Eliza Macadan, autoscopii şi suspendări

Irina Petraş

          Eliza Macadan a debutat în 1988 în Ateneu şi a publicat mai multe volume de poezie în ţară (Spaţiu auster, 1994, În autoscop, 2009, La nord de cuvânt, 2010, Transcripturi din conştient, 2011) sau în Italia (Frammenti di spazio austero, 2001, Paradiso riassunto, 2012). Deşi răsplătită de-a lungul anilor cu numeroase premii (unele internaţionale), a rămas o prezenţă mai degrabă discretă în viaţa literară. Critica a remarcat mai întâi minimalismul, austera ocolire a discursivităţii, autoreflexivitatea „despodobită“ (Horia Gârbea), căci „poemul dintr-o singură literă“ la care aspira poeta era tatonat, periculos, crede Octavian Soviany, de poeme „eliptice, parcă scrijelite cu unghia“. Autoscopiile din 2009 sunt citite de O. Soviany ca experiment interesant, dar nerepetabil: „o contestare radicală nu doar a poeziei, ci şi a limbajului, amintind oarecum de experimentele avangardei istorice, deşi modelul mai îndepărtat al Elizei Macadan pare să-l constituie nu antipoezia Dada, ci mai degrabă Bacovia (cel din Stanţe burgheze)“; „drama semnificării […], prozaizarea ostentativă, cultivarea voită a non-expresivului (de unde o anume lipsă de pregnanţă a imaginilor, care rămân mereu imprecise, înceţoşate, ca într-o fotografie voalată)“ epuizează, aşadar, un registru, ard o etapă. Şerban Axinte spunea şi el ceva asemănător: În autoscop „reprezintă cumva momentul zero al naşterii poeticităţii. Cu alte cuvinte, poezia există cu adevărat, dar îi mai trebuie puţin curaj pentru a se deschide şi pentru a se comunica“.
          Desprinderea de „zona abstracţiunilor bine lucrate“ e de salutat odată cu La nord de cuvânt („Pun cărămizi / şi sacrificii / mă zidesc / mă înalţ / mă surp / iar pun sacrificii / şi cărămizi / mă înalţ / până la nord de cuvânt“...; „dacă nu scriu / planeta face implozie / îngheţ / nu mai plâng / nu mai râd / pleoapele mi se prind la loc / ca înainte de naştere“), decurgând mai degrabă din urmărirea unui foarte strâns proiect personal decât ca urmare a obiecţiilor criticii. Transcripturi din conştient (2011) nuanţează şi mai pregnant comunicarea, deşi e încă „frig în cuvinte / cu vocea răguşită / zbor ilegal / în ţările calde / ce mut e Pământul / în dimineaţa aceasta! / biciuit dinspre iad / şi rai deopotrivă / la gura hăului / planez mută şi eu“; „ieşită din minţi / scot cuvintele afară / din poem / în urma mea / semantica închide pentru inventar“. Ancorări iuţi, acide, în realitatea socială sau pur umană, asistate de ochiul tăios al jurnalistei, dau sânge şi nerv poemului şi compensează secitatea semnelor: „bătrânii mei au răni la degete / de cât de strâns se ţin cu mâinile de viaţă / copiii nici nu ştiu / că-s între două drumuri / se-aruncă grei de vise / peste dimineaţă / atât mai creşte în jur / iarbă nebună / aici pământul gâfâie a moarte / când eu încerc să scot dintr-un creion / cuvinte seci secate secerate / meridianele se-ntorc cu susu-n jos încălecate / literaturile-s filozofii / teologiile-s ştiinţe descalificate / eu semnului nu pot să îi mai pun semnificaţii / le-am pierdut pe toate / rânjesc acum din pagini rupte / compasiunea curge-ncet pe străzi / cu aspirină şi cu lapte“.
          Fiorul thanatic, tot mai persistent – „cu moartea de mână zburând“ –, preia conducerea în cartea cea mai nouă: Anotimp suspendat (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013, 106 p.). Ilustraţia copertei, semnată de Daniel Divrician, traduce fin punţile pe care poemul le aruncă spre sine şi spre ceilalţi, într-o gesticulaţie acvatică, fluidă, tot mai încărcată emotiv pe măsură ce sensurile seacă dramatic. Moartea e îngânată ici-colo în mici poeme de o galbenă şăgălnicie, domesticită, ritmată anume stângaci, naiv, ca în mai caut florile rare: „trei petale jumulite / luna mai e pe sfârşite / intră vara peste mine / intră moartea peste toate / şi toate se mută-n carte / trei petale şi un soare / şi viaţa nu mă mai doare“. Zborul ei planat deasupra poemelor le împrumută un aer oarecum retro, de stampă fără vârstă, cu ceva minor şi cald în faldurile avare ale versului, cu zvonul bacovian de caterincă adaptat veacului, într-un album de sentimente uitate şi zădărnicii, cu frazări rupte şi tulburătoare suspendări ale enunţului. E o revenire la experimentele debutului, dar cu perspectiva pe care le-o pune la îndemână experienţa spaimei de moarte („ce-i viitorul când ne aşteaptă moarte“) valorând stările („stau în viaţa mea: aproape confortabil / tresar / la fiecare răsărit de soare / sar în picioare / să îmi aduc aminte unde mă aflu / pe pereţi văd sfinţi lipiţi de morţile lor / indicaţii cotidiene pentru mine / închide gazul apa lumina / nu lăsa pc-ul deschis / când vrei să ieşi din viaţa aceasta“) şi colorând aproape sentimental desenele în alb-negru de altădată: „bătrâni cad pe gheaţă: cu greutatea pământului / din care sunt făcuţi / rămân fără braţe, fără picioare / fără copii pe lângă ei / fără gustul de a mai aluneca / prin viaţă / ca noi / se uită chiorâş la iarnă / şi numără fiecare bătaie de clopot / pe drumul către biserică“. Aparent paradoxal, renunţarea la superior savanta explorare a forţei cuvintelor conduce înspre o încărcare a lor de umanitate şi de sens: „urc sau cobor: încet / pe coloana infinitului / tăcerea se aşază la mese / înfulecă toate cuvintele mele / îmi ţine capul în mâini / să-mi stingă ochii de soare arzător / mă caută maestrul printre milenii / să-mi ridice moralul tot mai spre nemurire / încet / urc sau cobor / odată cu galaxia“. Recursul la memorie are şi el surprinzătoare partituri vătuite, delicate: „în noaptea asta duduie focul în soba din odaia / copilăriei / şi-i ţine morţii de cald“; „cele două coloane de alb vertical singure amintesc / de trăsurile trase în tropot de cai / la scara pe care curge muzica paharelor / a fericirii inconştiente / acum căzută-n genunchi pe propriile scări / casa mea se roagă la acest secol nou-nouţ / să nu-i cureţe memoria ca primăvara grădina de crengi / uscate“.
          Însă e de spus imediat că noul volum nu e nicidecum unul senin şi resemnat. Moartea ca revelator de adâncime şi potenţator al meditaţiei existenţiale nu acoperă şi nu ascunde prezentul social şi toată concreteţea lui dizarmonică; dimpotrivă, acesta e ţintuit cu gesturi iuţi pe pereţii poemelor, cu o scrâşnită revoltă şi o răsucire pe loc a neputinţei de a schimba ceva: „nopţile mele: aleargă pe culoare strâmte coşmarele / măsor cu piciorul gol / galeria cu două intrări fără nici o ieşire / bat sugestiile în cuie / în piatra din pereţi / două proiectoare varsă două sute de biserici / de două sute de ani / religia progresivă / numără sufletele salvate/save as / într-un file cu empetreiuri din care vântul şuieră / printre cruci de lemn în ecocimitire“; „poem de unică folosinţă: manifest de aruncat în stradă / de călcat în picioare / cu bocancii made in china / poem de prânz / pentru burţile umflate / de bunăstare capitalistă / poem ars de soare / plin de praf / lipit de asfaltul oraşului / poem măsurabil / categorizabil / probabil / derulez pe repede înainte / cuvintele din emisfera cea dreaptă“. Mari teme extenuate azi sunt puse în pagină cu aceeaşi luciditate incomodă şi cu tristă ironie: „calc peste şoapte: în biblioteca buncăr / mă pot întoarce în urmă / doar cu o sută de ani / atât cântăreşte memoria ţării mele / fiii ei o preferă tânără / să se poată hârjoni cu ea / pe sub mesele europei / ţara mea are farduri ieftine / culoarea roşie pentru obraji şi buze / a epuizat-o / rimelul expirat îi curge pe chip / ţara mea are vânătăi de-atâta stat în patru labe / dar toţi o ştiu tânără / cu o istorie de o sută de ani / pusă frumos în rafturi melaminate / şi fişiere electronice / ca să poată fi accesată la nevoie“ şi „picioare lungi de străzi / lovesc în pinteni / ziua asudată / sub cohorte de funcţionari / cu tichete de masă în mâini / aşteptând salate dietetice şi cofeina sintetică / să-i ţină în erecţie / pe ergoscaune / să îngroaşe punga de capital dezumanizat / posesor de cărţi de vizită magnetice / în care zerourile multe fac puterea / ţara asta e un residence cu cea mai mare / grădină a lui Dumnezeu“.
          Eliza Macadan este o poetă care se reinventează cu fiecare nouă plachetă de versuri, în căutarea unui „poem definitiv“, străin de „hăhăiala [care] a pus monopol pe literatură“ când „fiecare limbă cu păsările ei piere“. Scrutarea atentă şi strunit-inflamată a jurnalistei se împleteşte cu viziunile fulgurante ale poetei, rezultatul fiind o voce lirică de luat în seamă.

 

Irina Petraş

Eliza Macadan, autoscopii şi suspendări (Eliza Macadan, Anotimp suspendat. Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013 )

» anul XXIV, 2013, nr. 8 (279)