Prin dezordinea uniformizantă

Amalia Lumei

          Claudiu Komartin a debutat în 2003 cu Păpuşarul şi alte insomnii, carte distinsă cu Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu“ pentru debut şi cu premiul pentru debut al revistei România literară. A urmat placheta Circul domestic (2005), recompensată şi ea cu Premiul pentru poezie al Academiei Române. Următoarele volume, Un anotimp în Berceni (2009, 2010), Hemoragia soarelui (2009) şi antologia Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen (2012) (antologie bilingvă, traducere în limba germană de Georg Aescht), au consacrat un nume tânăr.
          Intitulându-şi cel mai recent volum de versuri Cobalt (Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2013), Claudiu Komartin ştie, cu siguranţă, depre cobalt că este un element chimic, metal, cu numărul atomic 27 şi simbolul Co şi care se găseşte în mod natural doar în forme chimice combinate, fiind izolat pentru prima oară doar în 1730, de chimistul suedez George Brandt. El nu ignoră însă nici faptul că „numele acestui metal poate fi de asemenea pus în relaţie şi cu cuvântul german Kobold (spirit rău)“. Nu este deci de mirare că la poetul nostru cobaltul ajunge o metaforă globalizantă, referindu-se, din câte se poate observa, atât la lumea exterioară, cât şi la cea interioară. Într-o artă poetică neechivocă, „soarele e cobalt când se înalţă şi străluceşte/ peste recife/ şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază/ păsări necunoscute este cobalt [...] mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat e cobalt/ [...] şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia/ mi-o trezeşte/ este cobalt [...] şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat/ versurile mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap /e cobalt“. Cu alte cuvinte, totul a ajuns sub semnul unei stări de rău, al relei aşezări şi al previziunilor sumbre. Nivelarea a pătruns în fibra universului pe care viziunea poetică îl transfigurează, dar căruia nu îi poate schimba natura şi nici direcţia de înaintare.
          Şi totuşi, cartea cea nouă a lui Claudiu Komartin nu vorbeşte despre resemnare. Scriindu-i, precum Rilke, unui confrate mai tânăr, el precizează: „M-ai întrebat despre ce ar trebui să fie o carte de poeme. Dar o astfel de carte nu e despre ceva, nu spune neapărat o poveste, ci fragmente subiective din care poţi alcătui povestea cuiva. Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simţi cât timp treci un pod. [...] Gândeşte-te la ceea ce vei scrie ca la ceva inevitabil şi imposibil de suprimat“ (Rânduri către un mai tânăr poet, p. 85). Cobalt exprimă acest parcurs în „inevitabil şi imposibil de suprimat“ al subiectivităţii lirice confruntate cu somaţiile vieţii. Percepţiile se curbează paroxistic, chiar dacă efectul este de tern şi de cenuşă. Cineva traversează podul, dar, cum se ştie deja, nu direcţia contează, ci traversarea şi dâra ei inefabilă ce ia chipul poeziei. Suntem pe terenul consemnărilor aparent imparţiale, în zona punctărilor alerte, în mare pripă: „Se pregăteşte un război“; „Nici un cuvânt bun să ne descrie/ în dicţionarele celor de după noi“; „Deschide uşa, te va lovi în plin indiferenţa lor“; „Numărat, cântărit, împărţit. Excluşi de/ o istorie contaminată. Aici ne-am oprit“ (toate citatele, din Poem pentru cei de pe urmă).
          Ştefan Baghiu crede că „Eul poetic apare angajat într-un proces dureros de autodescoperire, care îl transpune într-o ipostază de fragilitate virilă, un veritabil exerciţiu de splendoare vulnerabilă“. Dar, la urma urmei, dialectica dintre yin şi yang poate fi descoperită pretutindeni. Impresia la lectură este mai aproape de arpegierea pe clapele unui instrument cu mai multe registre, în care dominante sunt tonurile sumbre. Chiar şi aceasta ar putea fi însă o fulguraţie prea grăbită, fiindcă, de fapt, Claudiu Komartin nu este regizorul unei disperări în care penuria şi teatrul sărac al sentimentelor înlătură bogăţia nuanţelor şi complexitatea trăirilor, reducând totul la câteva propoziţii clare şi irevocabile. În poemele din Cobalt, periplurile, tribulaţiile şi chiar iubirea mai sunt încă posibile. Aici numai valorizarea existenţială a faptelor este alta: „sintaxa e-acum o ceaţă în care decupăm/ siluete întâmplătoare. Contururi care se spulberă într-o clipă/ mari galioane de fum călătorind spre răsărit“ (Copiii din Hamelin).
Pentru acelaşi Ştefan Baghiu, unul dintre comentatorii cei mai timpurii ai volumului, ansamblul liric pe care îl presupune Cobalt este alcătuit din

51 de poeme atent construite şi asamblate într-un edificiu orfic impresionant care, asemeni cultului lui Orfeu din Grecia antică, transcende artisticul, impunându-şi relevanţa socială sub forma unei mişcări religioase de protest ce pare să se refere la zonele de excludere şi de privaţiuni produse de formarea universului politizat al cetăţii: femei, străini, comunităţi periferice, figuri de intelectuali marginalizaţi.

Fără a fi echivalentul unui cult din vechime, versurile din volumul lui Claudiu Komartin sunt elementele unui tot care transpune în pagină incomoditatea subiectivă de a fi într-un univers de fapte, de prezenţe şi de valori care a evoluat, neparmenidian, de la „Omul e măsura tuturor lucrurilor“ la o realitate ce pare să ilustreze un posibil adagiu de tipul „lucrurile şi-au pierdut pentru om orice măsură“. Din această perspectivă, volumul de faţă este un îndemn apăsat la trezire, la ieşirea din toropeala generalizată, poate chiar un manifest pentru un individualism neţărmurit şi neresemnat, care, cine ştie dacă nu singurul, poate reclădi lumea, scoţând-o de sub semnul cel rău sub care a căzut.
          Cartea în sine, ca obiect vizual, pare a fi o punte de legătură între fizicul şi metafizicul poeziei lui Komartin. Ne lovim astfel, încă de la ilustraţia copertei, de o traducere în imagine a proprietăţilor feromagnetice ale cobaltului. Din dorinţa de a fi jucăuş sau poate doar pentru a imprima un anume ritm poemelor, autorul provoacă cititorul, cartea fiind o hartă care promite că, odată descifrată, oferă marea aventură a descoperirilor. Avem astfel pe parcursul paginilor poeme cu indicii ascunse în text: 30 iulie. Poem de dragoste are încifrată între anumite cuvinte ale poemului această dată (ext3rminatoare, t0xic0man, neîndemâna7ice); poemul Lemn beneficiază de o aşezare aparte a versurilor, cele cinci versuri par a forma striaţiile lemnului, versurile căpătând o mobilitate care permite citirea în mai multe variante a poemului; de exemplu: „încet s-a sfârşit şi furtuna./ peste tot este noapte./ totul învins şi trecut./ pocitania râde/ ultimele strigăte sunt din lemn“.
          Komartin este poetul tânăr al cărui scris nu se ascunde după teribilismele atât de mult uzitate de unii poeţi din aceeaşi generaţie. El preferă să descarce în poemele lui conţinuturi integratoare de cultură, atât din marea cultură poetică, cât şi din cultura vie trăită acum. De fapt, dacă îi citim cel mai recent volum făcând abstracţie de referinţele temporale care ne leagă prezentul şi viitorul, poezia lui Komartin sună ca una ce etalează un soi de atemporal.

 

Amalia Lumei

Prin dezordinea uniformizantă (Claudiu Komartin, Cobalt. Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)