Poeme de Sorin Lucaci

Uneori cad ninsori

uneori îmi vine să arunc cu pietre de suflet în pereţii caselorprăbuşite
în pereţii caselor părăsite cu voie sau fără de voie
în pereţii caselor locuite doar de fantome răzvrătite într-un anotimp inexistent
care nu înţeleg exerciţiul fricii cum noi
cei care am fost cândva bătrâni
nu înţelegem sensul acestei lumi
uneori îmi vine să sparg geamurile unor ferestre inexistente
să scuip răutatea atavică a lumii în adâncul unei fântâni de piatră
să trântesc capacul greu de fier ruginit să-l închid cu o mie de lacăte
şi-apoi să dau drumul câinilor ciobăneşti la vale

uneori îmi vine să plâng să urlu
dar în faţa copiilor nu poate fi decât un semn de slăbiciune sau deneputinţă
aşa că mă ascund tăcut în spatele casei de chirpici şi cu mâinile îmbibate
în huma neagră a nopţii mai desenez pe pereţi o mică apocalipsăcare să mă lovească
în moalele capului cu putere
care să mă ia de gulerul cămăşii să-mi tragă două perechi de palme şi-un scuipat între ochi
şi-apoi să mă târască spre luminişul ierbos al zilei de mâine

uneori cad ninsori încărunţind tâmplele pustiite ale unui începutde mileniu trist

până şi moartea îşi plânge de milă condiţia de vătaf de suflete într-un colţ de lume uitat
până şi cerşetorii îşi donează cutia milei pentru ziua mult amânată a mântuirii

nu vă lăsaţi amăgiţi! memoria colectivă nu lasă dâre lipicioase ca nişte urme de melc
în conştiinţa patricienilor
toate se vor trece ca o muzică difuză în spaţiul dintre turnuri
ca un botez împăciuitor pentru cei aleşi dintre nou-născuţi
ca o lumină de zăpadă ce curăţă oasele strălucitor de albe ale părinţilor

uneori stau ghemuit cu genunchii aduşi la piept ca un fetus
şi în faţa unei ferestre de lemn cu vitraliu în formă de cruce aştept singurătatea
să-mi bată la uşă să se cuibărească în camera care dă spre apus

 

ca mână părintească pe umăr

glasul lui mai degrabă şoptit se aşezase pe marginea paharului ca o mână părintească pe umăr
încercând să îmbărbăteze ultima fărâmă de viaţă din mine
s-a aşezat ca o nevăzută aripă de înger pe ţeava unui revolver de plastic
cu care se jucau copiii în hoţii şi vardiştii
hai tată îţi mai pun un pahar cu vin
e din cel de anul trecut
s-a aşezat frumos uite ce aromă ce culoare
gustă te rog ce buchet
era expert în vinuri deşi la drept vorbind nu era un somelier
faţa uşor arsă de soare îi era brăzdată de nişte cute adânci
îi plăcea să le spună riduri de expresie
iar barba grizonantă nerasă de câteva zile dar aranjată îi dădea un aer mediteranean
de proprietar de tavernă undeva la malul mării
zâmbea dar era un zâmbet străin venit parcă din alte lumi
şi glasul lui îmi era străin
dar stăteam cu ochii pironiţi fixându-l cu privirea într-o admiraţie mută
nu mă săturam să-l aud vorbind
fără să mă preocupe ce spune doar să-l aud trăncănind povestind vrute şi nevrute
la câteva minute mai articulam un „da, aşa e, tata“
hai îţi mai pun un pahar cu vin
a ieşit foarte bun cel de anul trecut
am făcut totul ca la carte
i-am cules la timp nu l-am lăsat să stea prea mult pe boască
vorbeam ce altceva puteam face într-o după-amiază parcă pusă la naftalină
deasupra noastră se făcea că plutea ca prin vis o scară de lemn cu numele prietenilor
scrijelite pe fiecare fuştei
iar din palmele-i mari şi noduroase  îi ţâşneau flori de salcâm
uite tată uite-i şi pe vaniuşa pe vasica pe misa
te cheamă tată
mergem mergem dar mai încolo
mai lasă-i să aştepte
de acum încolo vom avea mult prea mult timp de omorât
mult prea mult timp, tată
hai îţi mai pun un pahar cu vin
a ieşit foarte bun cel de anul trecut
am băut am povestit şi iar am băut
până ni s-au umezit ochii până ni s-au înroşit urechile
până ne-au luat dracii
apoi am intrat târâş în visul acela numit cândva fericire

 

prin memoria lucrurilor urcă rumeguşul zilei

prin memoria lucrurilor urcă rumeguşul zilei şi amintirile de porţelan din casa bunicii
cu peşti şi porumbei îţi invadează
spaţiul intim cu dezinvoltura unui cal de curse pe hipodrom
doar mâinile ţi-au rămas îngropate undeva în diurna puturoasă
cu miros de ştevie şi spanac
doar ochii puţin melancolici ai puştiului cu pantalonii cârpiţi
privesc mansarda pierduţi într-o tăcere epocală
doar gura roşie ca un tablou cu maci agăţat pe peretele din dormitorul părinţilor
mestecă la nesfârşit dumicatul leneş al lucrurilor
şi cojile de clementină printre semne indescifrabil
doar frânturile din copilărie au rămas în portofelul peticit cu fotografiile
iubitelor
pereţii casei părinteşti plâng de atâtea vise amestecate cu vopseaua lavabilă
care trece lejer prin inima mucegaiului
sonor ca şi cum pe trup aş adulmeca altceva decât semne astrale
zodiacuri de porţelan chinezesc în dulăpiorul din bucătăria bunicii
sau ceva poate din semnele tale cu care îţi abandonai dorinţa
un abajur verde prăfuit pe masa din sufragerie pe care stă scris numele tău
cu litere stâlcite de-o şchiopă
luminează difuz o cameră imperfectă
totul este imperfect de la respiraţia copilului până la
febra patul camera în care admiri şuviţele decolorate de polen
în care mă descriu ca o spirală interminabilă de la începutul lumii
în care te descriu matinal cu mâinile căutând inocenţa
cu gust de fructe de mare
amintirile şi camera goală ca laitmotive ale aceleiaşi înserări

 

Sorin Lucaci

Uneori cad ninsori; ca mână părintească pe umăr; prin memoria lucrurilor urcă rumeguşul zilei

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)