Chef de Lucru

Ovidiu Pecican

          Semnificaţia apariţiei volumului de corespondenţă O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj: Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi (Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2012), la circa un deceniu de la stingerea celor doi prieteni angajaţi în schimbul de scrisori adus în atenţie de editoarea Lucia Papahagi, nu poate scăpa celor care cunosc istoria culturală a Transilvaniei ultimelor decenii. Se evocă în prim-plan două dintre figurile de lideri informali ai vieţii literare clujene şi transilvane din anii 1970-2000, cu ecouri vibrante pe plan naţional, fiecare cu profilul său distinct. Primul dintre prieteni, magistrul şi criticul literar Mircea Zaciu, s-a afirmat în decadele postbelice ca un tânăr şi apoi deplin afirmat scriitor, preţuit şi pentru cariera lui universitară, dar mai ales pentru corifeii de care s-a ştiut înconjura, apropiindu-şi-i. Într-o primă generaţie, aceştia au fost chiar liderii revistei studenţeşti Echinox, Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic. Împreună cu ei a ajuns să alcătuiască unul dintre polurile de opinie ale Clujului, într-o vreme când a face şcoală literară era în sine ceva suspect pentru autorităţile Partidului Comunist şi pentru poliţia politică a regimului de tristă memorie. Ulterior, Mircea Zaciu şi-a continuat conduita, apropiindu-şi încă o generaţie echinoxistă, în primul rând pe Al. Cistelecan, pe Virgil Podoabă şi pe Ioan Moldovan, gravitând în jurul revistei orădene Familia, iar pe urmă şi al publicaţiei târgumureşene Vatra; dar mai apoi şi pe tinerii adunaţi în jurul altei reviste de extracţie echinoxistă, Apostrof (Marta Petreu, Liviu Maliţa şi subsemnatul). De fapt însă, Mircea Zaciu a contat ca voce sonoră şi, uneori, chiar ca factor influent sub raport cultural, şi la Ed. Dacia, unde a coordonat o prestigioasă colecţie de Restituiri din opera inedită ori mai puţin cunoscută a autorilor români (au apărut aici, de-a lungul anilor, circa optzeci de titluri), şi la revistele Steaua şi Tribuna, după împrejurări. Coordonând, împreună cu Marian Papahagi şi cu Aurel Sasu, lucrările unei echipe de circa şaizeci de inşi la Dicţionarul scriitorilor români (oprit cu documentarea în 1985 şi publicat cu enorme greutăţi abia după schimbarea regimului), Zaciu a contat în geografia literară a epocii atât ca lexicograf de referinţă pentru aducerea la zi a înţelegerii literaturii vii din România, cât şi ca autor-martor la o epocă, prin cele patru volume ale Jurnalului său; asta pentru a nu mai vorbi, aici, de robusta lui operă de exeget literar.
          În anii 1970-1972 însă, profesorul – afirmat şi recunoscut ca o valoare deja – se afla înaintea marilor întreprinderi literare din ultima parte a vieţii (dicţionarul şi Jurnalul). Ataşat de eminentul lui student Marian Papahagi, plecat la Roma cu o bursă de studiu, el i se confesa cu măsură acestuia, îi împărtăşea impresii de actualitate literară clujeană şi chiar făcea planuri de viitor împreună cu el, încercând să îl încurajeze în direcţia formării ambiţioase pe linie literară şi universitară. Tocmai acest episod îl surprind cu deplină credibilitate şi prospeţime scrisorile, completând o pagină de mare interes, încă insuficient documentată (deşi Petru Poantă a scris un volum memorialistic despre Echinox deja), şi permiţând cunoaşterea portretelor în mers ale celor doi corifei.
          Las pentru alt prilej însă stăruinţa asupra rândurilor lui Mircea Zaciu pentru a mă referi, mai departe, la profilul studentului promiţător care era Marian Papahagi. Vorbind despre corespondenţa lui cu profesorul rămas la Cluj, Papahagi se angaja: „Din parte-mi promit o sârguinţă pe care îndeobşte nu o pun în toate lucrurile“ ([16] Roma, 24 noiembrie 1970, p. 70). El îşi autodenunţa o nestatornicie care profesorului nu îi părea credibilă. „Cunoscându-ţi perseverenţa şi puterea de muncă, în ciuda unei dezordini de care te plângi şi a «lipsei de voinţe (?)», sunt convins că vei duce la bun sfârşit totul...“ ([17] Cluj, 18 decembrie 1970, p. 73), spunea acesta referindu-se la munca intelectuală de anvergură în care partenerul lui de discuţii se declarase angajat. Acelaşi însă revenea, notând: „Mă bucur de un singur lucru: pot să mă ocup de o singură problemă timp mai îndelungat, lucru pe care nu mi l-am putut permite niciodată; ori dată fiind predispoziţia mea «naturală» spre împrăştiere, faptul acesta este aproape de valoare curativă“ ([28] Roma, 10 octombrie 1971, p. 105). Recunoscuta predispoziţie vădea, cu siguranţă, în primul rând o dorinţă vie şi mereu înflăcărată de a parcurge experienţe de cunoaştere cât mai variate şi mai diverse; dar nu numai atât. Peste încă un timp, Papahagi revenea, adăugând încă o nuanţă: „Într-un fel – acum îmi dau seama – îndârjirea cu care citesc are în ea ceva mai mult terapeutic, pentru că îmi anihilează alte gânduri. [...] Mi-am dat seama că în afară de multe alte calităţi care-mi lipsesc pentru a putea într-adevăr să scriu ceva serios este o anume senzaţie a importanţei pe care actul de a scrie o poate avea, care la mine e total absentă“ ([32] Roma, 6 decembrie 1971, p. 124, 125). Din Cluj însă, cu deplină susţinere şi delicateţe, Mircea Zaciu îl liniştea: „Am o desăvârşită încredere în tine, în capacitatea ta, chiar în această «fugă» a ta, absolut entuziasmantă, chiar în ceea ce tu numeşti o risipire, firească şi ea pentru structura inteligenţei tale. Cu timpul, cu vârsta, te vei aduna, te vei putea concentra, dar revărsarea de acum e necesară, e, cred eu, o garanţie a sintezei pentru care eşti făcut“ ([34], Cluj, 19 decembrie 1971, p. 128). Greu de depăşit însă convingerile, de-acum ferme, ale mai tânărului şi efervescentului apropiat, motivate acum şi… astrologic: „ Niciodată nu se întâmplă să nu scriu din cauza ocupaţiilor. Motivarea e totdeauna într-un fel de incapacitate psihologică de a face ceva. Nu izbutesc să mă obişnuiesc cu aceşti «alti e bassi» care ţin de zodie...“ ([46], Roma, 11 mai 1972, p. 165-166).
          Din păcate, privită astăzi, această confruntare a lui Marian Papahagi cu firea proprie, care a prilejuit succese eclatante – mai cu seamă în rândul celor care îi audiau prelegerile sau care îi admirau cozeriile strălucite –, s-a dovedit o constantă a vieţii lui. Angajat în multiple direcţii, încercând să îşi onoreze la cote înalte vocaţia pedagogică, scriindu-şi cărţile, dar ambiţionându-se să participe frenetic şi la administrarea universităţii clujene (ca prorector), şi la reforma educaţiei de după 1989 (ca ministru adjunct), şi la reînvierea Accademia-ei di Romania de la Roma, conducând o editură şi dorind să lanseze mari proiecte în domeniul italienisticii, Papahagi a plecat prea devreme într-o lume mai bună, pe când abia împlinise cincizeci de ani, în plin angajament profesional şi existenţial promiţător de mari performanţe.
          Impresionează retrospectiv tocmai această capacitate de autoevaluare, cu bune şi cu rele, a tânărului studios din anii 1970-1972, în dialogul epistolar cu profesorul său favorit. Ea accentuează asupra unui anume dat existenţial şi a unui tragism personal, căci una este să te laşi sedus de jerbele luminoase ale culturii care explodează ameţitor în jurul tău, şi alta să lupţi cu o mobilitate interioară şi cu o senzitivitate culturală de excepţie, pe care încerci în zadar, pe parcursul întregii tinereţi şi al maturităţii, să o disciplinezi până la cotele cele mai favorabile. Încleştarea cu sine însuşi la care cititorul de astăzi este – retrospectiv – martor nu lasă indiferent. Ea vine mai puţin dintr-un nărav de bidiviu de rasă insaţiabil în faţa marilor izvoare ale vitalităţii culturale europene – limbă, creaţii, instituţii, personalităţi, elanuri creatoare –, cât dintr-o vocaţie de constructor accentuată de stavilele ideologice care, în mod evident, făceau totul pentru a-i pune surdină. Programul lui nu lasă îndoieli:

Parcă e totuşi mai bine să fim la Cluj cât mai mulţi oameni care să aibă chef de lucru, şi să contribuie cât pot la aşezarea Clujului la un nivel pe care-l merită. Clujul ar trebui să fie Oxfordul şi Cambridge-ul nostru, ceea ce Coimbra este pentru portughezi; ceea ce sunt universităţile mici (de exemplu Pisa şi Padova) pentru Italia. Eu cred că s-ar putea ajunge la aşa ceva; cu câteva condiţii. [...] În primul rând, o mare severitate la nivel universitar (adică exigenţă susţinută de fapte şi nu de vorbe). Apoi constituirea de nuclee de cercetare foarte solide şi nu fantome fără valoare ca filiale din Cluj ale Academiei, diverse institute de cercetări (mă refer la cele umaniste) care nu cercetează nimic; ci colective de cercetare care să se ocupe serios de lucru. Apoi pentru comunicarea cu alte universităţi şi instituţii similare din străinătate, publicarea unei reviste universitare serioase, nu o varză ca Studia Universitatis Babeş-Bolyai, în care cu rarissime excepţii se găsesc numai prostii... [...] Cu o riguroasă selecţionare a materialelor publicate, prin publicarea doar a celor într-adevăr originale şi demne de interes. ([42], Roma, 23 martie 1972, p. 157-158)

În ciuda atâtor paşi înainte făcuţi în atmosfera fluidă şi permisivă de după căderea comunismului, programul formulat la tinereţe de Marian Papahagi mai are destul până să devină o etapă depăşită în evoluţia culturală a metropolei transilvane de pe Someş.

 

Ovidiu Pecican

Chef de Lucru (O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj: Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi. Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)