Poeme de Vera Medrea

Absenţă

Casa e goală
nici pisica
praful
ca o boare peste toate
nu e pâine
laptele e acru
de-o bună vreme
buretele în baie
pietrificat.
dar plantele – crescute
poamele-n grădină pârguite
mesaje multe din altă lume
ce pentru o vreme n-a fost
a mea –
a crescut fără mine
ca părul şi unghiile când murim


Aproape noiembrie

îmi văd mâinile străine
mă dor degetele mamei
i s-a rupt unghia
până la carne
carnea ei ce nu mai e
mă doare
în oglindă ridurile ei
îmi sapă obrazul
în ochi mă priveşte
toamna
cu cearcăn îniernat
să mă fardez oleacă?


Dali

nisipurile brune îmi astupă nările şi ochii
cuvântul se usucă în gâtlej
uscate sunt poamele
braţele se scorojesc întinse
spre păsări sumbre ce rotesc
spre nicio pradă.
goale-mi rămân căuşurile mâinii –
nu strâng nimic –
pe iarnă ce voi pune?
în cerul gurii-cochilie
înserarea se-ncolăceşte:
aici mai are melcul casă.


Muzica

timp măsurat
culoare zburătoare
te-nfăşoară, te despoaie
te cuprinde şi desprinde
te închide fără margini
în auriu fum de vară
în funigei de toamnă
te-nfloreşte şi te ninge
te cerneşte şi te creşte
este
nimic şi tot
este
cea mai amară dintre mieri


Scafandru

mă scufund în algele minţii
să caut în adânc mai întunecos
să urc cu prada la lumină apoi
înşirând pe malul hârtiei
încâlcite lanţuri
giulgiuri zdrenţuite
ruginite răbojuri
sumbre pietre fără nume
să le botez pe-nţelesul tău
să mi le fac de fiecare zi
cadou
şi celor ce se tem
de adânc –
(de darul durerii)

 

Vera Medrea

Absenţă; Aproape noiembrie; Dali; Muzica; Scafandru

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)