Yoga strivită

Ovidiu Pecican

          Sunt mai multe temele pe care le descifrez în cercetarea lui Gabriel Andreescu despre MISA: Radiografia unei represiuni (Iaşi: Ed. Polirom, 2013, 408 p.). Cele mai importante dintre ele ar putea fi însă naşterea unei mişcări spirituale străine de tradiţia religioasă şi de gândire românească, viaţa şi reprimarea ei, dar şi studiul de caz al unei utilizări a aparatului unui stat democratic împotriva unor cetăţeni socotiţi „eretici“. Dacă subtitlul sugerează un decupaj clar din zona reacţiei dure a autorităţii publice la o anume acţiune socială, mai încolo autorul precizează că, de fapt, în viziunea lui, este vorba de „o radiografiere a societăţii româneşti“; şi, de fapt, chiar despre aceasta este vorba în analiza – relevantă pentru istoria recentă românească – a autorului.
          Ca istoric al timpului vieţii proprii Gabriel Andreescu s-a afirmat încă de când a încercat să analizeze rolul şi rostul UDMR în trecerea la o politică democrată a României postceauşiste (Ruleta: Români şi maghiari. 1990-2000, volum apărut în 2001). Dintr-un alt unghi, operă de istoric participant este şi L-am urât pe Ceauşescu: Ani, oameni, disidenţă (2009). Cât despre Reprimarea mişcării yoga în anii ’80 (2008), această reconstituire-analiză nu doar că se integrează în aceeaşi serie, ci constituie chiar premisa continuării aflate aici în atenţia mea. Ceea ce se constată de pe urma acestei recapitulări este că, de fiecare dată, reflecţia istorică se sedimentează pe faptul trăit şi cunoscut direct, nu numai din documente şi cărţi. Gabriel Andreescu manifestă o predilecţie pentru câmpurile tematice neexplorate încă, de care abundă tranziţia românească, prea alertă şi exploziv diversă pentru a izbuti să mobilizeze cu promptitudine atenţia istoricilor canonici specializaţi în istorie contemporană. De altfel, poziţionarea autorului este mult diferită de a acestora. Spre deosebire de ei, prin studiile lui universitare şi prin predilecţia manifestă a acţiunii lui sociale – prin excelenţă una de activist pentru apărarea drepturilor omului, pentru democratizarea României şi împotriva derapajelor de la statul de drept –, Gabriel Andreescu a ajuns la istoriografie prin disidenţă, prin activism în interiorul societăţii civile (fără afiliere de partid) şi prin specializarea treptată în politologie şi în studii referitoare la evoluţiile juridice de la noi (este director al Noii reviste de drepturile omului). Relevanţa istoriografică a titlurilor de carte enumerate este oarecum secundară în raport cu prioritatea căreia îi răspund ele şi pe care o exprimă: aceea de a da o imagine coerentă şi cât mai adecvată unor realităţi incomode ale prezentului continuu. Selectarea temelor nu vizează, precum, să zicem, în cazul lui Marius Oprea, funcţionarea unor instituţii centrale ale statului (aparatul de partid, administraţia, poliţia secretă şi activiştii ori ofiţerii sub acoperire din vremea regimului comunist; cu continuări în evoluţiile lor postdecembriste, inclusiv în cazul monografiei despre preşedintele Traian Băsescu), ci… bate marginile: activitatea principalei voci a celei mai importante minorităţi etnice şi confesionale a României actuale, maghiarii, în primul deceniu al tranziţiei, cea mai puternică mişcare spirituală necreştină din ultimii patruzeci de ani (MISA) ori disidenţa împotriva tiraniei ceauşiste. Cu toate acestea, fără descifrarea unor fenomene de acest fel, înţelegerea nuanţată şi aprofundată a schimbării politico-sociale şi a rezistenţelor la aceasta, în România ultimilor douăzeci şi trei de ani, ar fi imposibilă. Pentru acest motiv, calitatea de istoric a lui Gabriel Andreescu trebuie înregistrată împreună cu aceea de analist al politicului strict contemporan şi în egală măsură ea se cuvine preţuită precum prestaţia istoriografică a Sabinei Fati – alt nume cu merite în afara câmpului istoric propriu-zis, dar cu o excelentă acuitate în descifrarea fenomenului vieţii politice, a jocurilor internaţionale actuale –, a lui Stelian Tănase (interesat de dinamicile intelectuale antisistem din anii stalinismului), de Lucian Nastasă (cu analizele lui dedicate strategiilor promovării sociale în mediile universitare), de Ruxandra Cesereanu (cu reconstituiri eseistic-jurnalistice meritorii ale Gulagului, ale Revoluţiei din 1989 etc.) şi a altora asemeni.
          Fenomenul mişcării yoghinice merită deplină atenţie, constituind, în felul lui, o evoluţie simptomatică pentru prefacerile de la noi. Ea a fost una dintre formele rezistenţei discrete, mascate, la ideologia oficială a comunismului şi, totodată, în anii dinainte de 1989, a părut şi o formulă de racordare la libertăţile Occidentului democrat (unde yoga şi curentele spirituale influenţate de metafizica indiană cunoşteau un mare succes încă din vremea mişcării hippy, din anii ’50-’60). Pentru începuturile anilor ’80, reacţia oficială dură şi încercarea de anihilare a emulaţiei yoghinice trebuie corelate în general cu alergia autorităţilor autoritariste la orice formă de coeziune socială nesupusă controlului formal şi infiltrării propriilor agenţi, iar în particular cu strădania anihilării aşa-numitului curent al „meditaţiei transcendentale“, înrudit cu doctrina faimosului guru Maharishi.
          După o primă descifrare a fenomenului, Gabriel Andreescu a revenit la subiect, ocupându-se, de astă dată, nu de episodul represiv din timpul dictaturii personale comunist-naţionaliste, ci de cel de după expirarea comunismului, în plină democraţie declarativă. De astă dată, cenzura ideologică era abolită oficial; nu şi prejudecăţile etnice, religioase şi sociale însă. Spectacolul desfăşurat sub ochii cititorului este uluitor şi deconcertant. Justiţia îşi iese din ţâţâni, presa acţionează ca la comandă, Serviciul Român de Informaţii joacă rolul de „autoritate incitatoare“, cum îi spune autorul. Vine sub condei şi locul analizei raporturilor dintre serviciile secrete, justiţie şi politică, fapt util şi pentru înţelegerea actuală a jocurilor şi configuraţiilor de pe scena publică a naţiunii române. Rând pe rând intră şi alţi actori ai aceleiaşi scene sub reflectoare. Consiliul Superior al Magistraturii dă un comunicat important la temă, Biserica Ortodoxă Română iniţiază o campanie împotriva mişcării yoga. Nici parlamentul ţării nu stă deoparte. Portretul astfel realizat de Gabriel Andreescu pe seama MISA este cel al unei victime supuse presiunilor, manipulărilor şi acţiunilor punitive ale unei societăţi care nu ştie, nu vrea, nu poate – ori toate împreună – să administreze corect actul de justiţie. O nouă ipostază a faliilor din societatea română a prezentului se prezintă la judecata istoricului. Iar aceasta nu întârzie. El „nu a identificat atât deficienţe de construcţie instituţională, cât mai ales derapările de conştiinţă ale unor oameni aflaţi în poziţii de influenţă în stat, ale generalilor, procurorilor generali ori adjuncţi, teologilor, redactorilor şi liderilor de presă, aşa-zişilor experţi, deputaţilor şi senatorilor ale căror reflexe autoritare, dispreţ şi goană după interese deformează lumea în care trăim. În alte epoci, în alte contexte, din psihologii asemănătoare s-au întrupat figurile istorice ale lui Vîşinski, Mengele, Roller, Goebbels“ (p. 395). Drastic, deşi calm formulat.
          Pentru o mai exactă informare asupra caracterului mişcării MISA şi, implicit, pentru o mai atentă măsurare a exceselor autorităţii publice în ceea ce o priveşte, Gabriel Andreescu, care i-a cunoscut şi îi cunoaşte pe unii dintre protagoniştii evenimentelor, fiind la curent cu acestea din urmă încă din vremea desfăşurării lor pas cu pas, ar fi putut încerca, cu mare folos, şi o circumscriere a caracterului acestei mişcări. Dorind să ofere o alternativă spirituală atât la soluţiile tradiţionaliste (recursul la ideologii atee ori la bisericile consacrate, în principal creştine), MISA se dovedeşte un cerc oarecum exclusivist, ezoteric, nu o dată intolerant, la rândul lui (depun aici mărturia personală că, nu o dată, MISA a lansat versiuni complotiste clişeizate ale interpretării evenimentelor curente, văzând în… francmasonerie adversarul său preferat şi descifrând în el chintesenţa spiritului malefic exprimat social). Ar fi de studiat şi natura solidarităţii dintre membrii săi dincolo de accentul pus pe represiune, spre a se descifra şi mai bine la ce anume fac alergie nu numai establishmentul politico-juridic, ci şi mentalitatea curentă (naţionalismul, tradiţionalismul românesc faţă de cel, mult mai vechi, de sorginte indică, pe care îl pune în act MISA etc.).
          Concluzia lui Gabriel Andreescu nu lasă loc îndoielilor şi este o probă de partizanat democratic: „Radiografia represiunii împotriva MISA demonstrează nevoia dramatică de regândire a instituţiilor chemate să înfrunte manifestările de cruzime şi actele de injustiţie – nu doar prin regândirea mecanismelor, ci mai ales prin selectarea fiinţelor care le dau un conţinut“ (p. 395). Subscriu şi eu, adăugând că lectura noii cărţi a acestui mereu surprinzător autor deschide noi arealuri de reflecţie celor ce vor să înţeleagă metamorfozele actuale ale României.

 

Ovidiu Pecican

Yoga strivită (Gabriel Andreescu, Radiografia unei represiuni. Iaşi: Ed. Polirom, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)