Jean-Louis Courriol

Marta Petreu: Dragă Jean-Louis Courriol, am dat de numele dumneavoastră pentru prima oară în revista Steaua, cred, scriaţi foarte frumos şi plin de preţuire despre cultura română. Am fost atunci foarte impresionată că un francez poate vorbi despre noi mai frumos decît vorbim noi înşine. Vă rog să povestiţi, pentru cititorii revistei Apostrof, cum ati ajuns să cunoaşteţi cultura românească, să ne vorbiţi aşa de frumos limba...

Jean-Louis Courriol: Vă mulţumesc, mai întâi, pentru interes. O problemă importantă a românilor este tocmai aceea pe care o semnalaţi indirect aici, anume că ei au, în marea lor majoritate, un complex de cultură şi de limbă mică. Mi se pare o aberaţie. România este, între ţările de Est, a doua după Polonia ca număr de locuitori, se integrează ţărilor latine, majoritare în Europa. Limba ei este una dintre cele mai vechi de pe continent, direct legată de limba-mamă, ale cărei caracteristici le-a păstrat mai bine decât oricare altă limbă romanică. Cultura ei, literatura ei a dat capodopere încă netraduse. Am ajuns, dintr-o pură întâmplare, să iau contact cu România, cultura şi limba ei într-o călătorie făcută prin anii 1972-1973, după ce devenisem Agrégé de Lettres Classiques, adică profesor de franceză, latină şi greacă. Nu a fost greu deloc să trec de la latină la limba latină modernă care este româna, după cum am trecut de la limba greacă veche la neogreacă. Atunci am învăţat limba citind romanele lui Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Camil Petrescu, pe când eram profesor de franceză la Iaşi, într-o universitate de calitate şi francofilă, care mi-a încredinţat din start cursuri de traducere cu studenţi excelenţi, printre care se numără azi colegi de valoare certă.

M. P.: Aveţi viaţa legată de România, soţia dvs. este româncă, aţi cunoscut-o la Iaşi, dacă bine ţin minte. Mi se pare frumos că o poveste de dragoste s-a transformat într-o istorie de dragoste şi faţă de cultura originară a doamnei dumneavoastră.

J.-L. C.: Pe soţia mea, Florica, am cunoscut-o la Bucureşti, în timpul călătoriei menţionate, dar am trăit „clandestin“ la Iaşi, unde ne-am căsătorit după trei ani de aşteptare a autorizaţiei, în 1977. Era şi normal să mă interesez de limba şi cultura soţiei şi a familiei ei, care m-a primit cu braţele deschise şi înfruntând „legile“ stupide ale sistemului comunist, care interziceau contactele cu străinii... Am înţeles imediat că un popor nu poate fi confundat cu un sistem politic impus din exterior şi condus de analfabeţi...

M. P.: Sînteţi profesor la Universitatea din Lyon. Vorbiţi-ne despre munca dumneavoastră de profesor.

J.-L. C.: Munca mea la Lyon constă în a iniţia în secretele limbii şi ale literaturii române studenţi de toate originile, francezi, români, moldoveni-români etc. Sunt însă şi profesor asociat la Universitea din Piteşti, care m-a primit cu multă căldură în 2000 şi a acceptat propunerea mea, de a crea un Institut „Liviu Rebreanu“ de Cercetare în Traducere Literară şi simultană, ce funcţionează de atunci cu un master şi o medie de 30 de studenţi (deja profesori), pe doi ani. Aici, la Piteşti, munca mea constă în a-i iniţia în secretele traducerii literare şi simultane.

M. P.: Aveţi traduceri importante din literatura română în franceză, aţi tradus Rebreanu, Sorescu, Eminescu. În prefaţa la poemele lui Eminescu, faceţi o foarte fermă delimitare de traducătorii mai vechi şi îl traduceţi pe Eminescu mergînd pe sens. Ce se cîştigă şi ce se pierde la o asemenea alegere?

J.-L. C.: Traducerea este pasiunea mea. Este singura modalitate de a asigura o cunoaştere reciprocă a culturilor, de a transmite valori apropiate, dar despărţite de limbi. A-l traduce pe Eminescu, declarat de netradus de către Cioran, de pildă, este o datorie de bază. Nimic nu este de netradus. N-aş zice că merg numai pe sens traducându-l pe Eminescu, fiindcă sensul la Eminescu, ca şi la Verlaine sau chiar Rimbaud, este partea cea mai neînsemnată a poeziei. Poezia lui Eminescu se poate rezuma într-o pagină, ca sens. Ca muzicalitate, ca melodie este unică. Dar traducătorul trebuie s-o imite, mai exact s-o interpreteze ca un muzician care-l cântă pe Chopin, restituind, după partitură, dar şi după urechea şi sensibilitatea lui, textul/muzica lui Eminescu. Ceea ce spun în prefaţă este mai ales că din Eminescu nu trebuie să traduci mai întâi Scrisorile sau Luceafărul, care nu mai corespund cu gustul poetic şi aşa foarte limitat al francezilor de azi, ci poezia de dragoste. Asta am şi făcut, dorind o traducere exactă, melodioasă şi citibilă. Nu i se poate cere mai mult unui traducător. Iar pentru a sugera cititorului francez valorile poeziei lui Eminescu, am încercat o traducere din Glossă, care la prima vedere este intraductibilă.

M. P.: Rebreanu – îl socotiţi, spre satisfacţia mea, un mare prozator. Vorbiţi-ne despre el, despre cum l-aţi tradus, despre ce-a însemnat această muncă... despre cum l-aţi publicat, pentru că apariţia la o bună editură nu este un lucru foarte uşor... într-o cultură plină de ea însăşi. Se pare că dumneavoastră credeţi în valori nepieritoare.

J.-L. C.: Rebreanu este un monument literar! Este şi un personaj, un om de înaltă calitate umană. I-am cunoscut şi fiica, pe Puia Rebreanu-Vasilescu, care, în ciuda tuturor bârfelor literare, a fost fiica lui de suflet dacă nu şi biologic şi care îl venera ca pe un semizeu. Cu Rebreanu am sentimentul unui fiu faţă de tată; tatăl meu, din păcate dispărut prematur, semăna foarte mult şi fizic cu el, şi moral. Îl iubesc deci la fel ca Puia Florica... Romanele lui sunt ceea ce literatura română a produs mai de seamă în secolul 20. M-am apucat să-l traduc în integralitate: am publicat deja Ciuleandra (Madalina), Amândoi (Deux d’un coup), Gorila (La bête immonde), Pădurea spânzuraţilor (La forêt des pendus). Adam şi Eva, pe care Liviu Rebreanu îl considera pe drept cuvânt ca pe cel mai bun roman al lui, este tradus de câţiva ani şi aşteaptă un editor inteligent, dacă aşa ceva mai există... în Franţa. E greu să traduci... bine, e şi mai greu să publici, mai ales dacă în ultimii zece ani clasicii au cam fost uitaţi. Să sperăm că noua conducere a ICR-ului va avea drept singur scop să sprijine proiecte culturale adevărate.

M. P.: Cum reuşiţi să introduceţi/să plasaţi (ce formulă să folosesc?) o traducere dintr-un autor român? Cultura franceză este saturată de ea însăşi, de traducerile din alte limbi şi alte literaturi...

J.-L. C.: În primul rând, nu mă gândesc neapărat că voi publica. Doresc doar să traduc ceea ce-mi place şi are valoare certă. Pe urmă prospectez piaţa cu traducerea făcută şi o propun unor editori. Dacă aş aştepta să-mi propună ei, editorii, n-aş fi tradus niciodată nimic... Sistemul de funcţionare a editorilor în Franţa este un sistem pur parazitar. Ei nu publică mai nimic care să nu fie finanţat din exterior (de către CNL sau ICR), integral. Cu un atare sistem, limbile mici nu au decât o singură şansă: să-şi finanţeze traducerile, ceea ce este datoria unică a ICR-ului. Să vedem ce va face noul preşedinte, domnul Lilian Zamfiroiu, din acest punct de vedere.

M. P.: Am fost şocată – la fel mi s-a întîmplat cînd l-am cunoscut pe Marco Cugno şi, apoi, pe Roberto Merlo, românişti din Italia – de profunda cunoaştere pe care o aveţi asupra culturii române. M-a umplut de admiraţie – şi, prin comparaţie, de o anume ciudă la adresa noastră, care nu ne studiem decît în prea mică măsură propria istorie culturală. Spuneţi-mi, vă rog, cultura română şi literatura ei vă mulţumesc pe deplin? Dacă ar fi s-o caracterizaţi sintetic, ce aţi spune despre ea?

J.-L. C.: Cred că am răspuns deja la întrebarea dvs. Dar pot să dau precizări: literatura română este o literatură de mare valoare, cu scriitori care nu pot fi ignoraţi şi care trebuiesc traduşi bine! Din păcate, cum am spus, există o gloată de scriitori de mâna a doua care, prin ce miracol sau ce tertipuri, reuşesc să fie publicaţi în străinătate, când ei nu reprezintă decât foarte mediocru literatura română. Când ne gîndim că un Marin Preda nu a fost niciodată tradus în franceză – în afară de Marele singuratic, care nu poate fi socotit o capodoperă –, că Delirul nu este tradus şi că pe rafturile librăriilor din Franţa lâncezesc tot felul de romane de te apucă o mare tristeţe şi te întrebi dacă nu cumva editorii francezi sau nu citesc cărţile (ceea ce mi se pare foarte probabil), sau că există persoane care fac lobbying pentru a şi organiza contracte mănoase. S-a impus un soi de model narativ care – se crede – are trecere la public. Nu aşa se face promovarea unei literaturi... Există o literatură actuală de calitate, există scriitori care şi-au înnoit temele, ai caror protagonişti nu sunt cu nimic mai prejos de orice european, după chipul noii societăţi româneşti. Mă gândesc la Corina Sabău, la Bogdan Popescu, dar si la mai puţin tineri, ca Horia Ursu sau ca autoarea romanului Acasă, pe Câmpia Armaghedonului , ca să nu citez decât atât!

M. P.: Trăiţi la Lyon, veniţi des în România, aveţi două patrii... Practic, sînteţi şi un bucureştean, plasat în inima oraşului, chiar lîngă Ateneu. Ce vă dă acest al doilea acasă pe care îl aveţi?

J.-L. C.: M-am simţit dintotdeauna francez şi român. De altfel, mă paşte ideea de a cere cetăţenia română, la care cred că aş avea dreptul. De când ne-am cumpărat un apartament într-un bloc din anii ’36 (anii cei mai frumoşi aici), mă simt şi mai înrădăcinat în România. Am impresia că trăiesc alături de personajele lui Camil sau ale lui Rebreanu ori Cezar Petrescu. Am mulţi prieteni români, îmi place setea lor de poezie şi spiritualitate, seriozitatea (mai ales la scris), dar şi umorul cu care trec peste toate.

M. P.: Aţi cunoscut scriitori români pe care eu însămi nu am avut norocul să îi cunosc, Sorescu, Puia Rebreanu... mi se pare că şi pe Cioran, sau mă înşel? Vorbiţi-mi despre autorii care v-au impresionat ca oameni... povestiţi-mi întîmplări cu scriitori...

J.-L. C.: E adevărat. Pe Marin Sorescu l-am cunoscut foarte bine, am devenit prieteni, a fost la noi acasă la Lyon şi la ţară de multe ori. În ultimul an, 1989, mi-a şi dat un interviu „în caz că“, cu rugămintea să-l public dacă i se va întâmpla ceva la întoarcerea în ţară.
          Pe Cioran l-am văzut de două ori: o dată în mai 1989, imediat după ce Mircea Dinescu dăduse un interviu de mare curaj ziarului Libération şi Cioran ne-a întrebat de ce i se făceau probleme... S-a mirat şi ne-a spus că atunci când scrisese într-un ziar din România că toţi bărbaţii de mai mult de 40 de ani ar trebui eliminaţi, lui nu i-a făcut nimeni, nimic...
          Altă anecdotă, pe care o va gusta cea mai serioasă – şi normal, contestată – cunoscătoare a lui Cioran, am numit-o pe Marta Petreu: după Revoluţie i-am dat lui Cioran telefon spunându-i că Marin Sorescu şi Tudor Gheorghe, veniţi la Lyon în ianuarie 1990 să prezinte Revoluţia Română, ar dori să-l vadă. Ne-a primit – fapt însemnat şi rar la el – în mansarda lui confortabilă şi a început să vorbească româneşte, cu lacrimi în ochi la cântecele lui Tudor. Amintire de neuitat... Ultimă anecdotă, pe care Florica ar trebui s-o povestească, dar mi-a dat voie s-o preiau eu: la întrebarea ei, dacă se va întoarce în România acum, după Revoluţie, Cioran a răspuns şiret: „Mon rêve a toujours été de quitter la Roumanie“...

M. P.: Acest interviu al lui Sorescu... mai există?, îl mai aveţi? Nu vi s-ar părea potrivit ca, după ce obţinem acordul familiei, să îl publicăm? Să vedem de ce anume se temea Sorescu şi despre ce este vorba?

J.-L. C.: Da, bineînţeles. De ce nu?

M. P.: Cum lucraţi acum? Cum lucraţi? Descrieţi-mi tabieturile dumneavoastră de traducător, dacă vreţi...

J.-L. C.: Niciun tabiet... Un ordinator şi nişte texte, atât. Când traduc texte care mă pasionează, nu mai pot să dorm şi mă scol devreme să traduc cu pasiune...
          Acum am descoperit (de fapt, el m-a descoperit şi mi-a scris) un foarte bun scriitor român, stabilit în Geneva de 20 de ani, care mi se pare une des plus belles plumes roumaines actuelles – cum l-am prezentat unui editor fancez – şi care mi-a cerut să-i revăd romanul în varianta lui franceză, intitulat Du rififi chez les bronzes... Scrie şi teatru, ceva ce nu e departe de Ionesco.

Interviu realizat de MARTA PETREU

 

Jean-Louis Courriol

Conversa'ii cu Jean-Louis Courriol (Interviu realizat de Marta Petreu)

» anul XXIV, 2013, nr. 9 (280)