„Teoremele poetice“ ale lui Basarab Nicolescu

Ion Pop

          Un volum elegant, editat de Curtea Veche, cu texte paralele în limbile franceză şi română, cu paginaţie şi ilustraţii datorate reputatului plastician Mircia Dumitrescu, reuneşte „teoremele poetice“ ale lui Basarab Nicolescu. Cunoscutul fizician, care debutase la Bucureşti cu o carte rămasă de referinţă despre Cosmologia jocului secund al lui Ion Barbu (1968), a revenit în ultimii ani foarte adesea ca dascăl universitar şi autor de noi cărţi importante, într-o postură de cugetător, autor de îndrăzneţe eseuri filosofice deschise deopotrivă spre ştiinţe şi literatură, puse sub emblema „transdisciplinarităţii“: o formulă sugestivă pentru perspectiva de maximă cuprindere asupra unei lumi în care logica „binară“ ce stă la baza dialecticii filosofice se vrea depăşită spre orizontul infinit al Realităţii complex stratificate. Majuscula pusă cuvântului realitate semnalează o multidimensionalitate a lumii care însumează cumva, depăşindu-le, stratul macrofizic al lumii naturale, biologicul şi cuanticul (psihicul) – după clasificarea lui Stéphane Lupasco. Conceptul de „terţ inclus“ al acestuia, reluat de Basarab Nicolescu, care îmbogăţeşte teoria lui Lupasco introducând noţiunea de „nivel de realitate“, schimbă, dinamizând-o, viziunea asupra adevărului sau falsului unui anumit dat sau element al lumii, prin propunerea unei zone intermediare în care termenii logic opuşi rămân deschişi, într-o relaţie tensionată, între potenţialitate şi realizare, după modelul fizicii cuantice. Translate în domeniul esteticului, aceste elemente capătă un relief particular tocmai în măsura în care ele sunt deosebit de apte să explice un astfel de raport încordat în jocul dintre realitate şi ficţiunea ei poetico-artistică. Scriind despre Logica artei sau experienţa estetică, Lupasco evidenţia chiar acest caracter contradictoriu al procesului de creaţie. Despre mit, fabulă, simbol, alegorie, spunea, de pildă, că „sunt ficţiuni în care realitatea şi irealitatea, pe de o parte, cele două adevăruri, afirmativ şi negativ, al identităţii şi al non-identităţii, general şi particular, necesar şi întâmplător, spaţial şi temporal etc., pe de alta, coexistă virtual, ca virtualităţi contradictorii, ca posibili [...], ficţiunea ca mit nu este nici realitate, nici irealitate, ci ceva între ele“. Joc, aşadar, dintre virtualizare şi realizare pe ambele planuri, aflate într-o contradicţie fertilă. „Frumosul, în sens adevărat estetic, va fi, la drept vorbind, contradictoriul, coexistenţa din ce în ce mai contradictorie a celor două valori logice“...
          Nu e locul să dezvoltăm aici aceste complexe reflecţii, iar un literat nefamiliarizat cu datele ştiinţifice ale fizicii cuantice poate cu atât mai puţin să le abordeze convingător. Am notat doar câteva repere în funcţie de care se desfăşoară, în linii mari, şi meditaţia din Teoreme poetice a lui Basarab Nicolescu, care indică deja în titlu posibilitatea unei coexistenţe şi comunicări între cele două perspective asupra lumii ce par mereu incompatibile. Autorul nostru vorbeşte, desigur, despre „discontinuitatea“ şi „ruptura“ dintre diversele nivele de realitate percepute de conştiinţă, dar aceasta e o „discontinuitate cuantică“ ce permite şi saltul de la unul la altul, trecând prin zone intermediare, sintetizate metaforic în sintagma „Valea Mirării“, expresivă pentru ambiguitatea poziţiei subiectului gânditor/simţitor, coparticipant la „obiectul“ cu care se află în relaţie. Cuvântul „miracol“ nu este nici el ocolit, ba se face din el însăşi temelia existenţei umane, ca dimensiune a ei poetică. Marea diversitate a „măştilor lumii“ îşi găseşte formula rezumativă, însumând mai multe nivele de realitate şi chiar „principiul general al relativităţii“, în ceea ce e numit „masca jocurilor“ sau „cuvintele marelui joc“.
          Structurată tematic, cartea are drept obiecte de reflecţie teme precum nivelele de realitate, raţiunea, sensul, transdisciplinaritaea, cosmodernitatea, poetica cuantică, terţul tainic inclus, şi chiar uriaşe repere precum „Dumnezeu(i)“, Viaţa-Moartea, încheind cu subiectul, „Eu“. În jurul lor, omul de ştiinţă deschis spre poezie construieşte o amplă şi complexă reţea de reflecţii, atingând adesea forma expresivă a aforismului. Propoziţii de natură curat pozitivă, ştiinţifică, precum „principiul complementarităţii contradictorii“ al lui Niels Bohr, „noţiunea de obiect înlocuită prin cea de eveniment, de relaţie, de interconexiune“, conform fizicii cuantice, caracterul fluctuant al „conceptelor geometrice“, „teorema lui Gödel“ ce pune la îndoială caracterul absolut riguros al matematicii etc. anunţă permeabilitatea la imaginarul poetic, pus şi el în legătură cu „imaginarul cuantic“. De aici, o afirmaţie insolită, după care „Poeţii sunt cercetătorii cuantici ai terţului tainic inclus“, reformulare a reflecţiei lupasciene mai sus citate. Prezenţa factorului afectivitate este în acest cadru firească, încât se poate vorbi despre „metamorfoza conceptului în fapt poetic“, înseşi teoremele poetice putând fi definite ca „punct de convergenţă a fizicii cuantice, a filosofiei Naturii şi a experienţei interioare“. Într-un loc putem avea impresia că întâlnim o viziune apropiată de cea a lui Nichita Stănescu din 11 elegii: „Riguroasa aproximare a unui concept ştiinţific“. Şi, în apropiere: „Să nu confundăm rigoarea şi definiţia exactă. Prea multe definiţii exacte ucid rigoarea. Iată de ce cunoaşterea poetică este mai riguroasă decât cunoaşterea ştiinţifică“. După astfel de aserţiuni, propunerea unui „Minister al Afacerilor Cosmice condus de poeţi“ nu mai pare atât de surprinzătoare, cum nu e nici trimiterea la „nefericirea Internaţionalei scientiştilor“, cauzată de „generalizarea marilor principii poetice la celelalte domenii ale cunoaşterii“ pusă pe seama teoremelor poetice.
          De fapt, Basarab Nicolescu militează aici pentru maxima flexibilitate a interpretării realităţilor lumii, la toate nivelele ei, în jocul, cum ar spune Ion Barbu, dintre „rigoare şi fervoare“, prin excelenţă dinamic, deschis, relativist, cu excluderea oricărui dogmatism. În consecinţă, autorul va vorbi despre „veselii noştri profeţi ai nonsensului [care] nu sunt decât comisarii politici ai gândirii binare“, va evidenţia critic caracterul ucigaş al ideologiilor prea sigure de adevărul lor unic, conducând la totalitarisme, al „religiilor-fanatisme“ şi „religiilor antireligii“. Prin contrast, revoluţia e asociată revelaţiei, prin medierea „terţului tainic inclus“, care „aruncă o punte între Natura creaturală şi Supranatură“, între vedere şi viziune, având ca „armă secretă“ cuvântul poetic. Nici „plumburia postmodernitate“ situată sub „soarele negru al sfârşitului“ nu-l încântă, propunând, în schimb, conceptul cuprinzător de „cosmodernitate“. Dintr-o asemenea perspectivă e abordată şi problema divinului – cu o expresie a lui Lupasco, „orgasmul divin este eternă geneză a pluralităţii cosmosurilor“, iar „orgasmul lui Dumnezeu“ ar fi obiectul celebrării poetice. Subiectul uman are aici un rol fundamental, cum am spus, iar cunoaşterea este definită în câteva rânduri drept „co-naştere“, cum o numea expresiv cândva Paul Claudel. O definiţie succintă a Eului e aproximată în exigenţa „să devii tu însuţi întrebare“...
          Ar fi desigur încă multe de notat pe marginea acestei cărţi destul de neobişnuite, scrise, iată, de un savant, care contrazice imaginea rigid articulată despre omul de ştiinţă prin excelenţă „realist“, „pozitiv“, opac la imaginaţia poetică. Dimpotrivă, Basarab Nicolescu demonstrează aici o disponibilitate maximă faţă de libertăţile imaginarului sensibil, poetic, prin excelenţă umanist, care-i marchează şi etica exigentă tocmai faţă de această dimensiune umană a cunoaşterii, în raportul dinamic-încordat dintre vedere şi viziune. Nu e de omis, pentru ilustrarea acestei legături a subiectului uman (poetic) cu lumea, nici sintagma de „frumuseţe convulsivă“ a suprarealiştilor, care ar fi putut amplifica sfera referinţelor-argument pentru adaptarea „terţului inclus“ în demonstraţie. Desigur, putem avea impresia, nu rareori, că fizicianul-poetician lucrează – cum spunea Blaga cândva – mai mult cu arome, cu intuiţii, recunoscând în ultimă instanţă gradul imens de indeterminare a Realităţii sau a „Evidenţei Absolute“. Umbra luminoasă a Marelui Anonim pare a se proiecta asupra acestor pagini care demonstrează că frontiera dintre ştiinţă şi poezie e departe de a fi insurmontabilă.

 

Ion Pop

„Teoremele poetice“ ale lui Basarab Nicolescu

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)