Sub genericul Club Rebreanu, revista Apostrof publică, începând cu numărul de faţă, câteva proze originale născute dintr-un proiect comun: dezvoltarea unor idei şi nuclee epice prezente în caietele de însemnări ale lui Liviu Rebreanu. Pariul, asumat de mai mulţi prozatori, a condus, până în prezent, la mai multe schiţe, nuvele şi povestiri care, în final, vor intra într-un unui volum colectiv.
          Iudita Fazacaş este la ora debutului în proză. Crean evocă o fărâmă de copilărie transilvană rurală mult diferită de imaginea idilică atribuită aceste vârste, dar legată prin fire rezistente de universul prozei lui Rebreanu.

Ovidiu Pecican


Crean

Iudita Fazacaş

          L-am zărit într-o dimineaţă devreme spălată în cenuşă, prin micuţul oblon de la camera mea de şcolar din demisol. L-am văzut de departe, ceva micuţ şi pătrăţos apărând şi dispărând printre păturile grele de ceaţă groasă. Apărea, dispărea... şi parcă venea spre mine. Punând la încercare toată forţa degetelor de la picioare, m-am sprijinit straşnic în ele, iar cu ghearele încercam să mă ţin cât mai bine de pervaz. Trebuia să văd neapărat ce-i cu arătarea aceea. Mi-era groază să aprind lumina în cameră, de teamă că-l va înghiţi. Mereu înghite câte ceva, până şi ursul polar ciucit pe scaunul din capătul holului. Cumva, foarte greu, ajungea la mine un fel de vaier… siiiiiiiiiiiii… Am aşteptat. La un moment dat a apărut foarte aproape de mine un tablou cu nişte picioare grosolane încălţate în cizme grele. Părea că va scăpa dintre rame bustul unui moşneag fără timp. Scaunul care-mi servea de soclu s-a dovedit mai puţin solid decât nădejdea mea în el. M-a predat, fără menajamente, podelei. Simţeam cum anumite părţi ale corpului încep să prindă nuanţe mai intense, după specific, dar odată cu aceste unde colorate vaierul a mai prins ceva contur – Schiiiiiiiimb… Schiiiiiiiiiimb… „Schimba-o-ai!... ce poznă-i fi?!!!“ Încercând să ghicesc cam la ce nuanţă am ajuns, m-am căţărat înapoi şi m-am uitat cu grijă pe geam. Ajunsese sub felinarul care se chiora la praful de pe stradă şi la câte un maidanez insolent. Altele nu prea vedea el. Cel puţin până azi! Clipind spasmodic, îmi dezvăluia misterul: „Omul de sticlă“, aşa i-a rămas numele! Nu era vorba de un tablou cu picioare care-şi pierdea moşneagul prea greu, incapabil să se mai ţină între rame… nici pe departe! Era un individ ciudat cu un cadru imens pe spate, burduşit cu nenumărate foiţe de sticlă. Unele mai mici, altele măricele, unele cât un om mare, altele micuţe ca pentru căsuţele de păpuşi. „Schiiiiimb geamuri!..“ a mai zis o dată, apoi a suspinat din greu şi şi-a limpezit gâtul deja răguşit. Sclipea tot printre undele de ceaţă şi blitz-urile felinarului obosit. Încet, s-a sprijinit de lumină şi-a stat… aştepta parcă ceva… felinarul clipocea chior şi dezorientat la fel ca mine. Spre uimirea mea, s-a uitat în direcţia ascunzişului... şi cizmele lui grele au început să chinuie pietricelele întinse în tăcerea lor calmă şi echivocă. „Schiiiiiiiiimb geamuri!“ a şuierat atât de brusc şi ascuţit, încât mi-am reîmprospătat nuanţele dobândite cu câteva minute înainte. S-a făcut o tăcere mormântală. Încet, fără să scot vreun pâs măcar, m-am ridicat să mă uit iar pe fereastră. O faţă imensă şi sârmoasă ocupa tot cadrul ferestrei. Aproape şoptit mi-a spus, într-un final, „Schimb geamuri!“
          „N-am!“ i-am şoptit înapoi printre zăbrele. M-a fixat lung. Avea ceva ireal, ceva de-a dreptul înspăimântător. Sclipea... Mi-a întins o bucăţică de sticlă mată, s-a urnit greoi, fără să scoată un sunet măcar, şi-a început să se topească din nou în ceaţa care devenea din ce în ce mai dură. L-am petrecut până ce a dispărut şi conturul acelui cadru care m-a făcut să cred c-ar fi fost vorba despre un tablou. M-am uitat la bucăţica de sticlă, dar becul chior de afară nu mă lăsa să văd nimic. Am alergat să-l aprind pe cel din cameră... era ars. Mă rodea curiozitatea. M-am instalat în mijlocul camerei şi am încercat să studiez noul obiect pe orbetea. Îmi puneam tot felul de întrebări; ce culoare ar putea avea, dacă are ceva desenat/ scris... Îl întorceam pe toate părţile... i-am urmărit conturul, era rotund, poate ceva pentru căsuţa de păpuşi... la altceva nu s-ar fi potrivit, sigur! Se potrivea perfect în palma mea. Odihnind acolo, a început să prindă o urmă de luciu care tremura abia perceptibil. Nu l-am scăpat din priviri. Mi-am trecut vârful degetelor peste ea... nu mai era netedă ca la început. Nişte şănţuleţe minuscule se adânceau încet şi începeau să sclipească puţin mai tare decât restul. Simţeam că mi se rupe mâna sub greutatea acelui minuscul obiect. Încet, m-am întins pe podea, încercând să nu-mi mişc prea mult mâna. Mă apăsa. Şănţuleţele se înnodau, se intersectau şi au născut un copac. Avea coroana împletită. N-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva!... Se împletea într-o frază:
           „Oarecine născoci un fel de pâine la care-i ziceau crean. O făceau din făină de lemn. Şi o mâncau din gură şi cum o mâncau piereau cu duiumul“.
           Nu suport pâinea. N-o pot mânca, aşa cum fac toţi oamenii normali. Şi am încercat, pe cuvânt! Am încercat încă de acasă de la mama. Cocea câte opt-nouă pâini uriaşe şi nişte cocuţe rumene pentru droaia de plozi în cuptorul mare din curte. Mereu mă punea să car la lemne de-mi ţiuiau urechile şi vara, să-i aduc şi câte o varză dintr-alea mari cu multe foi, pe care o sacrifica brutal s-o pună pe fundul tâpsiei. Coca pufoasă, care te îmbia să plonjezi fără jenă în ea, era distrusă, fiind ruptă în bucăţi egale şi aşezată tacticos în câte o tâpsie rotundă şi mare de d-abia o puteai ţine în braţe. Când cuptorul deja dădea pe-afară, la cât era de încins, mama apuca vătraiul, făcea loc pentru tâpsii şi le vâra una câte una în cuptor. Asta-mi dădea mereu speranţe că ceea ce ar fi trebuit să iasă de acolo, adică pâinea, va fi mistuită. Dar niciodată nu am reuşit să conving cuptorul să facă treaba asta. Mai degrabă, nu-l lăsa mama. Câteodată însă, complota puţin cu mine, iar pe când apărea mama, scotea nişte negreli din cuptor de nu puteai deosebi conţinutul de tâpsâie. Dar avea şi la asta soluţie! Lua o bucătoaie de lemn şi începea să bată pâinea de-i sărea coaja. De bătut nu mă bătea niciodată. Mă trimitea în schimb la Dracu’. N-am înţeles-o niciodată... De fiecare dată când făceam vreo boacănă şi nu numai, mă fixa lung, privea prin mine şi încheia totul cu un „Du-te la Dracu’...“ foarte aspru. Nu-mi mai trebuia nimic altceva... amuţeam întotdeauna la replica asta şi mă chirceam ca o stafidă. Îmi spunea asta la fiecare masă la care eu categoric refuzam să iau măcar o bucăţică de pâine.
          Îmi priveam fraţii cum înfulecau pâinea aburindă, abia bătută. N-am putut şi nu voi putea niciodată să-i înţeleg. O dată mi-am zis că totuşi ar trebui să încerc. Erau toţi afară, jucau bâza – moment solemn în care nimic nu le mai putea perturba universul. Aveam deci liberă trecere. Calea era goală şi pe partea mamei, ieşită să se certe cu galiţele în ogradă, pe care le trimitea fi-te unde, numai la Dracu’ nu; doar eu aveam privilegiul acesta.
          M-am strecurat pisiceşte în cămară, lângă coşul mare unde se odihneau pâinile. Am întins mâna tremurând şi mi-am băgat degetele în miezul pufos. M-a trecut un fior ciudat. Am smuls o bucăţică şi am vârât-o dintr-odată în gură. O secundă totul părea normal. Am început să mestec. Simţeam ceva cleios şi prăfos. Am încercat să-mi deschid gura şi să scap de chestia aia suspectă aşa cum fac bebeluşii când nu le convine ceva. N-am fost în stare. Simţeam cum mi se încleştează gura. Nu mai puteam să-i comand propriului meu corp. Gura mea mesteca fără încetare, gâtul mi se strâmta din ce în ce. Nu ştiu de ce, dar brusc a apărut mama în spatele meu. De groază, cocoloşul a alunecat mai departe. Mama s-a uitat la mine şi, văzându-mă verde, m-a trimis la soare. Acolo mă punea mereu când i se părea că nu mi-e bine. Şi asta se întâmpla destul de des. Iniţial vecinii, apoi şi fraţii au început să-mi spună Copăcel. Eram, oricum, mai mare decât numeroasele muşcate pe care le avea mama înşirate pe trepte. Ceea ce de regulă funcţiona: soarele şi o ulcică de apă rece, de data asta a dat chix. Apa, nici vorbă s-o pot înghiţi. Nu după mult timp am început să tremur. Crezând că am friguri, mi-au dat scurta de iarnă şi au continuat să mă ţină la soare. Nimic! În ochii mamei se citea veşnica ei replică pentru toate purtările mele nelalocul lor. Totuşi, de data asta s-a abţinut s-o pronunţe şi i-a strigat unuia din plozime să meargă la Mămuca, „că nu-ş’ ce boală a dat p-ăsta!“ A şi venit Mămuca, zbârcită şi plină de alifii, ierburi şi descântece. Păşea mărunţel şi repezit, dar cumva cu câte-o smucitură după fiecare al doilea pas. S-a oprit în poartă şi s-a uitat lung la mine... şi-a făcu o cruce largă şi a intrat.
          S-a uitat la mama şi a-ntrebat-o scurt „E ăla?“ „Ăla!“ Scotocindu-se prin cotloanele şorţului, a continuat: „Face tumna c-ăia. Creanu-i!“ „N-are cum! Suntem hrăniţi de pită proaspătă şi albă! D-unde crean?!“ „Degeaba! Creanu-i!“ A cerut o strachină, a umplut-o cu cenuşă din vatră şi mi-a turnat-o toată în cap, după ce a scuipat de trei ori în ea. S-a dus în spatele casei, a luat un boţ de lut galben, l-a frământat şoptindu-i mereu ceva şi mi-a poruncit să-l înghit. Cu greu am reuşit să-l iau. Asta oricum mi-a convenit – de regulă mâncam câte o bucăţică de lut, aşa din plăcere. Şi ştiu sigur că mai sunt şi alţii. Ciubărul de apă rece pe care l-am încasat pe nepregătite m-a făcut să sar urlând şi să uit de mâncătorii de lut. Mămuca s-a luminat la faţă şi m-a bătut pe umăr: „Mno, puiu’ babii, de-amu bine a şi!“

          Am rămas la soare să mă usc. Ăilalţi râdeau de mine cu lacrimi. „Urmează să mai încolţeşti! Hă-hă-hiii-hi-hiiii...“, priveliştea nu era tumna drăguţă. Arătam de zici că m-am tăvilit în nămol la Rica, singurul purcel rămas din cei opt care au dat ortu’, aşa pe nepregătite, lezând serios economia familiei. Mămuca o luase frumuşel pe mama de braţetă şi i-a sugerat foarte subtil c-ar cam trebui să vorbească oareşce, dar fără ştirea mea. M-am făcut evident că plouă, aşa cum fac de obicei şi înadins le-am întors spatele, astfel încât să-mi las faţa invadată de soare. Nu-l priveam niciodată, în schimb îmi plăcea să-i simt căldura dogorindu-mi chipul. Nu ştiu de ce, azi l-am simţit rece şi îndepărtat. De regulă, soarele mă atrage într-o transă bizară, de-mi pierd orice legătură cu lumea din exterior, acum însă, aveam un vertij în cap, în care juca singurul cuvânt „creanu’...“ Parc-am mai auzit undeva de el... „Să iei alifia asta piste două ore!“ mi-a zis scurt Mămuca, apărută brusc în spatele meu. „Da’ să nu cumva să uiţi!“ Am prins curaj şi am întrebat-o ce-i. „Să-l iei!“ – mi-a zis privindu-mă adânc în ochi, încât am rămas fără pâs cât ea s-a întors, a luat coşuleţul pregătit de mama şi a ieşit pe poartă. I-am urmărit zvâcnirile până la răchita lu’ Toader, tumna unde dă uliţa colţu’.
          „Ce-i?! Ia plimbă ursu’! Ce stai şi te holbezi ca mâţa-n călindar?!“ Asta înseamna că, cel puţin pentru ea, sau să zicem mai degrabă aparent, toate şi-au revenit la normal. „Ia fuji la Macra să-ţi dea neşte uouă pintu cloşcă! Da’ să nu te puie Sfântu’ să sparji v-unu, că uou fac din tine!“, asta aşa, ca nu cumva să-mi ies din ritm. Am luat-o agale către Macra, ceva neam cu mama, socăciţă cu renume în sat, mare găzdoaie. N-aveam treabă cu ea, decât în asemenea momente oficiale.
           Am ajuns la răchita lu’ Toader de unde să vede lumea: case multe şi mărunte pe-o parte, drumul lat şi prăfos înghiţit de pădure pe ailantă. La mijloc pârâul care a uitat de ceva vreme ce înseamnă să curgă. Ici, colo, câte o băltoacă pentru care se războiau broaştele, în rest, colbul drumului. Îmi plăcea mult să merg pe aşa-zisa cărare pe unde odată trecuse apa. Pietricelele te frigeau, dacă mergeai pe la amiază, iar nisipul pe care-l găseai te lăsa să calci pe flăcări. Evident, am luat-o prin matcă. Ceva ciudat se petrecea! Pietrele care de obicei mă ardeau acum mi se păreau doar călduţe, iar nisipul, de regulă fierbinte, îmi învelea plăcut picioarele. Am pus totul pe seama bolii şi-am păşit cu hotărâre pe râul secat. Ce-i drept, câştigam şi vreun sfert de oră de tăndălit, fără ca mama să-şi iasă din pepeni. De fapt, habar n-avea că eu treceam des pe acolo. O dată am ajuns chiar în dreptul unei căsuţe dărăpănate, tumna la capătu’ capătului din sus, dar n-am întrebat pe nimeni a cui o fi sau ce se întâmplă cu ea. Mama sigur m-ar fi luat din nou cu formula magică, iar cu alţii nu prea vorbeam eu. Nu ajungeam prea des nici în Satu’ de sus, cum nu veneau prea mulţi la noi, în Satu’ din jos. Acolo, în Satu’ de sus, erau poveştile. Le spuneau fie moş Trifan, fie Plagă, clopotaru’, amândoi ninşi în cap, fuduli de-o ureche şi mereu cu privirea dusă peste meleaguri. Stăteau pe treptele de la birt şi numa-i auzeai pe unu’: „Heeei, coptii, pă vremuri, nu tumna aşe de mult, pă când mai era mnicuţ păru’ cela domnesc de lângă beserică trăsnit tumnă az-vară…“, de fapt, cu vreo trei în urmă, da’ asta chiar nu mai conta. Stăteau şi povesteau uneori la nişte ţânci de nu-şi ştiau şterge nici nasul şi se târau pe jos ca viermuşii. De zici că şi înţelegeau ăia ceva! Dar ei povesteau. Moş Plagă-şi mai lua câte un liber duminicile să-şi exercite datoria. Nu vroia nimeni să-l supere şi-l lăsau să tragă clopotele alea tot într-o dungă, de zici că era incendiu. Nu o dată s-au pornit câţiva, curajoşi de la rachiu, să-l dea jos din clopotniţă şi să puie unu’ mai zdravăn şi sănătos la cap. Au zis că-l aşteaptă la uşă. Pe când a ajuns Moş Plagă jos, bocănind ritmic cu cizmele lui grele, dispăreau toţi. O singură dată s-a încumetat unul să-l aştepte. „Timpul nu mai are răbdare, măi băiete, nu mai are...“ Ăla a rămas acolo, ca femeia lui Loth la căderea Sodomei.
           Gândurile mi-au început o horă pe care abia o mai puteam stăpâni. Dacă tot treceam pe la Macra, însemna că treceam implicit şi prin mijlocul satului, deci toate şansele să dau de unul dintre moşi, şi unul tot trebuia să ştie ceva despre creanu’ cela! Numa’ cum să întrebi?! Niciodată nu priveau oamenii din jur, doar depărtările sau, în cel mai bun caz, prin tine. Te priveau, dar la tine nu se uitau niciodată. Am dat cu picioru’ în prima piatră mai de doamne-ajută care mi-a ieşit în cale. „N-o să meargă! N-or să mă vadă!“, iar dacă aş fi avut tupeul să întreb pe altul, oricine din sat, sigur nu mi-ar fi zis. Nimeni nu vorbea despre un asemenea lucru. Oamenii-şi făceau doar cruci şi o luau din loc, dacă din greşeală scăpa cineva cuvântul ăsta. Absorbit de chestiunea creanului, m-am pomenit din nou la căsuţa dărăpănată din capătu’ din sus, iar ca să ajung la Macra mi-ar fi ajuns să mă opresc la jumătatea drumului şi s-o iau agale către casă. Aşa, m-am plimbat măcar, şi oricum casa asta mă fascina cu acel ceva unic al ei, deşi nu avea nimic deosebit. N-avea nici măcar geamuri, doar nişte orbite adânci. Uşa era smulsă din ţâţâni şi parcă dinadins aruncată într-o parte, de zici că cineva ar fi furat ceva. „Ei bine, dacă tot dorm de-n picioare, păi atunci să profit de ocazie şi să intru!“ Cineva spusese la un moment dat c-ar fi murit foarte mulţi în casă şi mai rar aşa ceva, bărbatul se duse încă pe la început. Ceilalţi s-au stins şi ei foarte repede.

          Venind aşa în sus pe râu m-am colbuit tot şi eram şi destul de trudit. M-am aşezat pe mal, pe iarba măruntă, cu spatele la casă. De ce, n-aş putea să spun. Vroiam să intru, dar ceva mă oprea. Soarele nu mă mai încălzea ca pe atunci când m-am pornit, semn că am cam ieşit din timpul Macrăi. Apăi, de-amu, oricum întârzii, nu mai avea rost să mă grăbesc. O fi crezând mama c-am prăpădit ouăle şi vine să mă cote mai minten. Într-un fel mă şi pufni râsul. Înseamnă că ajung tumna bine la una dintre povieşti! Numa’ să iau oaoăle de la Macra, totuşi. Măcar a putea mama să mi le bată de cap sau să mă pună pe mine în locul cloştei c-am rămas să tăndălesc atâta. Aşa că fuguţa pe dâmb în jos! Arătam de zici că aveam hăitaşi. După o postată bună mi-am adus aminte că n-am intrat să văd casa. I-am aruncat o privire să ştie că mă întorc şi uşti! direcţia Macra. „D-apăi, amu te trimite mă-ta, pe asfinţit când n-am vreme de îmblat după oaoă?!“ mi-a strigat femeia de la fântână când am dat să-i intru în ogradă. Am dat din cap muteţeşte, după cum îmi era obiceiul, şi m-am oprit în poartă. „Ni-mi fuji după gâştele cele de mi le adă acas’ până mocoşesc io cu oaoăle!“ „Ei, oaoă! Amu’ bine că m-a găsit pe mine să mă trimată la treaba asta.“ În fiecare seară găsea pe cineva să trimată după gâştele ei! Ăştia mai mari s-au săturat numa’ bine de ea şi-o luau pe gredini ori scurtături când aveau de mers undeva, tumna să nu fie puşi la gâştele Macrăi. Erau destui piţiflinderi cu urechile verzi să facă aşa o treabă. De data asta am cam picat de fraier, da’ amu asta îi! Plata pentru ououă! Măcar mie-mi dădea ceva şi nu mă plătea cu „Mulţam fain! Mai hai pi la noi!“ Şi bine am nimerit, ce să zic! Erau tumna în drum spre naiba în praznic către casa părăsită. La un moment dat le-am ajuns din urmă, da’ în loc să le întorc cu binişorul, am făcut un cerc frumos şi „copiii mamii“ au început să-mi zboare pe dâmb în sus, de zici că la casa aia blestemată le-ar fi fost „mama“. M-am apucat să alerg şi eu pe dâmb în sus, de ăia care m-au văzut sigur au zis că le gonesc tumna să le bag în casă. Cam jumătate au şi intrat pe când am ajuns eu acolo. Am înghiţit în sec. Nu puteam să mă întorc la Macra cu jumătatea de gâşte că-mi sucea grumazu’, iar să intru în casă... deşi-i erau tăte deschise tot timpu’, nimeni nu se încumeta să-i calce pragu’. Pe jumate fericit, pe jumate îngrozit că în sfârşit intru, am făcut pasul peste prag. Se vedea încă destul de bine.
         Soarele se ţinea de tufele din răsărit şi atârna greu pe asfinţit, de zici că ultima rază trecea tumna prin casa aceea. Părea totul moale şi liniştit, probabil de la crusta de verzeală întinsă peste tot, până şi pe pereţi. Puieţi se întrezăreau p-ici pe colo, iar gâştele se pregăteau să se culce printre ei. Ceva sadic m-a cuprins dintr-odată şi-am sărit hăşăind tumna în mijlocul odăii, de tăt câte-o gâscă era peste tăt bătându-se una de alta şi nu ştiau pe care dintre găuri să iasă. M-am aşezat frumuşel pe-o ridicătură care semăna a coş, şi de şubred ce era a picat la datorie cu mine cu tot. Am început să râd aşa, de unu’ singur în mijlocul odăii, în timp ce ultima gâscă o zbughea ameţită pe uşă afară. Le vedeam cum goneau pe dâmb în jos. „Mno, deci asta-i ditai casa blestemată! Hi-hi! Da’ îi chiar faină! Tre’ musai să viu s-o văd mai pe-ndelete!“ Când am dat să mă ridic am simţit ceva golomoz tare, dădea a piatră. Am pus-o la jeb şi p-aci! De data asta fugeam după gâşte pe dâmb în jos. Macra era deja în mijlocul uliţei şi agita nervoasă traista cu oaoă. „Că hooo, măăi, diavole! hooooo! că le sar tăţi fulgii, mă!“ Ca niciodată m-a pălit o nesimţire groasă de tot. I-am luat traista aşa din fugă, strigând un „Sară bună!“ peste umăr şi zburdam pe uliţa ai largă a satului de-şi făceau babele cruci şi se-ntrebau de-a cui o fi aşa turbat. Nu mă prea cunoşteau în Satu’ ăsta de sus. În goana mea nebună mi-am tăiat calea printre doi bătrâni care mergeau tumna pe mijlocul uliţei. Ceva m-a făcut să mă opresc brusc. M-am întors şi i-am privit pe cei doi moşi care se opriseră şi ei şi mă priveau. Erau cei doi, Trifan şi Plagă, şi se uitau exact la mine, nu prin mine, nu în zări, nu în sine. Simţeam cum mă apasă privirea aceea a lor grea, învăluitoare. Moş Plagă şi-a închis ochii şi-a spus „S-a săvârşit!“ Atunci m-a slăbit şi celălalt şi a recăzut în sine cum obişnuia să stea de obicei. Am făcut stânga-mprejur şi ţuşti! Nu m-am oprit până la matcă. Am sărit direct în mijloc. Pliosc! Mai fac câţiva paşi, şi tot pliosc, şi tot umed! M-am oprit înmărmurit. Cărarea mea de pară s-a desfiinţat! Nu ştiam dacă să fiu fericit că reporneşte pârâul sau să fiu supărat c-am rămas fără cărarea mea secretă. Eh! Am alergat în continuare, pleoscăind la fiecare pas. Broaştele făceau o hărmălaie grozavă, deranjate fiind de goana mea. Ajuns pe uliţa bătută de popor, am zărit-o pe mama stând la răchita lu’ Todor. „Oaoă adus-ai sau galiţe, lua-te-ar dracu’ să te ia!“ şi mi-a smuls traista din mână. „Mna, ui! Jumate le-ai făcut papară! Te-oi pune pe tine amu’ su’ cloşcă!“ A luat-o bombănind spre casă şi nici măcar n-a observat că sunt nămolit până-n creştet. „Şi n-ai decât să mânci ciulini, auzitu-m-ai, că şişe pită nu mânci, luate-ar dracu’ să te ia, numa’ verzituri ca iepurii! Ciulini!“ Şi-a intrat în ogradă. Vecinele ieşiseră mai toate să ia apă de la fântână. Vreo două goleau apa pe flori, că deh, alea n-or tuşi dacă nu le dai apă tumna scoasă din fântână, ş-amu, dacă tăt ai scos găleata din casă, doar ni-i duceo înapoi tăt aşe!

          Ciulini, ne-ciulini, mie chiar mi-era foame. Aranjându-mi hainele, am dat peste doctoria primită la amiază. Săracele două ore! Amu de foame sigur n-oi înghiţi aşa ceva! Am presărat tot ce era pe maidan. Sclipocea frumos a verzuliu. În celălalt jeb era bucăţica de piatră din casă. M-am pus pe dunga şanţului şi am scos-o s-o inspectez. Era dubios de moale, pufoasă chiar, rugoasă. L-am încercat cu dinţii, apoi nu ştiu ce mi-a venit şi am muşcat din el. Avea ceva ce dădea a iarbă şi lut. „Şi dacă mi se întâmplă ceva?!“, dar n-avea ce! Pământul nu-mi făcea niciodată rău. Am mestecat încet şi tacticos, după care am înghiţit. Era chiar bun. Am mai luat o bucăţică, şi tot aşa, până mi-a mai rămas una micuţă de tot. „Hai să mânci, ce stai acolo de zici că n-ai casă!“ zbiera mama de pe târnaţ. „Nu mi-e foame!“ şi n-o minţeam, chiar nu-mi era! Mă săturasem cu bucata aceea de nu ştiu ce din casa bântuită. M-am cuibărit la locul meu să dorm, ţinând în mână bucăţica rămasă. „Ce-ai acolo?“, m-a întrebat unul dintre fraţi scrutător. „Nimic!“ Eeeeei, papuci! Asta să le-o zici la ăi de ţâţă că poate te-or crede! „Ai prins o scolopenră?“ „Naaa! Las’ că-i vide mâinie!“ „Amu!“ şi tot aşa, până m-am săturat şi i-am dat bucăţica numa’ să nu facă tămbălăi să trezească gloata. „Na! E de mâncare!“ „Pită?“ „Nu-i nicio pită“ „Ba da!“ „Dacă-ţi zic că nu-i, ştii că n-o mânc!“ „Ba!“ şi cu asta a înghiţit bucăţica. „Fuuui, ce gust areee! Chiar că nu-i pită! Ce mi-ai dat?!“ „Nu-ş’ ce-i, da’ amu l-ai înghiţit şi nu mai contează“ şi i-am întors ofticat spatele. Moşii... poate ştiau ei ce-i...
          M-am trezit într-o hărmălaie de zile mari. Frate-mio urla de mama focului şi se zvârcolea. Era mai verde decât mine ieri pe la amiază. Mămuca atunci intra în ogradă! „Creanu’ lui de crean!, de ce nu ne lasă în pace!?“ „Ce crean, că mă înnebuneşti cu el!“ striga mama disperată. L-au dus pe frate-mio în camera din faţă. S-a făcut brusc linişte. Se auzea doar un greiere undeva foarte aproape de mine. „N-ar fi trebuit să i-l dau... Sigur o să spună ce şi cum, sigur eu oi fi de vină.“ M-am ridicat brusc şi am zbughit-o pe poartă. Nu ştiam unde şi mai ales de ce fug. Mă duceau picioarele pe calea lor. La răchita lu’ Todor m-am oprit brusc. M-am uitat în urmă şi am văzut casa noastră şi Satu’ de jos tremurând ca fata morgana. Picioarele au început brusc să alerge din nou. Am plonjat în pârâul care-mi trecea de glezne susurând molcom. Alergam ca bezmeticul în amonte şi la fiecare salt simţeam cum mi se face din ce în ce mai foame. Nu mă puteam opri, alergam! Am ajuns la capătul din sus al Satului de sus, tocmai la casa părăginită de unde scosesem acel ceva care s-a dovedit a fi gustos. M-a pălit o foame şi mai cruntă, de simţeam că mi se-mpleticesc picioarele. Malul, care era puţin abrupt şi-mi ajungea cam până la brâu, era un obstacol serios. Crescuse şi apa între timp, fără să observ. Deja-mi cuprindea genunchii. Cu greu am reuşit să mă caţăr pe mal, trăgând cu disperare de cele câteva smocuri de iarbă pe care le-am putut ajunge. M-am întins puţin, acolo pe mal, să-mi trag sufletul. Era extrem de întunecat totul. Luna era mare şi rotundă şi foarte aproape, dar de abia se vedea ceva în jur. La o lună ca asta de obicei se citea ziarul, ziceau unii care ştiau s-o şi facă. Ştiam aproximativ pe unde ar veni casa ş-am pornit pe orbetea, pipăind întunericul. După câteva căzături bune, am nimerit şi casa. M-am învârtit puţin în jurul ei, lipită de ea, până mi-am dat seama cum şi pe unde aş putea să intru. Boscheţii dinăuntru erau parcă mai deşi decât aseară, când intrasem după gâşte. Ştiam că trebuie să ajung la coş să mai caut ce-am găsit aseară. Stomacul mi-era parcă lipit de coloană, de zici că n-aş fi mâncat niciodată nimic de când mă ştiu. Boscheţii au început să devină mai fragili, părea că se deschid şi mă lasă să intru. Am păşit. Şi am călcat în coşul deja surpat de cu seară, dar pe nişte golomoaze moi. „Astea-s!“ am strigat cât m-a ţinut gura. Am luat o bucată rotundă. Avea ceva străfulgerare neagră, din când în când. Nu mai conta! Am început să mănânc asemeni fomiştilor, îndesându-mi gura cu două mâini. Dar foamea-mi creştea cu fiecare înghiţitură. M-am speriat cumplit şi-am dat să ies. Ceva mă bloca. Parcă eram legat de podele. Mi-am plimbat mâinile pe picioare să încerc să desfac un eventual nod sau să scap de vreo rădăcină în care m-am agăţat. Simţeam cum stomacul o ia razna şi se macină zgomotos ca pietrele de moară lăsate să se mănânce una pe cealaltă. Şi nu-mi găseam picioarele!

          Am sărit ca trăsnit! În jurul meu bucăţi mari de sticlă şi stropi sănătoşi de ploaie, iar cadrul ferestrei se clătina anemic. „De ce dracu’ n-ai închis geamu’ ăla!? Amu îi avea ce s-aştepţi la zero grade noaptea cu plapuma în cap până s-a găsi cineva să ţi-l schimbe!“ Era „tanti“, proţăpită în uşa mea c-o mână-n şold, molfăind dintr-o felie mare de pâine. Se pare că n-am închis-o nici pe asta...

 

Liviu Rebreanu, Foametea
(Opere, vol. 23, p. 14-15)

          Şapte ani de-a rândul umblaseră vremuri tot mai rele. Bucatele se scumpiră, traiul se făcu greu… greu de tot. Oamenii îşi vândură încetul cu încetul toate şi tot nădăjduiau c-o să dea D-zeu vremi mai bune…
          Şi veni anul foametei. Pământul rămase sec. Nici o roadă, nimic. Şi-n urmă dădu o răpăială de grindină. Cădeau bruji de gheaţă ca ouăle de gâscă… Şi s-a bătucit pământul de era ca bolovanul… Era foamete… Bucate nu veneau de nicăiri. Oamenii începeau a mânca orice golomoaze. Dar nici de astea nu aveau. Cei săraci nu mâncau cu zilele. Copii zdrenţuroşi alergau pe uliţe cerşând pe la toate uşile o bucăţică de pâne, o îmbucătură de mâncăruşă. Şi oamenii îi alungau…
          Dădu iarna… o iarnă grea, lungă…
          Oarecine născoci un fel de pâne la care-i ziceau crean.O făceau din făină de lemn. Şi o mâncau din gură şi cum o mâncau piereau cu duiumul. În toată ziua se îngropau cinci-şase morţi. Copii, femei mai cu seamă.
          În capul satului trăia o femeie cu doi copilaşi. Unul la ţâţă, celalalt de doi ani. Bărbatul se duse încă pe la început. Flămânziseră toţi o săptămână de-a lungul. Ş-apoi pieri şi cel de la ţâţă. Repede se duse şi mama şi rămase copilul cel de doi ani.
          O femeie îl luă la sine. Copilul şedea pe cuptor.
          Şi-n răstimpuri zicea plecându-se până la pământ:
          – Mamă!... Na, papa na-na-na-na-na…
          Femeia era […] de el şi-i strigă aspru:
          – Du-te la dracu…
          Şi copilul răspundea, ascunzându-şi faţa:
          – Tac…

Autoarea: „Mi s-a părut interesant, cu atât mai mult cu cât personajul meu e copilul de doi ani care supravieţuieşte foametei. În casa părăsită găseşte creanul care face din nou ravagii printre oamenii normali“.

Iudita Fazacaş

Crean

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)