Conversaţii cu Andrei Zanca


Apostrof: Dragă Andrei, trăieşti de ani de zile în Germania. Putem înţelege motivele care te-au făcut să pleci şi care te opresc să te întorci. Cum se face totuşi că ai rămas atât de legat de literatura română, căci publici mereu în România?

Andrei Zanca: E ora 4 în zori aici, în hotelul situat pe-o insulă de pe fluviul Neckar, aproape de locul unde s-a născut Hölderlin. Mi-am ales voit acest loc de muncă, renunţând la toate pregătirile mele universitare, la locurile oferite şi temporar şi acceptate, spre a lucra aici doar noaptea. Au trecut de atunci cincisprezece ani, în care graţie unor limbi străine pe care le vorbesc curent, lejer, am putut citi aici enorm şi am putut şi scrie câteva cărţi, însă mai ales am putut gusta liniştea şi tăcerea deplină în izolarea nocturnă a insulei. Restul zilei, puţinul care mai rămâne din ea până la următoarea noapte îl dedic alor mei. Eu m-am îndepărtat doar spaţial, adică am aşezat doar o distanţă benefic-blestemată, fiindcă inima mea a rămas mereu acolo între coline. Şi-apoi, cum spunea cineva, cum poţi scrie o scrisoare de iubire într-o limbă străină? Prima lecţie de poezie o primim când începem a bolborosi în limba maternă primele cuvinte. Mai târziu descoperi că poezia genuină e cea care se sustrage rostirii, recluziunii noţionale, înfiripând în cel care intră în rezonanţă cu ea o stare inefabilă. Poetul genuin este de aceea un exilat prin excelenţă oriunde s-ar afla pe acest pământ. Însuşi Celan, care scria şi vorbea la fel de bine şi germana, şi româna, spunea cam aşa: cine scrie în două limbi minte în una...

Apostrof: Ce importanţă au pentru tine, în Germania fiind, anii de formare la Cluj?

Andrei Zanca: Anii de formare în Cluj, cum îi denumiţi, au fost şi cei mai frumoşi şi mai spontani. Eram tineri, eram solidari, chiar dacă cineva va zâmbi acum la acest lucru, aveam o revistă superbă, care ar merita scoasă în volume de antologie selectată, o revistă generoasă, însă respectând strict criteriul valorii şi-n care au apărut pentru prima oară mulţi din generaţia aşa-numită optzecistă din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, unde textele lor nu puteau apărea. Lucrul acesta ar merita evocat cronologic în acest sens şi exemplificat cu textele de rigoare. Revista Echinox, căci de ea e vorba, a avut un rol absolut de pionierat, cam ignorat de mulţi exegeţi, în ceea ce priveşte punctul nodal de ramificare a multor acte culturale de azi.

Apostrof: În ce fel te influenţează mediul în care trăieşti în scrierile tale?

Andrei Zanca: Cum am mai menţionat, lucrez doar noaptea, încât după 15 ani mi s-a schimbat complet bioritmul; astfel încât, nici atunci când sunt liber, nu pot dormi decât înspre ora 6 în zori. Colind noaptea împrejurimile, pădurile, viile şi colinele de pe aci, împreună cu câinele meu, ori mă ţin la curent cu tot ce apare şi se întâmplă în Ţară, graţie unor prieteni de nădejde, care îmi trimit cam tot ce apare prin Ţară şi care au şi nişte bloguri excelente. Mediul din jur îl constituie pădurile, cărţile, în această însingurare a reîntoarcerii transparente, cum i-am spus eu, fiindcă trec luni de zile până să întâlnesc pe cineva ori până să schimb o vorbă cu cineva. Cei câţiva cunoscuţi mai apropiaţi se află la distanţe mari, iar eu nu mă pot decide să-i vizitez: ce-aş face noaptea la ei, când ei dorm, iar eu nu pot? Izolarea mea este, aşadar, deplină şi sporită şi de un trai extrem de modest din anume motive, pe care nu le mai evoc aici.

Apostrof: Ai reuşit să pătrunzi cu literatura ta în spaţiul culturii germane? Cum rămâne un scriitor, format în mediul românesc şi ajuns în mediul german, în continuare scriitor român?

Andrei Zanca: Nu m-a prea interesat o pătrundere, cum spuneţi cu o nuanţă suav-belicoasă, în niciun alt spaţiu. Singura carte în limba germană am scris-o în trei săptămâni, ca un ecou palid la cărţile mele anterioare de poezie şi a fost scoasă manual de un prieten la Leonberg. Am scos-o la unele insistenţe, însă în afară de un cerc de apropiaţi nu am expediat-o niciunde. Într-adevăr, rămân mereu pe gânduri, de fiecare dată când aproape orice incursiune critică la adresa mea începe cu vorbele: exilat, desţărat etc., o altă rămăşiţă a vremurilor triste – vreau să cred –, când mă gândesc că tuturor scriitorilor occidentali, care au scris în limba lor maternă departe de ţara lor de origine, nu li se alipeşte această ştampilă cu o anume amăreală şi satisfacţie eufemistă. Şi mai ales nu sunt trecuţi cu abilitate sub tăcere când e vorba de o evocare în vreun context ad-hoc din ţara lor. În această izolare aproape deplină (şi cred că aici se află una dintre pricinile intime ale unor umori), gândurile, iubirea în decantarea lor îşi sporesc în mod paradoxal intensitatea, tocmai fiindcă nu se lasă contaminate de un context. Într-adevăr, e lesne să te retragi în izolare. Însă din toate cărţile mele scrise doar în limba mea maternă se poate observa că ele vizează deplin Ţara, atât în cele poematice ori în singura mea carte de proză scurtă, Minuturi, cât şi în cele trei cărţi de eseuri, precum şi în miile de pagini traduse din autori diverşi. Tematica nu are nicio deviere de la acest „interlocutor“. Dimpotrivă, poate a fost la un moment dat prea „programatică“. Tocmai de aceea însingurarea mea este mereu una a reîntoarcerii. Dacă e lesne să te retragi, şi mai greu, poate cel mai greu lucru este să-ţi menţii nealterată inima, pacea lăuntrică, compasiunea în mijlocul larmei, vulgarităţii, neghiobiei, în¬ticăloşirii şi manipulării din jur. Inima nu cunoaşte distanţa. În această însingurare (şi acest lucru este valabil pentru toţi cei aflaţi spaţial departe de Ţară) se decantează o anume iubire, se limpezesc gândurile şi sentimentele, se purifică de orice fel de umori, pe care le trăieşte implicit, mai mult ori mai puţin (depinde de nivelul de receptare a conştiinţei), unul prins în context. Şi încă ceva: cred că despre iubirea de meleag şi de mamă ar trebui să scriem doar cu cerneală simpatică, iar imaginea ţării să o facem, cum îmi spunea şi Monica Lovinescu, mai întâi în Ţară.

Apostrof: Ce înseamnă cultura română pentru tine?

Andrei Zanca: Dacă ne gândim la unii scriitori români, care au început să scrie în limba meleagului de adopţie şi care au avut succes (mai puţin poeţii, fireşte), se poate observa un lucru straniu: suflul culturii, al simţirii româneşti deplin asumate şi trăite se infiltrează pe nesimţite în artefactele acelei limbi, configurându-i o altă rezonanţă parcă, un alt soi de vigoare, care ţine pe undeva de o anume frenezie a vitalului, de o anume prospeţime afectivă (fireşte cu apanajul sporirii ei odată cu depărtarea), şi care îi surprinde mereu – prin revelarea valenţelor propriei lor limbi – pe receptorii ei nativi, fie profesionişti ori doar simpli lectori. Asta este cultura română pentru mine. Şi apoi, cum s-ar putea deschide o poartă maramureşeană cu un şperaclu Bosch?...

Apostrof: Când scrii, şi cum?

Andrei Zanca: Problema asta a lui cum şi când mi-a adus aminte de o toamnă târzie a anului 1988, când mă aflam în autobuz în drum spre liceul unde predam. Într-o staţie s-a urcat un prieten poet, profesor şi el. Înghesuiţi noi aşa, hurducaţi, însă mai ales bântuiţi de un soi de severă lehamite din varii motive, nu ne prea venea să schimbăm o vorbă. Totuşi l-am întrebat, aşa, ca între două pahare...: Mai scrii? Şi el se uită la mine cu un soi de poker-face printre hâcuri şi alte gemete şi apoi îmi spune cu un ton alb: Ce?... Totul se reîntoarce parcă la prima întrebare cu răsfrângere asupra întregului interviu, pe scurt: există texte înfiripate cu o anume intenţie, texte „făcute“, cum s-ar spune, texte funcţionale. Apoi, există texte care se ivesc spontan, neintenţionat, ca un dat, texte care se întâmplă, care se anunţă imperios în perimetrul conştiinţei în anume momente ale liniştii, ale abandonului, însă mai ales ale unei anume smerenii, şi care scot la iveală adâncul din noi, înfiripând un soi de re-ligare, de re-legare de un anume miez (prin care în fond, în adânc de adânc, ne suntem cu toţii tare asemănători – „temeiul primordial al lui dumnezeu şi al sufletului fiind unul şi acelaşi“, Meister Eckhart). Şi-apoi, există larma. Când „elevată“, când cu un dampf de mahala. Adorno mai evoca şi specia acelui Bildungskonsument, adică unul care, prin cunoştinţele sale însuşite dintr-un domeniu, doreşte mai ales să le demonstreze, să epateze cu ele, să le „proiecteze“ cu emfază în jur; acest soi de formare/cultivare înmagazinată aflat sub egida egoului e departe însă de experimentarea/aflarea de trăirea individuală a autorului, pe care îl „declamă“ Konsument-ul, fenomene pe care nu le-a pătruns/experimentat cu evlavie el însuşi, în fond fiind vorba de interpreţii/creatorii cărora le este mai de preţ postamentarea egoului decât slujirea operei de artă. Lucru care îl apropie periculos pe acest soi de „creator“ de trăiri „simbiotice“, cu recurenţe mitomane... Beethoven declara undeva, spre absoluta mea surprindere, Bettinei von Arnim: toate invenţiile genuine înfiripă un progres moral...

Apostrof: Ce e preferabil în poezie: să revii la teme şi motive sau să cauţi mereu noul?

Andrei Zanca: Trăim într-o lume în care s-a ivit următorul pericol tot mai extins: ei cred că văd, însă nu văd decât cuvinte; cred că simt, însă doar gândesc sentimentele. Apoi, când cauţi cu tot dinadinsul noul, acesta – ca în orice act al căutării încrâncenate în spaţiul care ne defineşte cel mai ferm, şi anume cel invizibil, al gândurilor şi sentimentelor – se îndepărtează, se ascunde tot mai mult. Trebuie să te laşi găsit. Şi pentru asta e nevoi de o lungă pregătire în solitudine. Noul, atât de obsedant la unii prieteni ai mei din anii trecuţi şi care i-a făcut să-şi irosească/rateze trăirea nemijlocită a frânturii lor de viaţă, n-a fost oare mai mult un derivat al egoului, o chestiune extraliterară? Bach este cea mai bună pildă în acest sens, cu nesfârşitele sale variaţiuni pe aceeaşi temă, în care inserarea noului se petrece firesc; însă el era pătruns de dumnezeire, atât de deplin şi de firesc, cum ar respira... Noul îmi pare a fi mai ales eşecul căutării lui în... variaţiunile sale individuale, deseori tragice. El este un rezultat spontan al harului, al datului, al auscultării, un dar pentru cel care prin smerenie ştie că nu este decât o coardă din nesfârşitele corzi ale orchestrei, ale acestei lumi, care e pianul lui dumnezeu, cum se spunea în excelentul film The Ocean Pianist al marelui regizor italian Giuseppe Tornatore.

Apostrof: Care sunt criteriile care te determină să alegi o carte sau alta în vederea traducerii?

Andrei Zanca: Ca o prelungire a „interlocutorului“ meu dintotdeauna evocat mai sus, ca o atestare a acelei afirmaţii pot spune că până azi nu mi-am ales autorii în vederea transpunerii lor în română cum mi-ar fi cerut inima: i-am ales spre a înfiripa o punte culturală cu Ţara. Am încercat să încropesc o legătură între marile edituri de aici şi cele din Ţară: edituri celebre precum Suhrkamp, Fischer ori nu mai puţin celebra editură a lui Enzensberger, apoi editura Carl Hanser, prin şeful (şi scriitorul) Michael Krüger (care a mi-a scris de curând că e de acord să vină cu mine la Cluj, la lansarea cărţii sale traduse de mine). Aşadar, am încercat să realizez un soi de traduceri reciproce între edituri etc., traducând şi intrând în legătură cu autori care ocupau în acelaşi timp şi o poziţie anume în cadrul culturii. Lucru care a fost „ignorat“ de cele trei edituri române (unde am încercat succesiv să public nişte autori germani în traducerea mea, dat fiind că una după alta au lăsat să treacă termenul de un an prevăzut până la apariţia cărţii într-un contract pe care l-au semnat...). Forurile germane – neînţelegând deloc cum poţi semna un contract şi apoi să nu te ţii de el – au anulat pe rând contractele, miraţi de încercările mele reluate, succesive la alte două edituri, care la fel au „acţionat“. Am încetat vreme de 12 ani orice fel de activitate de traducere în volum, mărginindu-mă doar la apariţii de autori traduşi prin revistele din Ţară. Într-un fel, am cam şifonat astfel nişte prietenii valoroase aici, fiindcă oamenii aceştia nu prea înţelegeau la rândul lor că eu de aici nu pot face prea multe (deşi tot greul administrativ al zecilor de documente, mailuri, telefoane, scrisori a căzut fireşte tot în sarcina mea; o instituţie germană, Goethe Institut, mai plătea pe atunci copyrightul pe cinci ani, pe traducător şi o parte din tipar... şi totuşi, iată...). Şi-apoi, dintre cei 17 scriitori germani traduşi şi scoşi pe unde am putut, n-a scris un rând nicio revistă din Ţară, lucru iarăşi foarte straniu, dacă nu semnificativ... „Fireşte“, nu prea au apărut se pare nici prin librării, iar prin această gravă carenţă în domeniul editorial nu au făcut decât să întărească o centralizare, o aşezare editorială pe caste, şi nu o concurenţă echitabilă a unei pieţe libere, indiferent de locul unde s-ar afla editura. Restul vi-l puteţi închipui...

Apostrof: Ce e mai detestabil în cultura occidentală?

Andrei Zanca: Nu mă interesează industria culturală spre care se tinde pretutindeni ori treptata ei desfiinţare laolaltă cu sistemul educaţional, cu excepţia celui robotizat, cum se presimte în acest act al globalizării, întru o manipulare mai sigură, mai lesnicioasă (căci dacă se distrug tradiţia, cultura, şcoala se distruge individualitatea, însăşi rădăcina „Arborelui“, şi oamenii devin manipulabili, nu-i aşa?). Pe mine mă interesează mai ales actul individual autentic contopit într-o sinergie colectivă: picătura ştie că este în mare, dar nu ştie că întreaga mare se află în ea (Ma Ananda May adresându-se lui Karlfried Graf Dürckheim în India). O formă responsabilă şi care presupune un anume nivel al conştiinţei (şi aici se produce ruptura atât de stranie între har şi caracter); într-o cultură genuină nu se poate vorbi de detestabil... destestabil este însă felul cum este tratată (ori trecută sub tăcere, ignorată) o asemenea cultură, dacă nu chiar – cum este în cazul experimentelor din domeniul spiritual, al conştiinţei – muşamalizată, luată în derâdere, desfiinţată cu rafinament diabolic de foruri mai ales în unele universităţi de dincolo de ocean, în vreme ce ruşii sunt în acest domeniu extrem de avansaţi. Însă spre a mă conforma pe scurt întrebării: tot ce are de a face cu o anume superficialitate (mediocrizare voită întru o manipulare mai lesnicioasă, în TV, radio, aşa-zisele arte etc.). Sacru şi superficial, iată răspunsul pe scurt la întrebare; însă – spre a se înţelege mai bine –, şi în sensul unui maestru oriental: „Nimic nu e sacru“ (fiindcă totul e sacru).

Apostrof: Descrie-ne o săptămână din viaţa ta...

Andrei Zanca: Cum poţi să descrii o săptămână din viaţa unuia care se simte pe Cale? Nimic neobişnuit în afară; totul fascinant şi zguduitor, lăuntric... iar dacă... mă întrebi nu ştiu, dacă nu mă întrebi, ştiu... aşa e, maestre Augustin...

Apostrof: Ce a mai rămas de spus?

Andrei Zanca: Să se insinueze oare şi o nuanţă amară, dezabuzată în această întrebare ori doar un îndemn generos la un comentariu concluziv?... Întotdeauna, lucrul de care ne temem cel mai mult s-a şi întâmplat... Încât dacă am ignorat igienizarea socială, atunci când trebuia, apucaţi fiind noi de o altă streche, care eluda o Intenţionalitate benefică, ca punct de pornire a oricărui act uman, nu ne rămâne decât reluarea cultului pentru gesturile individuale cele mai „neînsemnate“...
          Nimic nu poate schimba ceva dacă nu ne schimbăm noi înşine lăuntric... Întrebarea este cum poţi declanşa acest lucru, nu-i aşa? Ei bine, ajunge să înceapă unul singur, ca apoi, graţie câmpului morfogenetic din jur, lucrul să înceapă a contamina... Şi va contamina prin pildă, lucru garantat, şi de care mare nevoie mai are generaţia tânără; atât de mare încât îl şi neagă deja cu toată forţa... Însă nici marea nu se ridică la cer decât picătură cu picătură, nu-i aşa?
          Şi apoi, ar ajunge dacă fiecare s-ar apleca cu dăruire, cu mare băgare de seamă şi tandreţe doar asupra celor ce se află numai la o aruncătură de băţ în jurul lui...

Interviu realizat de redacţia Apostrof

 

Redacţia Apostrof

Conversaţii cu Andrei Zanca

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)