Visul unei cărţi de iarnă

Laurenţiu Malomfălean

          Dacă vreodată s-ar edita un patrimoniu poetic universal, de luat pe te miri ce planetă, insulă sau cameră pustie, volumele lui Ion Mureşan, tustrele, acolo ar fi. Cert e că poetul deţine – firesc – un palmares imbatabil, având abonament la Premiul Uniunii Scriitorilor de la debut încoace. Apărută prin efracţie la Cartea Românească în 1981, Cartea de iarnă (ediţia a II-a, Bistriţa: Charmides, 2013, 58 p.) revede lumina tiparului, fiind pasibilă să primească distincţia pentru cea mai bună ediţie secundă (se practică reeditările debuturilor în poezie; ne putem reaminti Sângele albastru al Angelei Marinescu sau Jucăria mortului de Constantin Acosmei, ambele scoase anul trecut la Casa de Pariuri Literare). Nu la fel de imaculată precum originalul, pe care fulguia negru, ci cu petele pulsatorii dintr-o imagine de test Rorschach, măsurând simetria, defel distanţa dintre fotografia cu poetul-student şi cuvântul său înapoi după 32 de ani.
          Perioada îmi permite să fac o propunere de lectură inedită (relativ, ce-i drept). În postfaţa volumului de poeme Le mouvement sans cœur de l’image, apărut în 2001 la editura pariziană Belin, Olivier Apert îl aşeza pe Ion Mureşan direct în descendenţa Grupului Oniric, faptul putând fi reperat mai curând ca un tribut plătit lui Dumitru Ţepeneag, tatăl onirismului românesc semnând cotraducerea cărţii, al cărei titlu poate fi el însuşi o bună definiţie pentru vis, dar şi pentru poezia lui Mureşan, acest acrobat fără inimă de siguranţă. Voi demonstra că respectiva ipoteză nu e deloc hazardată, că, deşi se ridică mult deasupra calificărilor de gen, imediat subiective şi reductive, fără să fie neapărat profetico-vizionar, Ion Mureşan e mai degrabă onirist, aplicând cu asupra de luciditate logica visului.
          Astfel, avem Glasul pseudovizionar al unui hiperindivid care ştie că – şi ce – va visa: vom avea împreună cu el viziunea unei păsări deasupra a mari grămezi de fructe; poetul îşi pune la viitor şi la plural imaginarul, ca şi cum s-ar pregăti pentru noua versiune a unui vis recurent, cu eul din nou spart. Similar, în Care cu trestie dulce, poem parcă tradus din germana lui Trakl, un roşu cântec adastă în vizuina dihorilor. Descântecul nu produce o viziune, ci se produce în vizuina visului, care, lucid fiind, face ca la graniţele memoriei să fie atâta (de) Frig.
          În alt poem, un prezent oniric atemporal, sub fereastra mohorâtă lunecând vedenia veacului: o terasă de marmoră întinsă cât o câmpie la capătul căreia abia se mai vede un mercenar. Acest abia traduce la fel un verb tipic al visului. Mai departe, plimbându-se de la tronul întunecat la jilţul de argint, poetul îşi poate continua nestingherit jocul isteric, dar conştient, cu pietricele – sau poate mărgele de sticlă. Deşi ne-am dezgheţat ideologic între timp, toate lucrurile cumplite au fost respuse, ba mai mult, eşarfele de un roşu spălăcit – şi capitalist – ale Zeului nu mai adăpostesc deloc de ploaie şi de melancolie.
          Poemul despre poezie deschide ciclul secund ca şi cum ar prefaţa un jurnal de vise, punându-ni-se pe tapet un pact onirografic mascat. Poetul îşi aminteşte cârpele adunate cu spor toată viaţa, să-şi facă şi el o sperietoare, nenumăratele zile în care, ascuns bine sub pat, îşi desăvârşea lucrarea de mult începută, grămada pantofilor vechi pe care se-ntâmplă să-şi reazeme capul când în sfârşit mai adoarme. Numitele cârpe sunt resturile diurne din care se fabrică visul, această imagine răsturnată cu saboţii la cap, replică Rorschach noapte de noapte, prezentul unui acum etern, când poetul e gata şi stinge lumina, doar bănuindu-l acolo începe să urle de spaimă. Cu alte puţine cuvinte, poezia devine coşmar, poemul e despre coşmar.
          În Kynos kephalai, mişcările sacadate ale copilului când în ascuns îşi dezbracă păpuşa şi tăindu-i burta colorată cu foarfeca VEDE bucata aceea de pânză prost întinsă peste un pumn de câlţi nu trimit oare la stupefacţia visătorului brusc lucid, similar cu deconspirările textualiste când pe faţă ni se spune că personajele de hârtie sunt, ca noi toţi, fantoşe într-un spectacol fără păpuşar? Evident, poetul încearcă să se substituie maestrului absent/abscons, mânuind onirocritica după bunul său plac; stă mărturie poemul Prietenii (culcaţi pe paie în moară se crede că visau că vor fi – nu că sunt – împăiaţi), după cum, într-un Autoportret la tinereţe, Ion Mureşan ştia că va dansa frumos în vis arătându-i-se felinare umbroase – citim chiar aşa, până la indistincţia dintre planuri.
          Tocmai acolo, nedefinit, un loc iterat în trei rânduri sub forma unui topos oniric urban: oraşul De la fereastră unde vom vedea cum se deschid obloanele, cum femeile aruncă în stradă aripile de îngeri rămase de la masa de seară; corul angelic al copiilor din Poemul de iarnă, la marginea unei păduri, cântând cu faţa spre fabulosul oraş până când li se fac dinţii roz ca nişte petale de trandafir; ospăţul deasupra oraşului din Cel ce pictează colina, de un albastru oniric, apoi copiii cu mantii sticloase. Pe de-o cu totul altă parte, poemul Sanatoriu în munţi pare descrierea, mai bine zis transpunerea unui vis cu tentă – s-ar zice – psihanalizabilă: poetul supra-veghează din somn (excelentă formulă pentru starea de vis întreit cu luciditate) o colibă ce arde, ba chiar o doamnă care îmbrăţişează un trunchi de alcool sau firul de piatră gros cât trupul unui cal trecând drept, fantastic de drept pe deasupra pădurii şi mai ales râsul doamnei în râpele pârâului, doar ca să repete un atribut vizual, specific oricărui vis: cu tot trupul – din suflet – visătorul mângâie pîntecele culorii.
          Ştim, Ion Mureşan n-are decât o singură prejudecată – realitatea, la fel cu Dimov oniristul, cel care-o invada pentru a nu se izgoni singur din ea, la fel cu Democrit materialistul, cel care şi-a scos ochii pentru a nu-l stânjeni în cercetările sale făcute cu ochii minţii – ştim, ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă. Izgonirea din poezie, text al unei apocalipse poetice numai bun de final într-o carte scrisă la recele iernii comuniste, când izgonirea poetului din cetatea proletară se întâmpla zilnic, a fost amputat. Cum dacă din Biblie ni s-ar spune cândva că un mare inchizitor – de felul său mic şi peltic – ar fi pus la index un cutare capitol, descoperit peste veacuri în pivniţele Vaticanului, pasajul căzut la Cenzură din acest Nou Testament pentru secta neoexpresioniştilor catalizează noi revelaţii. Citez nu din italicul ediţiei a doua, ci din manuscrisul iniţial: „Muncitorii ies de la lucru. / Cu mîini dibace rup braţele, picioarele, smulg capul poetului. / Le pun în genţile lor. / Acasă nevasta şi copiii se bucură, cranţ, cranţ fac dinţii lor, cranţ, cranţ. / În zilele în care muncitorii şi îndrăgostiţii nu găsesc statuia poetului spînzurată de poarta fabricii / înjură, îşi manifestă nemulţumirea pentru acest fapt“. Curat sparagmos, împărtăşanie dintr-o stâncă de pâine sculptată cu sânge. Teribil o fi să te publici în varianta originală, cu versurile tăiate ca hiperactuale atunci devenind acum anacronice, paradoxal au nu, extirpabile, singurele pe care, deşi ne spune că n-ar modifica nimic din carte, poetul ar trebui să şi le autocenzureze dacă volumul ar fi cel mai bun debut al acestui an. Oricum, faptul citat s-a-mplinit: în biblioteci, din ediţia princeps au rămas coperţile, studenţii tăind paginile din trupul cât o lamă de ras (Tare coincident e că până să fie folosită de Al. Cistelecan pentru Cartea de iarnă, formula cu pricina s-a inventat pentru volumele de proză poetică publicate de Dumitru Ţepeneag în 1966 – debutul Exerciţii –, respectiv 1967,  Frig!) al cărţii cu lama.
          Respectând la rândul meu logica visului, am încorporat în cronică fragmente fără ghilimele. Împătimitul de poezie le va recunoaşte. Vorbim până la urmă despre un volum aproape mitic. Am vrut să invit la relectură şi redescoperire, întotdeauna bine-venite pentru cel mai bun poet al... din... şi aici mi s-a făcut strigăt în gură.

 

Laurenţiu Malomfălean

Visul unei cărţi de iarnă (Ion Mureşan, Cartea de iarnă (ediţia a II-a). Bistriţa: Charmides, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)