Pamflete şi portrete

Iulian Boldea

          Cartea lui Nichita Danilov Portrete fără ramă (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012) continuă, în multe privinţe, volumele de crochiuri literare anterioare, Apocalipsa de carton şi Urechea de cârpă. E vorba, în toate aceste cărţi, de tablete aflate la întretăierea mai multor genuri literare, în care documentul memorialistic şi reprezentarea realistă se întretaie cu impulsul ironic, cu fantazările retractile sau cu volutele livreşti-sarcastice. Un text din acest volum se intitulează nici mai mult, nici mai puţin decât De la Shakespeare la Cărtărescu. Şi înapoi. E vorba de relatarea, cu şarjele şi sarcasmul de rigoare, a vernisajului unei expoziţii de grafică intitulate De la Shakespeare la Cărtărescu. Titlul sugerează, desigur, corelaţia naţional-universal, dar, cu toate acestea, alăturarea celor două nume este, pe cât de flatantă pentru al doilea, pe atât de riscantă, prin lipsa de tact, totuşi, a conjuncţiei lor. Despre titlu, Nichita Danilov constată:

Citindu-l chiar unii exegeţi ar putea să strâmbe din nas. În ce mă priveşte, cred că e cât se poate de inspirat. Cum ne putem propulsa valorile naţionale, decât punându-le într-un context universal? Shakespeare şi Cărtărescu sună minunat. Din păcate, lumea noastră literară e meschină şi nu poate înţelege nici strategia, nici măreţia unui astfel de eveniment. De ce nu Shakespeare şi Eminescu, de ce Shakespeare şi Cărtărescu? se vor întreba mulţi dintre cei ce nu reuşesc să vadă lumea decât prin prisma propriului orgoliu: Eminescu se află „sub zodia clişeului“, el nu mai e „poetul nepereche“, „Luceafărul poeziei româneşti“, ci un cadavru ascuns în debara, de care ar trebui să ne lepădăm pentru a putea intra cu fruntea sus în Europa […]. La braţ cu Shakespeare, Mircea Cărtărescu poate trece mult mai uşor peste hotare. Eminescu la ce i-ar folosi?!

Corozivă, impenitentă, robustă, ironia lui Nichita Danilov se abate şi asupra unor titluri sau enunţuri la fel de buclucaşe ce îl privesc tot pe nemuritorul autor al Levantului. De pildă, Dan C. Mihăilescu scrie, abulic-resemnat: „Cărtărescu ne-a transformat pe toţi în simpli glosari“. Sau, alt titlu: Cărtărescu a primit premiul Nobel de la cititorii „Cotidianului“. În fine, încă unul, sancţionat de autor: Jos labele de pe Mircea Cărtărescu. O scenă memorabilă, relatată cu nerv şi instinct epic de Nichita Danilov, e cea din La Dinescu. Aşteptându-l pe Evgheni. Danilov intenţiona să îi ia un interviu lui Evgheni Evtuşenko şi descrie, cu vervă, detalii savuroase, imaginaţie plastică, scena gătitului mesei de către poetul-bucătar Mircea Dinescu:

Gătitul pentru Mircea deschidea şi apetitul pentru poezie. În timp ce agita pe foc tingirile, Mircea Dinescu îşi depăna în minte gândurile. Bucătăria reprezenta laboratorul său alchimic, unde poetul îşi distila până la esenţă versurile. Mirosurile îl inspirau, făcând sa-i palpite nările. Metaforele se derulau în faţa sa, amestecându-se cu fumul şi cu aburii groşi ce se ridicau spre tavan. Poetul le prindea din zbor şi le băga în insectarul său imaginar, populat de fluturi şi de demoni meschini. Aflat mereu în criză de timp, nu avea răbdare să se aşeze la masa de lucru pentru a-şi scrie poeziile sau pamfletele. Biroul său de lucru era fie bucătăria, fie maşina ce-l purta de la Bucureşti la conacul său de la Cetate sau în alte locuri. Aflat la volan, poetul nu avea astâmpăr. Conducea atent, dar se şi gândea la ale lui. În timp ce şofa, Dinescu conversa cu invitaţii, răspundea la telefon sau îi dicta Maşei tabletele pentru ziar. Maşa le scria într-un carneţel, apoi i le citea. Mircea revenea asupra lor, schimbând anumite cuvinte şi expresii, până când textul prindea irizări de diamant. Am asistat la o astfel de călătorie şi mi-am dat seama de neastâmpărul său creativ. Apropiindu-mă acum de Mircea, am vrut să-l întreb ceva, dar poetul, ducându-şi arătătorul la buze, îmi făcu semn să tac. În sfârşit, după ce agită tigaia în aerul plin de miresme, spuse: „Când se călesc ciupercile sau ceapa, e nevoie de tăcere, altfel gustul iese amărui… La fel se întâmplă şi cu poezia…“. „Genial, de-a dreptul genial!“, rosti Evtuşenko, răsărind ca din pământ în faţa noastră, bălăbănind o balalaică.

Un alt personaj al comediei literaturii plasticizat cu umor, ironie şi vervă satirică de autor e Mihail Gălăţanu, care voia, în timpul unei vizite în Vietnam, nici mai mult nici mai puţin, să  pună la cale „un pod comercial“ pentru exportul din România al unor traverse de cale ferată, România primind în schimb perle şi piper. O scenă din camera de hotel e memorabilă, prin umor şi spirit fantezist, prin descripţia sumară, expusă în grilă realist-magică:

Gălăţanu stând pe jos, în poziţie de lotus, şi dirijând cu telecomanda un trenuleţ cu o mulţime de vagoane, pe care îl achiziţionase, pentru a se deconecta, de la supermarketul de-alături. Câteva şopârle coborâseră de pe pereţii tapetaţi cu flori de lotus, unde stătuseră lipite toată ziua, şi acum se apropiau de micuţele traverse confecţionate din bucăţele negre de plastic, rotindu-şi ochii după locomotiva care, urcând o curbă-n panta abrupta, începu să scoată rotocoale de fum pe cele două coşuri, umplând camera cu un puternic miros de vanilie. „Ai văzut minunea?“, exclamă poetul cu o mină fericită. „Am văzut“, am zis, destupând o sticlă de şampanie…

Portretele literare ale unor scriitori (Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Emil Iordache, Ion Zubaşcu) se impun prin plasticitatea şi savoarea detaliilor, prin antiteza dintre pitorescul anecdotic şi tensiunea spre esenţialitate. Memorialistul-portretist reţine gestul semnificativ, postura revelatoare, ticurile verbale, pitorescul şi insolitul. Volumul lui Nichita Danilov cuprinde şi cronici de carte, consacrate unor scriitori nouăzecişti şi douămiişti, precum Caius Dobrescu, Nicolae Coande, Daniel Bănulescu, Şerban Axinte, Ştefan Manasia, cronici scrise într-o manieră sobră, mai degrabă descriptivă decât analitică, rezumativă în aprecieri şi narativă cu măsură. De altfel, pe coperta cărţii, Nichita Danilov îşi caracterizează cu luciditate propria manieră de a scrie şi de a descrie comportamente, moduri de viaţă, biografii şi destine:

Am căutat să percep autorii după putinţa mea. I-am privit prin intermediul ocheanului întors, micşoraţi în perspectiva timpului şi spaţiului unei pagini scrise, dar şi cu ajutorul lupei, mărind detaliile. Dacă în unele locuri am ajuns cu sau fără voia mea la caricatură, aceasta s-a datorat faptului că în portretul fiecărui autor m-am văzut pe mine însumi.

Asumându-şi, în deplin exerciţiu de sobrietate, luciditate şi sinceritate autoanalitică, ţinuta unui moralist atent la detalii, care îşi asumă deliberat o postură de spectator situat într-o poziţie marginală, autorul pune mereu sub semnul interogaţiei lucrurile de anvergură solemnă, insuflându-le o postură sau o conduită ludică, fantezist-ironică. Semnificativă e scena rătăcirii prin Bucureşti, în compania poetului Virgil Mazilescu:

În dreptul celebrului plop Gică, ne ieşi în faţă un câine negru. „Câinii negri sunt de bun augur“, murmură poetul. „Atunci se cuvine să-l cinstim“, am zis şi, scoţând din buzunar o bancnotă de o sută, l-am momit să vină la mine. Dând din coadă, câinele se apropie. Am umezit bancnota şi i-am lipit-o pe bot, ca la muzicanţi. „În noaptea asta, i-am spus, nu uita să cânţi la violoncel.“ Câinele dădu din coadă ascultător. „Poate ai să găseşti şi vreo căţea să-ţi ţină isonul...“ Bravam. Încercam să mă comport, cum se spune, cât mai şocant, voiam să-l impresionez pe Mazilescu. Autorul lui Guillaume trebuia să înţeleagă, o dată şi pentru totdeauna, cu cine avea de-a face. Caracterul poetului trebuia probat prin gesturile sale. Pentru a-i aduce un omagiu lui Baudelaire, Nichita Stănescu îşi răsese o sprânceană. Eu cui îi aduceam omagiu? Poate lui Esenin, poate lui Virgil, poate lui Nichita, poate mie însumi! Chiar dacă veneam din provincie, aveam şi eu, totuşi, ticurile mele. Memoria confraţilor din capitală trebuia bruiată cu o poveste insolită.

Posesor al unui stil baroc, aici obiectiv, aici delirant, Nichita Danilov este, rând pe rând, în prozele sale, rafinat şi ceremonios, fantezist şi ludic, naiv şi sentimental, conciliant şi năbădăios, energic şi retractil, reuşind să-şi dozeze, cu artă a nuanţei, umorile, stăpânind, pe de altă parte, arta persuasiunii şi retorica, jucată, a naturaleţii stângace. Orchestrate cu rigoare, supuse tuturor regulilor genului, portretele impun prin autenticitatea lor casantă, dar şi prin frenezia utopică sau aerul lor fantezist-histrionic. De o incisivitate benignă  totuşi, portretele demitizează şi umanizează simultan figuri de primă mână ale literaturii române, conform devizei: „Niciun scriitor nu se poate ascunde după defectele cu care scrie“. Prin valorificarea beneficiilor şi dezavantajelor anecdoticii, Nichita Danilov ne oferă, în Portrete fără ramă, pagini dense de naraţiune, dar şi crochiuri memorabile, sugestive prin vervă pamfletară, detentă morală şi dimensiune ludic-ironică a scriiturii.

Iulian Boldea

Pamflete şi portrete (Nichita Danilov, Portrete fără ramă. Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)