Despre proză, cu eleganţă

Constantina Raveca Buleu

          A căuta pozitivitatea şi vitalitatea creatoare a literaturii actuale reprezintă un gest de o rară eleganţă într-un peisaj critic interesat mai degrabă de voga facilă generată de accentuarea negativului, dar devine un reflex generos, reiterat în fiecare secvenţă hermeneutică a volumului Gabrielei Gheorghişor, Monograme: Configurări ale prozei româneşti contemporane, apărut în 2012 la Editura Aius din Craiova. Adunând texte apărute iniţial în reviste de cultură între 2005 şi 2012, Monogramele scanează cu un acut instinct hermeneutic proza românească şi diagnostichează cu precizie şi profesionalism mărcile stilistice ale fiecărui prozator prezent în paginile cărţii.
          Eleganţa atitudinii critice a autoarei transpare şi din exigenţa selectivă a materiei literare investigate, din nuanţarea sensibilă a discursului, din atenţia acordată exegezei şi  referinţelor comparate. O ilustrare perfectă în acest sens este succesiunea tematică din cel dintâi capitol al volumului, Reprezentări ale comunismului et après, unde O istorie urâtă sau despre „O ţară de slugi nenorocite“ începe cu distincţia operativ-estetică dintre „realismul mizerabilist“ şi  „proza de urât şi de mizerie“ (formula îi aparţine lui Dan C. Mihăilescu), cu detaşarea netă de literatura scrisă în România postdecembristă sub auspiciile mai degrabă nonvalorice ale celui dintâi şi cu teoretizarea concentrată a vectorilor ce caracterizează proza din a doua categorie, „proză în care precumpăneşte «alonja» socială şi nu «egofilia», iar viziunea acut naturalistă (uneori cu derive fantastic-absurde) nu eludează virtuţile construcţiei epice şi ale scriiturii“.
          Toate acestea configurează un prolog incitant pentru analiza în trei acte a unui roman (Amantul Colivăresei al lui Radu Aldulescu) guvernat de „viziunea întunecată şi crudă [...] asupra unui univers căzut pradă Răului şi fără nicio şansă de salvare“, analiză în care se conjugă fericit referinţele exegetice, capacitatea sintetizatoare şi calitatea discursului personal, adică mărcile unui profesionist al scrisului. Poate că toate acestea orientează fascinaţia pentru literatură înspre recunoaşterea spiritelor afine, aşa cum se întâmplă în monograma dedicată Gabrielei Adameşteanu (Romanul neîntâlnirilor), la care exegeta admiră „scrupulozitatea profesională“, vizibilă în toate stagiile elaborării romanului Întâlnirea. Aceste prime romane puse sub lupă de Gabriela Gheorghişor ancorează ficţionalizant în istoria comunismului românesc. Din acelaşi perimetru tematic face parte şi Ecluza, romanul din 2006 al lui Radu Mareş, elogiat în a treia secvenţă critică a volumului (Urletul disperării) pentru armonia dintre formula narativă, forţa de impact a conţinutului ideatic şi valoarea documentară. Monogramele urmăresc evoluţia creatoare a lui Radu Mareş, Dinamita trecutului oprindu-se asupra romanului acestuia din 2012, Deplasarea spre roşu, a cărui scanare atentă îi permite autoarei să surprindă interesul romancierului pentru relaţia dintre individ şi Istorie. Relevanţa documentară (mai ales pentru generaţia de după 1989) revine în reliefurile fragmentului  consacrat lui Bujor Nedelcovici („Un desen în mişcare“), alături de aspectele etice şi de construcţia epică din Somnul vameşului.
          De cealaltă parte a lui 1989, Răul îşi găseşte alte forme de existenţă în literatura română. El poate reprezenta „scheletul ideatic al construcţiilor epice“ ale lui Dan Stanca, „a cărui formulă este definită de Dan C. Mihăilescu drept «realism apocaliptic», fantasmagoric şi moralizant“ (Demonicul în Istorie), mai ales într-un roman (Noaptea lui Iuda) ce se dezvoltă în siajul sintaxei eliadeşti a camuflării sacrului în profan. Trecând de la mitologie la supranatural, hermeneutica acestui volum surprinde în Spectrul memoriei pârghiile care controleaza intricatele microistorii ale romanului Doinei Ruşti, Fantoma din moară. Răul face parte şi din ecuaţia parabolică din Cuvântul din cuvinte, romanul scris în franceză de Monica Lovinescu şi tradus în româneşte în 2007, unde întruparea sa este o dictatură proiectată într-o paradigmă SF prelucrată absurd, iar miza esenţială este libertatea cuvântului. Proza unui alt exilat, Mircea Săndulescu, atrage atenţia Gabrielei Gheorghişor graţie umorului negru, în vreme ce Relatare despre moartea mea, romanul lui Gabriel Chifu, se impune prin forţa de etalare a versatilităţii Răului. Puterea de metamorfoză a negativului înainte şi după 1989 este urmărită, într-un discurs pigmentat cu trimiteri cinematografice şi cu fine racorduri comparatiste, şi în creaţiile unor autori precum Mariana Codruţ, Eugen Uricaru, Iolanda Malamen, Andrei Bodiu şi Alexandru Vlad.
Cea de a doua secţiune a volumului, Documental şi ficţional, înregistrează cu satisfacţie proliferarea şi diversificarea prozei româneşti a ultimilor ani, iar Resurecţia romanului istoric reprezintă o primă manifestare a fenomenului. Proba, minuţios disecată de autoare, se dovedeşte a fi dubletul romanesc Manuc (de Victoria Comnea) – Evgheniţii (de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu). Dacă aceste romane constituie „o pată de culoare exotică în peisajul prozei noastre actuale“, Casa Aurita, romanul din 2010 al Tatianei Dragomir, găseşte în critic un suporter. La intersecţia dintre ficţiunea istoriografică şi mesajul Scripturilor, Cărţile vieţii „reconfirmă – în opinia Gabrielei Gheorghişor – ingeniozitatea“ lui Dan Perşa. Pe un alt palier al raportului dintre istorie şi ficţiune plasează autoarea Cartea şoaptelor, epopeea armeană a lui Varujan Vosganian, în care ea recunoaşte valoarea documentară şi estetică, observând totodată că, „în ciuda tuturor grozăviilor pe care le zugrăveşte, nu este o carte întunecată“.
          Departe de sfera documentului, jocul exuberant cu istoria şi cu alte ficţiuni din Dulcea poveste a tristului elefant, romanul Dianei Adamek, generează, în opinia autoarei Monogramelor, o carte „mirobolantă epic, calofilă şi seducătoare stilistic“, în vreme ce infuzia livrescă, imaginarul nocturn şi manierismul romanului Arhivele de la Monte Negro al lui Octavian Soviany exhibă un minus stilistic, vizibil în comparaţia cu volumul anterior al autorului, Viaţa lui Kostas Venetis.
          Reverenţa primă din al treilea capitol, Culoare de resemantizare a Bildung-ului, revine creaţiei Florinei Ilis, mai ales romanului său Coborârea de pe cruce. Ei îi urmează analizele consacrate romanelor semnate de Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Gabriel Chifu, Carmen Firan, Radu Ţuculescu sau Mihail Vakulovski, fiecare monogramă oferind nu numai o impecabilă prezentare a discursurilor analizate, ce dă măsura capacităţii de sinteză a autoarei, ci şi observaţii rafinate, focalizate la nivel de detaliu, sau aprecieri critice de ansamblu, cuceritoare prin acurateţea şi expresivitatea lor. Astfel, la capătul incursiunii în romanul Martei Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Gabriela Gheorghişor notează: „Marta Petreu a scris o carte cutremurătoare, sumbră ca vuietul Apocalipsei, cu puternice şi minunate descărcări de electricitate stilistică, stenică, totuşi, prin luminozitatea iubirii, întrevăzută pe cerul tulbure al romanului, înroşit de sângele morţilor evocaţi şi negru ca smoala câinoşeniei. A omului şi a destinului“.
          Jurnalul atipic al lui Livius Ciocârlie (Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei) şi romanul autobiografic semnat de Ion Vianu (Amor intellectualis) constituie subiectul unei incitante incursiuni monogramatice în universul memorialistic, intitulată Memoria, între Biedermeier şi atrocitate, a cărei coregrafie sensibilă antrenează istorii personale şi portrete aproape legendare. Din această galerie fac parte Gabriela Melinescu, Ion Cucu, Nicolae Manolescu (cel din Poveşti pentru oameni mari, nu cel îndeobşte cunoscut) sau Nicolae Prelipceanu.
          Gabriela Gheorghişor constată că, dincolo de istorie şi biografism, ficţiunea avansează în perimetrul literar contemporan şi consacră câtorva dintre realizările literare ale fenomenului un capitol intitulat Mimesis-ul (destul de) contestat. Deloc întâmplător, aici sunt grupate romane desăvârşite în ordine creatoare, dar şi romane controversate, romane aparţinând unor nume mari sau unor debutanţi, romane intens mediatizate sau insuficient recunoscute, fiecare bucurându-se de o lectură detaşată, atentă, lipsită de compromisuri sau pledantă acolo unde impulsul criticului impune o corecţie. Chiar şi atunci când principiul de organizare a reflecţiilor critice se schimbă – devenind Psihologismul, în straie vechi-nouă sau Tentaţia experimentului –, atitudinea autoarei Monogramelor rămâne constantă, orientată valoric, constructivă, alimentată de o privire alertă, mereu proaspătă, bine ancorată teoretic şi fluidă discursiv.

 

Constantina Raveca Buleu

Despre proză, cu eleganţă (Gabriela Gheorghişor, Monograme: Configurări ale prozei româneşti contemporane. Craiova: Editura Aius, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)