Conversaţii cu … Alex. Ştefănescu


Iulian Boldea: Stimate domnule Alex. Ştefănescu, care e prima dvs. amintire „din copilărie“? Pe de altă parte, dacă ar fi să rememoraţi, acum, începuturile literare, care ar fi scena/scenele cele mai relevante? Există o întâmplare sugestivă în acest sens?

Alex. Ştefănescu: Aveam, cred, doi ani şi eram cu părinţii mei pe podul de fier de peste Timiş din Lugoj. Tata mă apleca peste balustradă ca să văd crapii sărind din apă (atraşi de bucăţile de pâine aruncate de unii trecători), iar mama îl certa, îngrozită la gândul că m-ar putea scăpa din braţe.
          Am descoperit literatura încă dinainte de-a învăţa să citesc, datorită tatălui meu, care îmi citea cu glas tare din Eminescu şi Andersen, din Topârceanu şi fraţii Grimm. M-a entuziasmat posibilitatea de a-l face pe cineva să râdă sau să plângă folosind exclusiv cuvinte. Am experimentat şi eu această putere magică a cuvintelor, povestindu-le copiilor de vârsta mea tot felul de întâmplări şi constatând, plăcut surprins, că pot să provoc şi eu emoţii (ca şi cum aş fi apăsat pe nişte butoane secrete ale sufletelor lor).
          După ce am fost alfabetizat (la şcoală, în clasa întâi, şi nu acasă, pentru că tatăl meu nu voia să-mi grăbească în niciun fel evoluţia), am început să citesc cu pasiune, una după alta, cărţile din biblioteca familiei. Literatura mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât în sine-mi să nu vorbesc nimănui de existenţa ei, ca să rămână numai... a mea.

I. B.: Ne puteţi prezenta o motivaţie, palpabilă sau inefabilă, care a determinat opţiunea dvs. pentru literatură, într-o primă instanţă, şi pentru critica literară, în a doua?

A. Ş.: În Bucovina (probabil sub iradierea amintirii lui Eminescu) s-a ajuns în timp la un cult pentru poezie. Pe vremea adolescenţei mele aproape toată lumea era de acord că faci ceva foarte important dacă scrii versuri. Pe pereţii camerei mele erau postere care reprezentau nu cântăreţi, nu actori, nu fotbalişti, ci poeţi. Plăcându-mi dintotdeauna poezia şi înţelegând de câtă dragoste se poate bucura un poet, am hotărât să devin poet. Şi să debutez la 16 ani, ca Eminescu (ceea ce s-a şi întâmplat). În anii liceului („Petru Rareş“, din Suceava) ajunsesem „poetul oraşului“.
          În facultate (urmată la Bucureşti, între 1965 şi 1970) am fost îndemnat energic de un tânăr profesor, mult admirat de studenţi, Nicolae Manolescu, să scriu critică literară. M-am lăsat convertit, dar de atunci şi până azi am crezut mereu că mă ocup de critica literară provizoriu şi că mă voi întoarce la poezie.

I. B.: Vă (mai) recunoaşteţi în aprecierile lui N. Manolescu din 1988: „Alex. Ştefănescu este cel mai departe de didacticismul (oricât de bine ascuns) al cronicii tradiţionale, şi cel mai avansat pe drumul unei întâmpinări de tip jurnalistic, care are alte standarde şi se adresează, în principiu, unui public nou“?

A. Ş.: În treacăt fie spus, nu cred că i-ar face plăcere lui Nicolae Manolescu să i se aducă aminte că a fost o vreme când mă aprecia. Pe atunci, mă lăuda dezinvolt, considerându-mă un concurent inofensiv. În schimb, în ultimii ani, enervat de succesul meu la public, a început să-mi bagatelizeze scrisul.
          Da, mă recunosc în ceea ce scria Nicolae Manolescu atunci. Cu precizarea că modul meu de a scrie este determinat de scopul pe care îl am, diferit de al multor critici: vreau să atrag cititorii spre literatură, nu să-i intimidez, prin folosirea unui limbaj savant. Deviza mea în critica literară este „Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii!“

I. B.: În 2005 aţi publicat Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), carte de mare impact, care a stârnit numeroase reacţii critice, favorabile sau nefavorabile. Au fost îndreptăţite aceste reacţii? Dacă ar fi să rescrieţi cartea dvs., aţi modifica ceva, în urma acestor ecouri critice?

A. Ş.: Două categorii de autori au atacat furibund Istoria literaturii române contemporane: cei cărora nu le-am rezervat capitole în cuprinsul ei şi cei care ar fi vrut să scrie ei această carte. La una dintre întâlnirile mele cu publicul, când întâmplarea a făcut ca în sală să se afle numeroşi scriitori, am spus: „Mulţi dintre dv. aţi afirmat că Istoria mea este un eşec. Nu este exclus să aveţi dreptate. Ştiu, la vârsta la care am ajuns, că unii autori se pot iluziona în legătură cu opera lor, de ce n-aş fi şi eu unul dintre ei? Să presupunem, deci, că Istoria mea este un eşec. Dar de ce vorbiţi despre acest eşec cu atâta ură? M-aş fi aşteptat să mă compătimiţi, nu să mă duşmăniţi. Aţi fi putut spune ceva de genul: Bietul Alex. Ştefănescu, a muncit zece ani la această carte, s-a îngrăşat dezastruos stând nemişcat la masa de scris, şi-a distrus vederea citind mii de cărţi şi totul în zadar! Fiind lipsit de inteligenţă, de talent, a pierdut fără rost zece ani din viaţa lui! Ce păcat! Dar dvs., în loc să vi se facă milă de mine, mă trataţi cu o antipatie violentă, îmi doriţi în mod explicit – unii dintre dvs. − moartea. Ura dvs. este suspectă. Ea mă face să cred că Istoria mea este bună“. Cartea nu o rescriu, dar o revizuiesc, o completez şi o aduc la zi. Obiecţiile care mi s-au făcut de către detractori nu sunt utilizabile. În schimb, am să ţin seama de propriile mele observaţii. Ediţia a II-a va avea în vedere perioada 1941-2010 (în loc de 1941-2000) şi va cuprinde 1500 de pagini format mare (în loc de 1200).

I. B.: Care este definiţia cea mai potrivită a interpretării critice, în opinia dvs., şi care consideraţi că ar fi criteriile esenţiale care exprimă specificul criticii literare?

A. Ş.: Critica literară nu este o ştiinţă. De ce? Pentru că realitatea pe care o examinează – creaţia literară – nu este predictibilă. Despre apă poţi să spui că îngheaţă la 0 grade Celsius sau că fierbe la 100 de grade Celsius. Dar în legătură cu poezia nu poţi să prevezi nimic. Relaţia cauză-efect nu funcţionează. Poezia lui George Bacovia are o muzicalitate stranie, place şi seduce pentru că este monotonă. Poezia lui Virgil Teodorescu este rebarbativă şi îl plictiseşte pe cititor pentru că este monotonă. Nu se poate stabili nicio regulă.
          Prestigiul imens pe care l-a căpătat ştiinţa în secolul douăzeci îi determină pe mulţi critici să se simtă complexaţi şi să imite limbajul ştiinţific, într-un mod caraghios („diegeză“, „actanţi“, „topos“ etc.).
          Critica este – cum s-a mai spus, dar nu s-a prea auzit – tot literatură, şi anume o literatură despre literatură.

I. B.: Cum şi cât de repede se recunoaşte o carte bună? Dar o carte proastă?

A. Ş.: O carte bună nu are o desfăşurare previzibilă. Scriitorul seamănă cu un schior care înaintează pe o zăpadă virgină şi îşi creează pârtia pe măsură ce înaintează. O asemenea carte trebuie să o citeşti atent, până la sfârşit. Când deschizi o carte proastă, ştii de la primele pagini ce se va întâmpla în continuare. În cazul acesta, schiorul alunecă pe o pârtie făcută de alţii înaintea lui.

I. B.: Ce fel de formulă ar defini cel mai bine critica pe care o practicaţi? De ce?

A. Ş.: Scriu ca să explic, nu ca să fac paradă de superioritatea mea intelectuală. Comentariile critice pe care le public în cărţi sau reviste sunt ale unui „cititor de serviciu“. Oamenii din jurul meu au alte obligaţii. Să sape pământul, să coasă haine, să conducă avioane etc. şi nu le rămâne timp să caute în noianul de cărţi proaste o carte bună. Mă ocup eu de asta, în calitate de cititor profesionist. Şi le spun celorlalţi ce cărţi merită citite şi de ce.
          Scriu pentru cititori, nu pentru scriitori (sau şi pentru scriitori, în ipostaza lor de cititori). Autorii unor cărţi analizate de mine mă întreabă plini de reproş „la ce anume îi ajută“ acele analize. Dar... nu le sunt lor adresate. Dacă aş vrea să fac pedagogie cu un scriitor, i-aş trimite o scrisoare particulară. Las la o parte faptul că un autor inteligent are de învăţat din orice reacţie critică la cărţile lui. Dar, oricum, eu nu-mi asum obligaţia de a-i învăţa pe scriitori să scrie.
          Aceasta este formula care cred că mi s-ar potrivi: critica lui Alex. Ştefănescu este a unui cititor de serviciu.

I. B.: Aţi sancţionat prompt, ori de câte ori a fost cazul, veleitarismul, impostura, amatorismul în literatură, chiar într-o rubrică TV (Tichia de mărgăritar). Care sunt resorturile unei astfel de atitudini? Consideraţi că aţi reuşit să descurajaţi, într-o anumită măsură, toate aceste tare?

A. Ş.: Şi în acest caz nu m-am adresat scriitorilor, ci publicului. În volumul Cum te poţi rata ca scriitor (în care prezint 250 de cărţi proaste), aflat la originea emisiunii TV Tichia de mărgăritar, am identificat o... mică parte din miile de cărţi proaste aflate în circulaţie. Dar am reuşit, sper, să-i învăţ pe cei care m-au citit cu atenţie să le identifice ei înşişi. Înclin să cred că am reuşit, întrucât unii dintre ei mi-au mărturisit că a început să le... placă umorul involuntar din cărţile proaste şi că s-au deprins să caute în librării asemenea cărţi ca să se amuze.

I. B.: Aţi practicat, cu succes la public, vervă, umor, ironie şi autoironie, şi formula jurnalului. Ce reprezintă pentru dvs. recursul la scriitura autobiografică?

A. Ş.: Uneori mă satur să tot scriu despre alţii şi simt nevoia să scriu şi despre mine. Nu sunt un megaloman, dar am mai mult talent literar decât nouăzeci la sută dintre autorii care se cred scriitori şi care mă privesc cu superioritate, ca pe un funcţionar al literaturii. Scriu şi public jurnale ca să obţin şi puţină afecţiune din partea publicului (nu numai respect sau teamă), dar şi ca să le demonstrez autorilor lipsiţi de înzestrare (mai îngâmfaţi decât cei înzestraţi) că îi întrec oricând, cu uşurinţă, că pot să fac literatură din orice, chiar şi din întâmplările vieţii de fiecare zi.

I. B.: Cum se explică audienţa scăzută a literaturii, în rândul publicului cititor? Dar avalanşa de noi „scriitori“?

A. Ş.: Oamenii de azi s-au obişnuit să-şi procure orice plăcere repede, iar plăcerea pe care o oferă cititul se obţine îndeplinind un ritual: să iei cartea, să o deschizi, să descifrezi textul cuvânt după cuvânt, să reconstitui în mintea ta personajele, situaţiile, stările sufleteşti  descrise. Mulţi nu au răbdare să facă acest efort, în condiţiile în care, prin simpla apăsare a unui buton, pot aduce pe ecranul televizorului imagini de oriunde şi de oricând.
          Este vorba de un ruşinos triumf al lenei, care i-a despiritualizat pe oameni, i-a infirmizat, i-a dat înapoi pe scara evoluţiei.
Partida nu este însă definitiv pierdută. Literatura nu va dispărea, aşa cum cred unii filosofi ai culturii (Alvin Kernan, de exemplu, în The Death of Literature). Câtă vreme oamenii vor comunica prin mijloace lingvistice, va exista mereu tentaţia de a folosi cuvintele şi pentru a transmite emoţii (nu numai informaţii, aşa cum se întâmplă în mod curent). Poate vor dispărea genurile literare cunoscute, dar literatura – nu. Încă de pe acum putem găsi câte un licăr de literatură în SMS-uri sau e-mailuri.
          Apar noi scriitori (mai mulţi decât cititori) pentru că numeroşi români de azi vor un titlu de nobleţe. Trebuie să ne bucurăm că se întâmplă aşa, înseamnă că la noi statutul de scriitor încă este considerat un titlu de nobleţe.

I. B.: Care sunt scriitorii care ar merita să fie reconsideraţi, printr-o mai bună situare axiologică în orizontul criticii de azi? Dar cei supradimensionaţi, din diverse motive?

A. Ş.: Am să dau câteva exemple numai dintre scriitorii din vremea noastră. Ar trebui aduşi în prim-plan (reeditaţi, analizaţi, traduşi, premiaţi) Cristian Bădiliţă, Răzvan Petrescu, Mircea Bârsilă, Dan Stanca, Sorin Lavric, Mihail Gălăţanu, Mirela Stănciulescu, Daniela Zeca, Olimpiu Nuşfelean.
          Ar trebuie trataţi ca autori mediocri, lipsiţi de talent, Norman Manea, Liviu Ioan Stoiciu, Bedros Horasangian, Bogdan Suceavă.

I. B.: Care sunt, în opinia dvs., „complexele“, atuurile şi paradoxurile literaturii române actuale?

A. Ş.: Nu sunt optimist, nu avem atuuri, în afară de talentul literar nativ al multor români (care rămâne nevalorificat, din cauza proastei funcţionări a instituţiilor culturale) şi nevalorificabil (din cauza tot mai precarei cunoaşteri de către români a limbii române).
          Scriitorii fără succes dau vina pe public (că nu e cultivat, că nu e receptiv etc.). Tot ei îi dispreţuiesc pe scriitorii cu succes, considerându-i... impuri.
          Este neproductivă şi regretabilă această fugă de confruntarea directă cu publicul şi de competiţia reală între scriitori (arbitrată de public). Mulţi autori stabilesc ierarhiile ei între ei, în lungi şi sterile dezbateri din restaurante.
În realitate, publicul nu este niciodată vinovat de nimic. Scriitorii trebuie să-l cucerească, iar dacă nu reuşesc este numai vina lor.
Trebuie să fii complexat într-un mod jalnic ca să declari că nu te interesează succesul, că scrii numai pentru tine etc. Este ca şi cum un cizmar ar face pantofi pe care nu i-ar purta nimeni (în afară de el însuşi).
          Altă problemă a vieţii literare de azi este degradarea până la proporţii de neimaginat altădată a activităţii critice. Criticii îi laudă pe autorii de care au nevoie (ca directori de editură, redactori-şefi, conducători de doctorate etc.) şi îi contestă pe cei de care nu le este teamă.
          Crearea unei mari literaturi este zădărnicită şi de miza mică la care joacă mulţi scriitori, scăldaţi într-un veşnic narcisism. Puţini, mult prea puţini sunt cei care au o privire de ansamblu asupra a ceea ce se întâmplă cu ţara lor sau cărora le pasă de soarta semenilor.
          Plăcerea demitizării – foarte răspândită − este şi ea nefastă, în condiţiile în care literatura este în esenţa ei mitizare.

Interviu realizat de Iulian Boldea

 

Interviu realizat de Iulian Boldea

Conversaţii cu … Alex. Ştefănescu

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)