Aşteptare şi anotimp

Amalia Lumei

          Ca un altfel de ghid turistic se înfăţişează privirilor noul volum de poezie al poetului Marin Slujeru, Anotimpul neprevăzut (Sighetu Marmaţiei: Valea Verde, 2013). Este o monografiere frugală a cotidianului unui colţ de lume, a unui spaţiu nu atât geografic, în pofida reperelor sale clare pe harta Nordului românesc, cât intim, subiectiv. Debordând de scene familiare prezentate într-o cheie poetică proaspătă, el pare punerea pe versuri a fragmentelor de trăire cotidiană într-un loc unde nu s-a întâmplat nimic, petrecându-se totuşi multe. S ar zice că Marin Slujeru face istoria – ordonată nu cronologic, ci după intensităţi personalizate de o experienţă a sa – a unei existenţe ordonate de lumină şi epurate de angoase exterioare, prinzând în chenare frugale un autoportret pe fundal sighetean.
          Autorul invită la o plimbare poetică prin oraşul colorat de personaje umane. Incursiunea începută astfel are traseul bogat, parcurgând locuri publice, dar şi spaţii particulare, importante într-o arhetipologie a vieţii private. În centru, Corso aduc în atenţie o poezie citadină, unde locurile evocate sunt rezultatul unei selecţii prilejuite de o memorie afectivă. Timpul regăsit este astfel nu doar o metaforă a nostalgiei poetice, ci şi un mod de a ierarhiza toposuri într-o geografie sentimentală sui- generis. O umanitate proaspătă le populează cu promptitudine, împreună cu micile ei ritualuri, fie că e vorba despre băieţi („aceleaşi biciclete bibilite rezemate de vitrină,/ de câte ori apare o nouă cafenea/ sunt băieţii eterni de la marginea oraşului“ – În centru), fie de fete („ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine/ cine a zis că oraşul e mort/ se poate trăi mult şi bine la Sighet/ întâlneşti bătrâni noi peste tot“ – Corso). Din asemenea crâmpeie ambiţionează să se işte o monografie lirică a oraşului natal al poetului, mica metropolă un pic desuetă, dar vitală, a Maramureşului istoric. Aici eul liric simte curgerea timpului („mergeam la pas prin luna lui Mai,/să scriu cum îmbătrânesc“ – Cumulus pe Corso).
          Într-un fragment de artă poetică, Marin Slujeru scrie: „merg mai greu primăvara/ la fiecare pas notez sclipiri, lumini/ să mă bucur de ele pe larg, cândva“. Caracterul solar şi vital al acestei poezii se desluşeşte aici, la fel ca şi programul înmagazinării în vers, pentru altă dată, a bogăţiei cromatice care este şi o încărcătură de trăire densă.
          Un aer familiar, un talent de-a poetiza banalul, de a adăuga prospeţime şi mereu o altă viziune aceluiaşi loc par să fie mărcile poeziei lui Marin Slujeru, dându-i acesteia calităţile şi specificul minimalist. În fond, el se dovedeşte un caligraf, preferând crochiul marilor şi vastelor compoziţii de anvergură, lucrând într-un spirit oriental, mai degrabă asupra fugarului, efemerului, producând instantanee. Recursul la localisme, convocat să aducă un plus de parfum, nu favorizează însă mereu poezia lui, altminteri decantată şi atentă la dialectica plinului şi golului. Anotimpul neprevăzut, nu altul decât sezonul poeziei, merită însă frecventat.

 

Amalia Lumei

Aşteptare şi anotimp (Marin Slujeru, Anotimpul neprevăzut. Sighetu Marmaţiei: Valea Verde, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)