Conversaţii cu … Marily le Nir

Marta Petreu: Dragă Marily, auzindu-te cum vorbeşti româneşte, cu un uşor accent ardelenesc, nimeni nu-şi dă seama că eşti franţuzoaică. De fapt, în România tu eşti acasă, căci te-ai născut aici. Deşi îmi amintesc bine interviul pe care i l-ai acordat Ancăi Măniuţiu acum cîţiva ani, te rog totuşi să îmi vorbeşti despre copilăria ta în România. Şi despre familia ta.

Marily le Nir: M-am născut la Alba Iulia în aprilie 1932 şi am trăit acolo până în septembrie 1939 (dată la care tata a fost numit la Sibiu): nu pot să fiu obiectivă, căci trăirile la vârsta aceea sunt puternice şi „limitate“. Pentru mine, aceşti ani au fost raiul pe pământ, fericirea din primii ani cred că m-a ajutat să fac faţă încercărilor vieţii ulterioare: n-am fost cruţată, dar mereu am putut rezista. Am căpătat un „temperament“ reactiv, luptător, mereu privind înainte, niciodată nu stând să mă vaiet de pierderi, de trecut.
          Stăteam pe strada Nicu Filipescu N 2 (numele s-a schimbat de mai multe ori între timp, e strada bibliotecii actuale). Grupul de trei case în jurul unei foarte mari curţi ar fi un bun model de convieţuire multietnică armonioasă: adăpostea în dreapta familia Tecău (domnul Tecău era o personalitate cunoscută, a fost şi secretar de stat în anii ’30), în stânga familia Mendel: nu mai ştiu ce meserie avea domnul Mendel, dar era o familie de stil „burghez“, foarte deschisă şi observând discret riturile iudaice, iar în fundul curţii era casa noastră, în faţa căreia tata încropise o mică grădină de flori cu superbi trandafiri (placenta mea a fost îngropată sub unul din aceşti trandafiri, moaşa care a ajutat-o pe mama la naştere – acasă, bineînţeles – spunea că aşa se face ca să fie fetele frumoase...). Tot el clădise un porumbar şi ţinea porumbei, nu numai de dragul lor, dar şi din motive gastronomice (ceea ce o îngrozea pe mama, nici ea, nici eu n-am gustat niciodată faimosul lui „pigeon aux petits pois“). Tot în partea noastră de curte, la vreo trei ani am primit cadou o „hinta-palinta“ − de fapt două bănci fixate pe o podea de lemn şi care formau un leagăn pentru vreo zece copii; nu-ţi spun cât ne-am distrat noi, copiii, pe această „hinta-palinta“!!!
          De fapt, copilăria a fost, în mintea mea, mai mult asociată de viaţa cu copiii doctorului Igna şi de casa lor decât de propria casă. Ileana Igna era „sora mea de lapte“, aveam trei luni diferenţă de vârstă, părinţii noştri erau cei mai buni prieteni, iar noi am fost de nedespărţit, cel puţin în primii şapte ani. Pe urmă, veneam la Alba în fiecare vacanţă, iar vara mergeam la Bucerdea, unde bunica Ilenei avea casă cu curte şi vii. De la vârsta de vreo patru-cinci ani, mergeam una la alta fără a fi însoţite: Alba Iulia era un oraş paşnic şi patriarhal, în care părinţii nu se fereau să ne lase să colindăm târgul singure sau să mergem la „mozi“, unde rulau filme cu Stan şi Bran sau Shirley Temple.

M. P.: Ştiu că tatăl tău – am folosit informaţia şi-n cartea mea despre Cioran – l-a ajutat în 1940-1941 pe Cioran să se întoarcă în Franţa. Cioran era un om cu o bună memorie afectivă. A ajuns vreodată să îi mulţumească tatălui tău pentru acest serviciu care l-a salvat? Ai ajuns vreodată la Cioran?

M. l. N.: Părinţii mei erau foarte ocupaţi: tata era profesor la Liceul „Mihai Viteazul“ şi înfiinţase un „club“, o primă formă de Institut Francez, cu bibliotecă, cursuri de franceză, conferinţe etc., activităţi la care participa şi mama. Învăţaseră amândoi limba română şi o vorbeau cu plăcere (chiar dacă la tata nu lipseau anumite greşeli „à la française“). Cu mama s-a întâlnit în România. Bunicul meu, André Aurand, era profesor la Petroşani; în acea perioadă (începând din 1922), Ardealul beneficia în mod special de prezenţa francezilor, meniţi să contrabalanseze decenii de cultură austro-ungară, sub forma „Mission Universitaire française“, iar profesorii din zonă se întâlneau destul de des. Nostim este că I. D. Sîrbu, în memoriile sale, îl pomeneşte pe bunicul meu, fostul lui profesor de franceză la Petroşani. După câte am înţeles în vizita făcută la Alba Iulia luna trecută, tatăl meu, profesorul Pierre Chanier, a lăsat multe amintiri şi mărturii ale şederii lui la Alba Iulia (printre care fotografii care sunt o sursă preţioasă pentru actualii istorici din zonă) (cf. Terra Sebus, actualul număr).
          Dar în copilăria mea aceste lucruri serioase nu contau. Conta excursia la Mureş cu maşina lui tata Nicu (sau Nicu-baci), un Ford T cu claxon exterior cum nu mai vezi decât în vechile filme americane, iar Ileana, fratele ei Nili şi cu mine zbieram: „Dă-i viteză, vezi că-i înecăm în praf pe toţi cei care ne urmăresc...“, săracii oameni cu căruţe, pe drumul care mult, mult mai târziu a fost asfaltat. Deci ne scăldam în Mureş, făceam excursii, mergeam la cules de vie, zdrobind cu picioruşele ciorchinii de struguri în butoaiele imense în care aproape dispăream, ne distram până seara târziu, părinţii, chefuind, nu prea se mai ocupau de ora de culcare... Şi acolo domină (cum povesteam despre târg) pentru mine mirosurile: cele ale strugurilor zdrobiţi care deja te îmbătau, parfumul de grătare şi de plăcinte pe lespede, mireasma căpiţelor de fân după care ne ascundeam. Proust nu avea decât o madlenă; eu am zeci de parfumuri care mă readuc în clipe inocente cu bucurii trăite din plin.
          La Alba am fost mai întâi la grădiniţă, pe urmă în primul an de şcoală primară; am învăţat să scriu şi să citesc pe româneşte, franceza a venit mai târziu, mai ales în 1940-’41, când familiile profesorilor francezi au fost evacuate în Franţa, până nu s-a încheiat un acord între noul guvern francez şi cel român pentru perenizarea misiunii culturale franceze. Dar româna rămâne limba de bază, cea pe care nu am uitat-o chiar după anii de crud „exil“ după 1948 (când noul regim a desfiinţat misiunea), chiar dacă nu am avut ocazia s-o vorbesc până prin anii ’70... Deci cred că de aceea vorbesc, aşa cum spui, şi puţin „ardeleneşte“...
Mă întrebi de relaţiile cu Cioran: între tatăl meu (atunci director al Institutului Francez din Sibiu) şi el, ele au avut loc în perioada în care cu mama şi sora mea eram „evacuate“ în Franţa, la bunici, la Toulon. Puţinele lucruri pe care le ştiu le-a povestit tata. Legăturile s-au păstrat timp de mulţi ani prin verişoara primară a lui Cioran (cu care copilărise la Răşinari): Minerva Dancăsiu, marea prietenă a mamei mele şi o „tanti“ tare îndrăgită, care mă căuta în Franţa după ce se pensionase (fusese o mare biologă/endocrinologă, asistenta profesorului Parhon) şi care m-a primit la ea la Bucureşti în primii ani ’90, cât timp mai trăia. De câte ori venea, spunea: Hai cu mine la Luţu, mi-a spus să te aduc! Dar n-am îndrăznit niciodată, ce prostie!!! Eram atât de intimidată de personalitatea lui Cioran (pe care-l cunoşteam numai din cărţi), că mă temeam să mă bâlbâi, să fiu ridicolă, oricât ar fi spus „tanti“ Minerva că e un om drăguţ şi cu haz şi că-şi aduce aminte de tata şi de Sibiu. Căldura relaţiilor prin „tanti“ Minerva mă face să gândesc că Cioran nu uitase de micul ajutor al tatălui când a fost să se întoarcă în Franţa. Din păcate, nu am nici documente, şi nici n-am apucat să vorbesc direct cu dânsul, din prea mare sfială.

M. P.: Cînd mă gîndesc la tine, te localizez în faţa computerului, cu ochii spre ecran şi spre fereastră, în Bretania, într-un peisaj verde, traducînd cărţi româneşti în limba franceză. Cîte cărţi ai tradus? Ai deja un palmares impresionant, mai ales că te-ai apucat tîrziu de această activitate.

M. l. N.: Mă întrebi de cărţi: am tradus şi publicat vreo 20 de cărţi, dar şi multe fragmente pentru diferite reviste (ca de pildă din Ion Vartic sau din proza ta pentru l’Herne), articole, scurte eseuri (ca de pildă Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu). De un an şi ceva răspund de traduceri pentru revista Lettres Roumaines, în care am tradus din mulţi autori, de la George Bălăiţă, Adina Rosetti la Dan Stanca, Radu Ţuculescu etc. În momentul de faţă lucrez la romanul Florinei Ilis: Vieţile paralele. Precedenta carte a Florinei, Cruciada copiilor, a obţinut premiul francez pentru „Cea mai bună carte străină“ în 2010 (Editura Syrtes). Cred că autorul român care îmi încredinţează o carte nu ştie ce fel de parcurs de obstacole reprezintă primirea acestei cărţi la o editură franceză. Când am o carte de tradus (fie că am ales-o eu, fie că mi-a fost trimisă de un autor român şi am considerat că poate avea succes la cititorul francez), primul lucru după ce am citit-o cel puţin o dată este alcătuirea „dosarului“: biobibliografia autorului, extrase din recenzii despre carte, un scurt rezumat/prezentare a cărţii şi în sfârşit traducerea-„mostră“ de vreo 30-40 de pagini. Acest „dosar“ este trimis la diverse edituri franceze: aceasta fiind faza pe care eu o numesc „aruncarea sticlei în mare“! Iar pe urmă aştept!! şi aştept!!! Marea majoritate a editorilor nici măcar nu răspund, unii răspund politicos „regretăm, cartea nu intră în planul nostru editorial“, iar câteodată vine un răspuns pozitiv!! Victoria pentru autor şi pentru mine!
          „Miracolul“ are câteodată urmări: de pildă, după ce Vera Michalski (Editura Noir sur Blanc) acceptase Aşteptându-i pe barbari a lui Eugen Uricaru, următoarea carte a autorului (Supunerea) a fost primită aproape instantaneu: e adevărat că avusese foarte bune recenzii în presa culturală franceză!
          În schimb, am multe decepţii. De pildă, există diferiţi autori români, mă gândesc de exemplu la Dan Stanca, pentru care am o mare stimă: de vreo 7-8 ani tot încerc să „plasez“, fără succes, cărţile lui la diverse edituri. Nu pot înţelege de ce...
Ipostaza minunată este cea în care o editură mă solicită direct, cum este cazul Editurii Le Seuil, care apelează la mine pentru traducerea romanelor şi a eseurilor lui Norman Manea; se creează astfel o colaborare rodnică între autor, editor şi traducător.
          Aşa s-a întâmplat şi cu minunata editoare Olimpia Verger de la Editura Syrtes, care mi-a făcut, printre altele, imensa plăcere de a-mi propune Aşteptând ceasul de apoi a lui Dinu Pillat, un moment de traducere absolut „magic“, aveam aripi şi mă sculam din ce în ce mai devreme dimineaţa ca să-mi regăsesc acest text care mă inspira şi mă emoţiona (cu atât mai mult cu cât aveam impresia că-l cunoşteam „personal“ pe autor după ce tradusesem Jurnalul fericirii, în care Steinhardt povestea cu atâta căldură despre dânsul!)
          Deci, sperăm! Am multe proiecte, dacă-mi dă Dumnezeu cap şi zile aş mai traduce câţiva ani...

M. P.: Ce recomanzi pentru politica culturală externă a României?

M. l. N.: În ceea ce priveşte politica culturală externă a României, nu sunt competentă pentru a judeca sau a da „sfaturi“. Apreciez că activitatea desfăşurată de ICR în ultimii şapte ani a fost foarte eficace: ajutorul pentru traduceri a îngăduit un mai mare volum de cărţi pe piaţa internaţională şi cred c-ai putut constata la Salon du Livre cât succes au avut aceste cărţi. Rămâne o etapă: mediatizarea pe piaţa internaţională.
          Vorbind despre Franţa, pot spune că, din păcate, pentru ca un autor să „existe“ trebuie să fie văzut la televizor... Or, până acum niciunul, nici dintre cei mai mediatizaţi în reviste (Lire, Le magazine littéraire, Le Nouvel Observateur etc.), precum de pildă Norman Manea, nu a avut o invitaţie la televiziunea franceză! Cred că este rolul serviciului de presă al ICR-ului să găsească portiţa de intrare. Sper ca ICR-ul să continue activitatea atât de rodnică de până acum, cu burse pentru traducători, stagii, ajutor la traducere şi editare etc.
          La nivelul de Minister al Culturii, nu am nici acces, nici „voce“ – este o problemă româno-română!
          Cu toate că ne-a lovit criza peste tot, sper să continuăm să progresăm în propagarea culturii române în exterior. Noi toţi, traducătorii, activăm la nivelul nostru, dând şedinţe de lectură prin biblioteci şi librării, vorbind neobosiţi de bogăţia literaturii române, în diversele noastre asociaţii şi cercuri interesate.
          Deci, sperăm!

Interviu realizat de Marta Petreu

 

Interviu realizat de Marta Petreu

Conversaţii cu … Marily le Nir

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)