Istorica estetică & politică a optzecismului

George Neagoe

          A sosit momentul ca optzecismul şi, odată cu el, postmodernismul românesc să se istoricizeze. Studiile fundamentale s-au cam scris, graţie Mihaelei Ursa, lui Mircea Cărtărescu şi lui Ion Bogdan Lefter. Cu toată simpatia mea pentru unii poeţi douămiişti, nu se cuvine să-i integrăm în descedenţa acestei paradigme. Nici nu-i preocupă curentele şi generaţiile. Ei creează, publică, se bucură reciproc de reuşite, dar nu-i interesează comentariile exterioare. Involuntar sau nu, s-au branşat la piaţa ideologiilor euroatlantice. Fiindcă, de vreo 15 ani, în zona nord-americană nu se mai discută despre postmodernitate, ci despre „globalizare“. Luând în calcul consideraţiile precedente, monografia lui Ion Bogdan Lefter despre optzecişti (Prietenii din povestea literaturii, Piteşti: Editura Paralela 45, 2013) devine indispensabilă. Informaţiile oferite clarifică multe dintre informaţiile vehiculate după ureche. De asemenea, semnalează şi câteva coordonate neştiute până azi. Şi, lucru de maximă importanţă, arată cum, în regimul comunist, orice atitudine căpăta conotaţie politică.
          Cartea cuprinde articole (critice sau evocative) răspândite în periodice, studii introductive/prefeţe, selecţii din volumele anterioare – care s-au încadrat în montaj –, dialoguri şi materiale inedite. Cele cinci capitole – „Cenaclul de Luni“, „Cenaclul Junimea“, „Alte isprăvi ale generaţiei: S.F.-ul în poezie, filmul în proză“, „Portrete de colegi prea grăbiţi...“ şi „Alţi trei prieteni: Mircea [Nedelciu], George [Crăciun], Ion [Dumitriu]“ – tratează trei probleme capitale pentru biobibliografia optzeciştilor: formaţia universitară de masă (cumva, au dat cu tifla obsesiei comuniste că se ocupa de educaţia poporului), datorită căreia, deşi repartizaţi ca profesori la şcoli din afara Capitalei (în sate şi uneori în oraşe îndepărtate: Braşov, Piteşti, Galaţi), făceau eforturi să menţină contactul strâns cu spaţiul elitist; melanjul genurilor literare şi preluarea tehnicilor utilizate preponderent în alte arte; dispariţia prematură a câtorva dintre cei mai înzestraţi autori. Din punctul de vedere al factologiei, datele inconturnabile se referă la modul de organizare a cenaclurilor (p. 9-10). De pildă, diferenţa între „junimişti“ (se întruneau marţea) şi „lunedişti“ era că primii intrau sub autoritatea Facultăţii de Filologie, iar ceilalţi aparţineau de Centrul Universitar Bucureşti (de aici şi eclectismul componenţei).
          O chestiune demnă de semnalat este că Literele găzduiau şi un Cerc de critică – mixtură între celelalte, cu şedinţe organizate vinerea –, avându-l conducător pe Eugen Simion. Aşadar, nu ne miră că majoritatea tinerilor scriitori, prezenţi în antologiile Aer cu diamante, Cinci şi Desant ’83, îşi manifestau înclinaţiile spre teoretizare, autoreferenţialitate, metatext şi deconspirarea mecanismelor de producere a mesajului. De mare interes pentru constrângerile cenzurii ultimului deceniu de ceauşism sunt relatările din prefaţa la reeditarea Desantului (2000) referitoare la includerea în sumar a lui Mihai Rogobete şi a Mariei Holmeia, aşa încât respectiva culegere să apară fără probleme (p. 87). Completări în acest sens găsim în Postfaţa neterminată, şi publicată parţial în săptămânalul Contrapunct (1990), la romanul colectiv Autobuzul de Însurăţei (având în subsidiar pacostea navetismului), intrat în mitologia „junimiştilor“, pentru că, înainte de a-l depune la tipar, s-au pierdut dactilogramele: „Ideea a apărut – parcă – înainte ca Desantul să fie alcătuit. Totuşi, de impus s-a impus după aceea, la oarecare timp după predarea antologiei la editură (unde şi-a făcut un stagiu de un şi jumătate, poate doi). Aşteptând să iasă Desantul, am pornit jocul romanului“ (p. 87). Într-o tabletă din Caiete critice (Dincoace şi dincolo, nr. 5, 2010), Nicolae Iliescu, secretar al Junimii lui Crohmălniceanu, susţinea că paginile bătute la maşină s-au pierdut în locuinţa lui Ion Bogdan Lefter.
          Amintirile criticului ajung sursa cea mai avizată în reconfigurarea generaţiei, mulţumită diversităţii perspectivelor. Atmosfera de la Cenaclul de Luni nu se reduce la entuziasmul inventării unui nou fel de a scrie. Presiunea dictaturii nu poate fi ignorată. Manifestarea culturală devine, involuntar, agent politic de combatere a autoritarismului şi a kitsch-lui. Într-un Jurnal de cenaclu  din octombrie-decembrie 1982 – inclus întâi în volumul Puzzle cu noul val (2005) –, apar indiciile stării de asediu în care se aflau tinerii. Întâlnirile se derulau în carantină, cu trimişi de la Centru, niciodată identificaţi nominal ori profesional, şi cu vizite ale cântăreţilor în strană ai P.C.R. Cronicarul de atunci face haz de necaz – ilustrat de predilecţia pentru paronime –, adică de exasperarea tradusă în predicţii referitoare la vii¬toarele şarje uneltite de oficialităţi. Fiecare însemnare retrospectivă începe în stilul specific lui James Bond. Iar mărturiile din ziua următoare reprezintă secvenţe excesiv analitice, formulate tot în situaţii de agresiune fizică/psihică:

Luni. Cenaclul de Luni. Mică derută din cauza „inspecţiei“ inopinate. La un moment dat, înainte să începem, se şi întrerup luminile! Apoi seară cuminte, cu un recital de chitară clasică datorat generozităţii proverbiale a lui M2. E drept că episoadele de felul ăsta sunt rarissime şi am reuşit să ne păstrăm „puritatea“ literară. Totuşi, s-au adunat în timp: am  mai avut altădată filme, piese de teatru, plus diverşi barzi (barzii noştri ca brazii). Când o să aducem la cenaclu şi căluşari?
          Marţi. Mă gândesc pe drum, strivit între două ţărănci (vai, bătrâne!), la cenaclul de ieri. Cât să fie control (premeditare) şi cât imposibilitate de a se controla în permanenta pornire a lui F pentru spectacol?
(p. 17)

Oroarea de festivalurile rânduite de propagandă, în special Cântarea României, era frecventă atunci. Să ne amintim numai dansul popular deşănţat, arlechinesc, autoflagelator, practicat de Ştefan Pintea, din Vocile nopţii (Augustin Buzura), în faţa activistului sosit să controleze starea întreprinderii unde protagonistul lucra. Reportajul lui Ion Bogdan Lefter se termină cu înşirarea constantelor realităţii general uma¬ne (vârsta fragedă atrage veselia), ale reali¬tăţii obiective (calendarul) şi ale realităţii coercitive (restricţiile impuse de regim): „Se-aud pocnituri de bici (copiii între blocuri). Se trânteşte o uşă. Mâine e Crăciunul. Poimâine mă-ntâlnesc cu un dobitoc. Curge apă caldă“ (p. 28). Rămâne o necunoscută indiferenţa privitoare la dimensiunea socială a lunedismului. În ciuda acuităţii în surprinderea cotidianului, ferecarea de bunăvoie în Cenaclu semăna cu autismul, cu rezistenţa prin cultură. Totuşi, spre deosebire de foştii deţinuţi din anii ’50 sau de scriitorii afirmaţi în preajma lui 1965, optzeciştii nu prea s au ghidat după directivele ideologice în alegerea culoarului nepătat şi nu prea au profitat de pe urma „complicităţii fertile“ (Ilie Constantin) cu autorităţile. Făcând abstracţie de context, au lăsat deoparte faptul că Puterea socotea orice nealiniere drept răzvrătire, drept semn al „comportamentului duşmănos/reacţionar“. Abia în 1990, în timpul unei mese rotunde, Nicolae Manolescu a reuşit să le demonstreze că la baza desfiinţării Cenaclului de Luni au stat raţiuni extrapoetice, explicând că literatura lor

era la antipodul triumfalismului, care cel puţin în ultima jumătate a deceniului în care încă suntem, devenise componenta esenţială. Nu se putea ceva mai departe de toată atmosfera triumfalistă a anilor ’83-’89 decât literatura care se făcea în Cenaclul de Luni. Automat literatura asta devenise literatură politică, fără să aibă niciun fel de temă politică. (p. 66)

Un singur amănunt, elementar, lipseşte din lucrare. Este vorba despre diferenţa între ierarhiile interne ale Cenaclului de Luni (1977-1983) şi imaginea lui canonică de după Revoluţia din 1989. Trebuie menţionat că liderii grupării se numeau Traian T. Coşovei şi Florin Iaru. În primul rând, prin vechime. Eşecul lor în a-i atrage atenţia cu texte lui Ov. S. Crohmălniceanu, conducătorul Cenaclului Junimea (preponderent de proză), i-a determinat, din spirit de frondă şi din dorinţă de consacrare, să solicite înfiinţarea unor serate dedicate poeziei. În al doilea rând, prin spirit critic, uneori gratuit şi răutăcios, echivalând cu siguranţa oferită, deopotrivă, de conştiinţa propriei valori şi de calitatea de întemeietori. În al treilea rând, cauză şi efect totodată, prin impunerea liniei dominante a optzecismului: arghezianismul (structuri metrice, sinestezii şi oralitate), fanfaronada postavangardistă a generaţiei pierdute (Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Radu Stanca), poezia beatnicilor şi liantul catalitic – sarcasmul lui I. L. Caragiale (existenţa tragicomică).
          În rest, sinteza se dovedeşte exemplară pentru înţelegerea construirii de sine a optzecismului şi apoi, ca derivat exclusiv bucureştean, a postmodernismului, de care însă tocmai ei s-au dezbărat întâi.

 

George Neagoe

Istorica estetică & politică a optzecismului (Ion Bogdan Lefter, Prietenii din povestea literaturii. Piteşti: Editura Paralela 45, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)