Stânga, evreii şi antisemitismul

Vladimir Tismăneanu

          Acum şaizeci de ani, în noiembrie 1952, la Praga, Rudolf Slansky, fostul secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, un neclintit stalinist fanatic, împreună cu alţi treisprezece importanţi exponenţi ai partidului, în majoritate evrei, au fost condamnaţi la moarte, fiind acuzaţi de trădare şi că ar fi participat la o conspiraţie sionistă. În acelaşi timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limbă idiş Peretz Markish, şi la decizia funestă de încarcerare a medicilor evrei acuzaţi că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, aceşti doctori ar fi fost executaţi.
          Cum a fost posibil ca internaţionalismul bolşevic să degenereze într-un antisemitism sălbatic, cu nimic diferit de excesele propagandistice ale „Sutelor Negre“ din Rusia ţaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarităţii proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranţă?
          Robert Wistrich, un istoric meticulos şi extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialism, sionism şi echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mişcările revoluţionare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuţi drept agenţi ai instinctelor şi viciilor capitalismului. Chiar şi înainte de Revoluţia Franceză, personalităţi importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franţa, Voltaire i-a acuzat cu vehemenţă pe evrei că ar fi fost imposibil de tribalişti, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esenţialmente reacţionară, un obstacol în calea emancipării umane.
          Unul dintre cei mai virulenţi antisemiţi a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropiat al lui Karl Marx, ca mai târziu să devină duşman politic şi filozofic al celui din urmă. Marx însuşi a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă şi stingherită, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinereţe „Asupra problemei evreieşti“ îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism şi lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării şi asimilării evreilor. Aceştia au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau întruchiparea injustiţiei capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar şi monetar. Într-un final au ajuns să ceară deiudeizarea societăţii prin intermediul revoluţiei proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea şi capitalismul erau identice.
          Aceeaşi fixaţie s-a manifestat şi în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alţi anarhişti. Wistrich analizează convingător afinităţile dintre extrema stângă şi extrema dreaptă în raport cu opoziţia faţă de ceea ce ambele percep drept conspiraţia iudeo-plutocratică. Naziştii au accentuat acest mit, încorporându-l într-o concepţie asupra lumii mai largă, centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului, cât şi comunismului evreiesc. În pofida perplexităţii logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârşitul vieţii, Iosif Stalin era la fel convins precum Adolf Hitler că familia Rothschild (sau Wall Streetul, ca ultimă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial.
          Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul stângii, cu eforturile reprezentaţilor de marcă sau ale membrilor obişnuiţi evrei ai diferitelor mişcări de a-şi nega originea. Capitolele din volumul lui Wistrich care discută cazurile Rosa Luxemburg şi Lev Davidovici Troţki sunt exerciţii exemplare în arheologie psihologică. Atât „Rosa cea roşie“, cât şi Troţki s-au născut în familii de evrei ortodocşi, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăşi această moştenire şi pentru a interioriza o identitate supranaţională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluţiei apocaliptice.
          Într-un final, Marx şi Engels au proclamat, în „Manifestul Partidului Comunist“, că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev ar fi avut şi ei una? Ei nu şi-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă şi grandioasă a viselor lor revoluţionare. Au reuşit ei oare să impună o astfel de viziune?
          În mod evident, internaţionalismul evreiesc revoluţionar a eşuat. Atât socialiştii germani, cât şi cei ruşi au continuat să îi perceapă pe revoluţionarii evrei mai mult drept toleraţi decât ca membri cu drepturi depline ai partidelor naţionale respective. Social-democraţi cu state vechi precum August Babel şi Franz Mehring o vedeau pe Rosa drept o exaltată, aproape un personaj donquijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moştenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la insinuări antisemite în legătură cu arhiduşmanul Troţki (pe care îl etichetase drept Iuda) şi cu alţi membri de origine evrei ai vechii gărzi bolşevice. Public însă, cel puţin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă, se delecta fără vreo remuşcare cu obscene bancuri antisemite.
          Apariţia sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăţilor antisemite în mişcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troţki a fost o excepţie notabilă în acest sens), stânga a rămas fidelă propriilor dogme depăşite. Crearea Statului Israel a generat o nouă realitate, pe care stânga a preferat să o ignore şi să o distorsioneze până la caricaturizări groteşti. În locul unei empatii faţă de cel ameninţat cu anihilarea totală, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă capitalismul în forma sa cea mai detestabilă, o nouă formă de colonialism şi chiar rasism.
           Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susţin poziţii precum cele de mai sus sunt uneori ei înşişi evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca şi cum aceştia refuză să înveţe lecţiile istoriei. O precizare este totuşi necesară: nu ar trebui să generalizăm, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi de cele mai multe ori seduşi (şi chiar bucuroşi să fie seduşi) de cântecul de sirenă al utopismului.
Prin intermediul volumului de faţă, studiu de reală urgenţă politică şi morală, profesorul Robert Wistrich oferă o analiză, bazată pe o cercetare minuţioasă, care demistifică tendinţele, stereotipurile şi fantasmele stângii în raport cu evreii, iudaismul şi Statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează şi susţin astfel de concepţii bigote şi conspiraţioniste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler şi Iosif Stalin.

Robert S. Wistrich, From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel (Lincoln-London: University of Nebraska Press, publicată pentru Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012). Recenzie de Vladimir Tismăneanu publicată în International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), vol. 88, oct. 2012.

Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob

 

Vladimir Tismăneanu

Stânga, evreii şi antisemitismul

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)