exces, oricărei licenţe literare, oricărei interpretări. O libertate care e mai mare decît responsabilitatea artistului faţă de opera sa, Vieţile paralele, faţă de „subiectul“ ei şi faţă de semnificaţia ei.
           Cît despre „trivialitatea“ fundamentală a discursului literar, ea vine din felul cum e tratată substanţa epică în împletirea datelor istorice cu ficţiunea şi din contaminarea limbajului literar, de o varietate prodigioasă, cu jargonul poliţisto-totalitar. Dacă este vreo virtuozitate în literatura Vieţilor paralele, atunci e aceea a parodiei şi pastişării kitsch-ului – situaţii, limbaj, apariţii, gînduri; ea absoarbe aproape totul –, numai că ironia ce stă la baza pastişării şi parodiei debordează într-un sarcasm al derizoriului. Amuzamentul se subţiază sub exces, insistenţa creează o artificialitate care progresează pînă a produce un efect contrar: senzaţia e că autoarea plusează, că a pierdut „jocul“ din mînă. Totuşi! prea mult urît, atîta mizantropie întristează... promiscuitatea morală şi cea din decor sunt deprimante. Drama e redusă la notă informativă, tragicul evacuat fără speranţă. Cititorul riscă să intre sub ascuţişul ironiei autorului dacă şi-ar manifesta explicit compasiunea... Dez-eroizare? De-mitizare? cred că o bună doză din ele ar fi oricînd şi oricum necesară, ca răspuns la prea multe şi prea toxice deliruri encomiastice. Căci şi „delirul“ fanaticilor pseudoeminescieni poate fi comic sau, dimpotrivă, sinistru.
          În consecinţă, personajul principal nu e deci nici eroic – şi nici nu trebuia să fie egal cu geniul operei lui –, nici, în viziunea Florinei Ilis, prea conştient de valoarea lui în momentele de luciditate, puţine, pe care autoarea le înregistrează. S-au păstrat şi consemnat unele dintre semnele nebuniei – ele erau frapante şi au emoţionat nu numai pe martori. Sînt evocate, rece, şi alte segmente din viaţa sa, nu multe şi nu legate de creaţie. Eminescu e singurul cruţat de ridicol, chiar şi în episoade care ar face să lăcrimeze adolescentele de ieri (nu cele de azi...). Penibilul suferinţelor, consemnat documentar, copleşeşte prin realism al felului cum e relatat – Florina Ilis are aici o intuiţie exactă: Eminescu bolnav nu mai e Eminescu, ci un sărman om lovit de nebunie care îndură mizerii teribile şi delirează. Mi-am amintit, aproape fără voie: Ilina Gregori avea dreptate cînd se întreba, în cartea sa intitulată Ştim noi cine a fost Eminescu? Şi e chiar uimitor cît de puţine ştim despre viaţa şi suferinţa lui. De altfel, cred că Florina Ilis nici nu şi-a propus un portret al poetului, ci o consemnare a fişei clinice, căreia i-a adăugat „ficţiuni“ pe potriva unor deliruri corespunzătore sau a unor împrejurări de viaţă, cînd mai dramatice, cînd mai melodramatice, cînd mai şocante. Mă întreb dacă „ideea“ cu dosarul de Securitate nu i-a venit autoarei chiar pentru că „materia“ dosarului de documentare nu i se părea suficientă...
          Lăsînd, deocamdată, „ficţiunea“ dosarului de urmărire a poetului naţional la o parte, în afară de acest Eminescu propus, celelalte personaje clădite din date reale şi acoperite de vălurile ficţiunii sînt împinse – uneori cu agresivitate – în ridicol. „Scenele“ cu Veronica Micle, urmînd date biografice exacte sau fraze din corespondenţă, fac un spectacol de telenovelă, relatarea adoptă limbajul ţaţelor. „Ficţiunea“ îi e şi mai puţin favorabilă muzei. Corespondenţa reală dintre cei doi, pe care am recitit-o cu acest prilej, nu are, adevărat, nimic literar şi ea exprimă o dramă cît se poate de omenească. Directă, „banală“ şi cerînd a fi respectată aşa cum e – cum poate fi a oricăruia dintre noi. Nu e. Veronica Micle din Vieţile paralele e un fel de coconiţă cam bovarică şi oarecum versificatoare (mai cultă, dar citeşte ca Ziţa, şi Tragediile Parisului), ambalată într-un amor mai mult decît flatant (se cam uită că a fost şi dezastruos); nu i se contestă reciprocitatea de care a avut parte în amor, dar suferinţa aferentă e expediată, luată din scurt. Prima întîlnire „romanţioasă“ cu timiditatea poetului se sfîrşeşte cu îndemnul profitabil: „Du-te şi scrie!“ Cînd începe drama, nici limbajul, nici relatarea nu ies, de fapt, din zodia ironiei. Intrăm de multe ori în ficţiune, ni se descriu toalete şi poze, uneori ficţiunea o surprinde într-o intimitate cam indecentă: „vedem“ pe Veronica masturbîndu-se (p. 294) sau declarînd că în concubinajul „eroilor“ femeia avut numai de trei ori un orgasm (p. 386). Fapte umane, la urma urmei – cu toţii sîntem umani şi avem intimităţi... nu? O scenă în care apare şi „canalia“ de Caragiale e şi ea de roman-foileton. Lui Maiorescu nu i se contestă, ci consemnează marile merite în ajutorarea bolnavului – nu i se contestă nici conştiinţa valorii lui Eminescu –, dar profilul „patronului“ e binişor tulburat de egoisme, mondenităţi, chiar de unele mici grosolănii: „Eminescule!“... „Ia mai lasă-mă, domnule, cu lada aia!“ (e vorba de lada cu manuscrise pe care „egoismul“ lui Maiorescu a lăsat-o posterităţii), căci „Pe mine a căzut măgăreaţa“. Întîlnim, cum era şi normal, scene din întrega viaţă „atestată“ a poetului, la care revenim cu diverse prilejuri şi fără ordine cronologică – ceea ce povestirea justifică: tonul e, destul de des, de relatare prudentă, parcă suspectînd exactitatea. Atitudine, de fapt, plauzibilă. O bună parte din întreg cuprinde, cum era normal, adaosurile ficţionale, unele sînt cu totul aberante – un bal mascat la ospiciul de nebuni de la Viena, altfel colorat cu o stăpînire a stilului şi epicii pe care o admirasem în Cruciada copiilor. Sînt încă şi alte scene groteşti, chiar sinistre şi nu chiar străine de un anumit sadism. Altele sînt cam îndoielnice ca gust şi semnificaţie: la înmormîntarea mamei poetul participă cu cortegiu... „din natură“ care vine din... Călin, file de poveste..., unde, cum ştim, însoţea o preafericită nuntă. Sau o insistenţă – fireşte, ironică – în „traducerea în viaţă“ a anecdotei Luceafărului, cu identificările de personaje care fac deliciile profesorilor de liceu ameninţaţi de repetenţie. Revenind la personaje, ceilalţi contemporani nu au parte decît de scurte prezenţe, necesare completării unui „peisaj“ al epocii – faptul că acesta e destul de sumar îmi pare convergent cu intenţionalitatea romanului.
          În ceea ce priveşte dosarul „Poetul naţional“, el se deschide cu... notele informative din 1883 (!) ale lui Filipescu şi ale Elisei (soră de caritate la Viena, dar, de fapt, neaoşă turnătoare curviştină pe nume Elisabeta Badea, aflată în misiune) şi se încheie după multe întortocheli epice, schimbări de nume, de personaje (Filimon Ilea, oglindă deformantă) sau de identitate, după trecerea în revistă a receptării realist-socialiste a operei lui Eminescu prin anii ’50-’60 (de care eu am avut, din plin, parte!), apoi prin strunga interpretărilor naţionaliste şi a celor conspiraţioniste, a „interpretărilor“ şi recomandărilor colonelului Mărieşeanu (ce nume perfect ales!), ajungem la un capăt nesigur – un final care se prelungeşte, după succinta înmormîntare, mai mult pentru a satisface plăcerea autoarei.
          Încă din primele pagini, mai ales în ele, dar pînă la sfîrşit, textul pare a fi mai mult o ciornă, o primă variantă „de lucru“ care ar trebui să fie revăzută ulterior, pentru publicare. Se ezită între două cuvinte, în ideea complementarităţii, într-o singură frază naratorul schimbă persoanele şi vocile, relatarea ezită în ton. Autoarea, aşa cum „se poartă“ de o bună bucată de vreme, ţine să ne spună, însă abia la pagina 556, că această ezitare şi neclaritate narativă i-a fost chiar intenţia, strategia:

Ca gen nu este o operă realistă, ci, prin maniera de prezentare a evenimentelor, este un roman de fantezie biografică... o suită de „momente“ care îmbină scene din viaţa reală a poetului – pretexte pentru construirea unei alte existenţe paralele – cu scene închipuite sau inventate de autor... Viziunea auctorială este neclară, sistemul complicat de naratori provoacă dificultăţi de lectură, punînd unele probleme deosebite (cine scrie?). Se recomandă definitivarea ultimului capitol care lipseşte.

Sînt atribuite aceste precizări, nici mai mult, nici mai puţin, decît Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor – cu alte cuvinte, pentru cei ce nu au avut parte de ea, cenzura reseristă. Astfel, observaţii ca şi cele de mai sus, care-mi aparţin, ar cădea sub semnul cel mai de dispreţuit: ar fi identice cu cele pe care instituţia de tristă amintire le-ar fi putut şi ea face: iată cît de ridicol e acesta (adică subscrisul comentator, în cazul de faţă), identic în observaţii cu... cenzura de cea mai tristă amintire... E ca şi cum autoarea ar spune: am scris rău ca să se vadă cît de bine am scris... Nu o cred. Deşi mi se pare evident şi caracteristic: întregul roman, în orice „situaţii“ şi contexte, e destinat lecturii unui cititor competent, „de profesie“ cum s-ar spune, cititor care pentru a „adera“ trebuie: să ştie destule despre viaţa lui Eminescu şi epoca lui; să ştie destule şi despre operă, pentru a recunoaşte citatele, uneori puse pentru a susţine o ridiculizare; să înţeleagă parodia din textele melodramatice, unele chiar destinate mahalalei simţitoare ce preferă romanţa cîntată versului citit; să fie iniţiat în aberaţiile literare ale propagandei realist-socialiste ale anilor ’50-’60, altfel nici nu poate gusta „satira“ şi mai ales notele (nu puteau lipsi tocmai notele); să accepte „trucul“ cu dosarul ca pe o „salvă“ de intertextualitate şi ingeniozitate postmodernă; şi încă altele. Prin urmare, un cititor compatibil, absolut elitar. Criticii competenţi s-au grăbit să-l înlocuiască sau să se recunoască, cum era şi normal – fapt scontat, ţintă atinsă!
          Nu, nu voi deplînge pe cititorii cei mulţi, de zi cu zi, cei care vor fi chiar „revoltaţi“ de „batjocorirea Luceafărului“ sau, mai cult, a „omului deplin“ etc. Pe aceştia Florina Ilis a reuşit să-i provoace, dacă vor avea răbdarea de a parcurge întregul – ceea ce recomand. O reuşită magistrală. Însă nu ei sînt, cum spuneam, adevăraţii destinatari ai operei, ci competenţii, compatibilii. La urma urmelor, şi rîndurile de faţă (ale subsemnatului) sînt destinate tot lor.
          În fine: pe coperta ultimă a cărţii cineva, care nu semnează, spune că romanul Florinei Ilis „va lua prin surprindere... chiar şi teoria şi istoria literaturii“. Numai că babele astea două se lasă greu surprinse... şi vor fi zîmbit, obişnuite cu gogomănii şi mai mari. Mi se pare totuşi destul de jenant faptul că Florina Ilis a lăsat să... treacă aceste fraze. Vieţi paralele este, aşadar, în opinia mea, o construcţie textuală mult elaborată, flamboaiantă (ca să zic aşa), redundantă, pe care am parcurs-o cu multă curiozitate, chiar cînd eram deziluzionat de artificiu sau de prost gust sau de confuzii involuntare; viciul ei fundamental este că totul e clădit pe un „gol“ (golul dintre paralele...), pe absenţa unei idei, gol pe care autoarea, un autentic şi marcant scriitor, a încercat să-l umple cu tot ceea ce i-a trecut prin cap şi prin... talent: multe exerciţii literare, unele virtuoase, un adevărat depozit de recuzită din care se face literatură. Chiar şi pentru atîta ambiţie, aşarnare, merita măcar unul dintre premiile ce i-au fost acordate.

 

 

Gelu Ionescu

Golul dintre paralele (Florina Ilis, Vieţi paralele)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)