Un debut surescitant: Elena Navlea

George Neagoe

          Un potenţial apreciabil dovedeşte Elena Navlea, câştigătoarea secţiunii de proză a concursului „Reţeaua literară“ (2012), organizat de Gelu Vlaşin, administratorul portalului on-line omonim. Debutul ei (Rupţi din Răsărit, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2013, 150 p.) impresionează prin virilitatea stilului. Lejeritatea exprimării, înnăscută sau antrenată, seamănă cu o maşină de tocat mărunt. Condeiul ei pisează metodic şi hedonist intestinele cotidianului. Îi rămâne încă tinerei autoare să-şi întreţină vocaţia. Nu ştiu în ce măsură a deprins disciplina scrisului. Entuziasmul meu reprezintă un avertisment. Prima reuşită o obligă să persevereze. După ce a parcurs într-un salt impecabil, legându-şi intenţionat şi câteva greutăţi de gambe, treapta delimitată de propria experienţă, aspirată cu tot cu praf şi visceralitate, Elena Navlea trebuie să schimbe registrul. Atingând performanţa după un foc precis de pistol cu aer comprimat, îi va fi imposibil să repete cu acelaşi efecte tirul. Sau poate, asemenea lui Robin Hood din filme, va nimeri săgeata aflată deja în mijlocul ţintei. Trucajul va reieşi îndată. E cazul să se gândească la următoarea carte, dacă vrea să continue alergarea de anduranţă. Agresivitatea senzorială, reactivitatea dialogurilor, torturarea lentă a personajelor ca o asistentă medicală în căutarea venelor o recomandă în ipostaza de urmaşă a Hortensiei Papadat-Bengescu.
          Spre deosebire de cărţile aşa-zis generaţioniste, teribiliste şi despuiate, Elena Navlea scrie în notă sarcastică, dar neasaltată de trivialităţi, autoscopică, dar neplângăcioasă, autenticistă, dar nicidecum grosieră, un roman plin de colesterol benefic. În fond asistăm la o carte a nunţii, compusă din perspectiva unei studente descurcăreţe, cinice şi blazate. Viaţa de cămin a Mirabelei decurge în rutina postcomunistă a libertinajului. Distracţiile în clubul Fire din Bucureşti până la sfârşeală sunt însoţite de tachinarea victimelor masculine pasagere. După zvăpăială, se întoarce la problemele din cămin. Amorul colegilor se consumă în dramolete premaritale. Plictiseala se îmbibă cu fumul de mititei la grătar. Mâncarea e fudulie. Ţigara, temelie. Elena Navlea înregistrează aceste situaţii cu toate simţurile, lipind materia vâscoasă de un geam transparent.
          Deşi necruţătoare în comentarii şi în detalii, povestitoarea îşi păstrează calmul chiar şi în evenimentele extreme. Plăcerea rostirii provine din plăcerea privirii. Naratoarea se distrează când alţii se chinuiesc. Munca, înţeleasă ca spetire, şi dragostea, percepută ca eşuare într-o căsnicie, îi repugnă. Mirabela e un Ilie Moromete feminin, mimetic „înţelepţită“, hâtră, o şarlă atrasă de pălăvrăgeală. Contemplă, fără să admire. Cârcoteşte, fără să urască. Semnalează, fără să se agite. Răutatea, câteodată luând numai forma şarjei şi a detaşării apolinice, respectă politica paşilor mărunţi şi devine scop în sine, indiferent dacă însăşi Mirabela ar avea de suferit. De pildă, când doi necunoscuţi îi sparg uşa camerei, le sare în ajutor cu vorba şi... fapta:

În final, ce facem cu uşa asta? îl întreb eu pe Remu, pus pe treabă. [Cu italice, replicile Mirabelei, n.m.]
Păi... avem nevoie de o rangă! îşi dă Remu cu părerea, motivat.
Am băga ranga pe gaura asta de topor, am manevra-o în toate direcţiile şi am vedea cum reacţionează uşa: sare din toate balamalele sau... nu sare?
Sare! Sare! Că n-are-ncotro! ne asigură Rox, vizionară.
 […] Ai o rangă? mă întreabă Remu dubitativ, cu o frică vizibilă excitând roşul din vârful pomeţilor lui inflamaţi. Păi, am! îi atenuez eu roşul din obraji.
Chiar ai? mă întreabă el, incredul.
Păi, chiar am! insist eu şi mă întreb ce-ar fi fost aşa de imposibil să am o rangă de fier, groasă şi lungă, după uşă, rangă cu care să-i crăp capul oricărui neofit – cotropitor sau parazit – ce-ar încerca să penetreze, prin diferite mijloace, în spaţiul acesta insalubru, dar sacru, de nelocuit, dar pe care-l locuiam şi păzeam, cu abnegaţie, de ceva vreme, şi pe care-l declarasem inexpugnabil.
 Păi, zi, aduci ranga aia să deschidem odată uşa asta? mă întreabă Remu, nerăbdător. Atunci, bag mâna în buzunar şi scot de-acolo un obiect, mic şi strălucitor, pe care-l întind, în palmă, spre cei doi. Îi întreb dacă n-ar fi mai potrivit să-l băgăm pe gaura cheii şi să deschidem uşa aia, cu o cheie
. (p. 39-40)

Romanul porneşte din curiozitatea de a descoperi intenţiile oamenilor, continuând cu dorinţa de a le fructifica în folos propriu. Astfel, Mirabela se dedublează, caută hârjoana, agreează joaca. Totuşi, mimând iubirea pentru un francez, sosit la Bucureşti, al cărui nume nu apare în carte, ajunge să-l tolereze şi să împărtăşească viaţa de cuplu statornic. Pretendentul, manierat, însă cocoloşit, nu rămâne decât mon amoureux, un amant, nicidecum un pater familias. Sentimentalismul, tandreţea şi comuniunea cu partenerul provoacă rictusuri similare celor executate de Muttley din desenul animat produs de Joseph Hanna şi William Barbera. Menţinerea relativei independeţe rezultă din obiceiul de a-l săruta pe partener pe obraz. Dragostea abandonează până şi devotamentul ca să îmbrăţişeze inerţia. Cinică şi netulburată, Mirabela se străduieşte să-i explice incompatibilitatea, recurgând la argumente arhaice. Peţitorul nu se lasă şi, tăntălău din pricina încrederii în instituţia mariajului, o invită la Paris. Nu-şi dă seama că acceptarea vizitei se datorează poftei de a schimba aerul. Mirabela îl exploateză, reînviind parcă matriarhatul. Niciodată nu va sta faţă în faţă cu însoţitorul. Probabil şi din teama de nu se uita în ochii acestuia. Iar când se nimereşte ca pasienţa să nu iasă, rezultă o p(r)oză severă, de femeie dominatoare, inabordabilă, sadică. Presupusul iubit funcţionează ca ataşul unei motociclete, fiind luat peste picior cu o excitaţie senzorială umilitoare: 

Când eram pe la al patrulea melc, mon amoureux m-a cerut în căsătorie. Am început să mestec al patrulea melc până l-am dizolvat pe de-a-ntregul în salivă şi am avut impresia că-l beau ca pe un cocktail de ierburi sălbatice care se preling cleios şi fierbinte pe esofag în jos. Am făcut la fel şi cu următorii doi melci, după care i-am zis lui mon amoureux că melcii sunt mult mai buni băuţi decât mâncaţi şi că ar trebui preparaţi de vii într-un storcător de fructe şi serviţi la pahar. Ca aperitiv, de exemplu! Sau că ar fi foarte nostim ca în cuplurile de îndrăgostiţi, aşa ca al nostru, partenerul să-şi invite partenera la un suc de melci maroniu gelatinos. (p. 21-22)

Dar bărbatul nu-şi învaţă lecţia. Se încăpăţânează să o atragă pe Mirabela în lumea lui. Iar ea, dispusă compromisului, merge să-i cunoască părinţii. El îi întoarce favoarea. Socrul mic, bonom şi conştient că fiica nu se va întâlni cu aşa ocazie, proclamă nunta într-un an. Fata se supune voinţei tatălui. Ginerele înghite în sec. Refuzat o dată de tăcerea Mirabelei, nu are curajul să obiecteze şi pentru că regulile protocolului îl obligau să fie un musafir curtenitor şi galant. Reticenţa, exprimată de fiecare tânăr în muţenie, nu rupe relaţia, ci se transformă în resemnare mutuală asupra stării de fapt. Spre final, protagonista primeşte un nou indiciu referitor la consecinţele nefaste aduse de purtarea verighetei. Căutându-şi slujbă, consimte să facă menajul în locuinţa unui bătrân, care îşi ţine soţia mutilată ca un trofeu:

De după sedimente, gemea monoton un mobilier Ludovic al XIV-lea, îngropat întru veşnicie. Dacă priveai mai atent, în mijlocul camerei, se profila o formă incertă de pat. Accesul la pat era asigurat de un fel de spărtură naturală, în muntele de încreţire, din gunoaie. Monsieur Simonet mi-a arătat, la un moment dat, cu mâna pe patul din mijlocul camerei: „Vi-o prezint pe soţia mea, Marguerite! N-are mâini, n-are picioare, nu vede, nu aude, nu vorbeşte!“. Am salutat-o din cap pe Marguerite. Apoi, l-am întrebat pe Monsieur Simonet dacă pot ceva pentru ei: „Sigur că da! Curăţenie!“ mi-a răspuns Monsieur Simonet, pe un ton foarte natural. I-am spus că plec să fac rost de ceva instrumente de lucru: o mătură şi, eventual, un mop. Am ieşit în stradă şi am chemat pompierii. (p. 97)

Rupţi din răsărit este, din perspectiva mea, cel mai solid debut în proză din ultimii cinci ani.

George Neagoe

Un debut surescitant: Elena Navlea (Elena Navlea, Rupţi din Răsărit, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)