Fantasma istoriei literare

Iulian Boldea

          Ion Simuţ este unul dintre criticii şi istoricii literari actuali cu mari şanse de a se angaja în scrierea unei istorii credibile a literaturii române. De altfel, într-o carte a sa, criticul mărturiseşte că este bântuit de „fantasma unei istorii a literaturii române contemporane“. Trebuie să amintim, pe de altă parte, că sfera domeniului de interes a criticului este extrem de largă; Simuţ comentează şi poeţi, şi prozatori, şi critici literari, după cum epocile literare abordate sunt diverse, de la literatura trecutului, cu relieful său accidentat şi adesea puţin străbătut de privirile criticii, până la operele literare ale actualităţii, interpretate cu echilibru de ton şi de perspectivă, cu interes şi comprehensiune, nu fără asumarea unui criteriu etic, subtextual de cele mai multe ori, apăsat alteori. Ceea ce surprinde plăcut la Ion Simuţ e tocmai echidistanţa poziţiilor sale critice, capacitatea de a discerne obiectiv valorile, fără impulsuri partizane, fără să adere la spiritul şi interesele de grup ale unora sau altora. Nu de puţine ori, timbrul confesiv al enunţului pune în joc unele preferinţe literare, predilecţia pentru opera unor scriitori, dar şi legitimarea literaturii ca terapeutică: „De câţiva ani, Arghezi este scriitorul român la care mă întorc cel mai des (în urmă cu 10-15 ani, acest rol terapeutic îl avusese Rebreanu), din pura pasiune a lecturii dezinteresate şi a interpretării aplicate, ca exerciţiu hermeneutic, fără o dorinţă imediată de a scrie şi a publica neapărat ceva despre el“.
          Un exemplu de coerenţă a ideii critice şi de spirit de sinteză este Vămile posterităţii: Secvenţe de istorie literară (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2012), carte care, ne avertizează autorul în postfaţa subintitulată elocvent Şantierele mele de istorie literară, „nu este o simplă culegere de articole de istorie literară“, ci reuneşte „materiale pregătitoare pentru o posibilă istorie a literaturii române din secolul XX“. La prima vedere, cartea poate părea eterogenă (cu texte de dimensiuni şi aspecte diverse, de la studii ample la pagini de dicţionar reciclate sau recenzii şi articole ocazionale), nefixată în limitele şi contururile ferme ale unui criteriu de unitate. Cu toate acestea, principiul relecturii, al unei relecturi fructuoase, lipsite de inhibiţii şi de prejudecăţi, a operelor unor scriitori ai trecutului, din perspectiva criteriilor şi principiilor prezentului, poate să confere o impresie de coerenţă, ca şi intenţia unei percepţii revalorizante şi recuperatorii. Reliefarea sau redefinirea profilului unor clasici (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi), sesizarea şi comentarea unor „turbulenţe în canon“, prin reconsiderarea unor scriitori ignoraţi pe nedrept, căzuţi în uitare sau desconsideraţi (Octavian Goga, Nicolae Iorga, Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu, Aron Cotruş, H. Bonciu, B. Fondane, Ury Benador, C. Fântâneru etc.) sau comentarea „promisiunilor“ literaturii autobiografice (Camil Petrescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, George Macovescu, Radu Petrescu, Marin Preda ori Octavian Paler) sunt pali¬erele cele mai importante ale demersului critic şi istorico-literar al lui Ion Simuţ. La acestea se adaugă relevarea valenţelor, nebănuite anterior, ale unor scriitori marginali, cărora criticul le acordă credit, explorând şi interpretând nuanţe, faţete şi dimensiuni inedite (Dinu Nicodim, Eugen Bălan, Aureliu Cornea, Ludovic Dauş sau Stejar Ionescu), fără însă să reuşească să-i extragă pe aceştia din condiţia lor de scriitori de la periferia literaturii române. În acelaşi timp, cu luciditatea şi spiritul critic ce îl caracterizează cu asupra de măsură, istoricul literar e convins că relieful canonic al interbelicului e greu să suporte modificări substanţiale, prin inserţia unor nume de scriitori marginali, greu de revalorizat, de altfel:

Prin comparaţie cu Camil Petrescu sau Anton Holban, Constantin Fântâneru, precursor meritoriu al autenticismului, mi se pare un prozator mediocru, cu o insuficientă stăpânire a limbajului psihologic. Ca el sunt mulţi. Ury Benador, H. Bonciu, Ticu Archip, Ion Biberi, Petru Manoliu, Dan Petraşincu se agită în aceeaşi zonă a indeciziei stilistice şi a carenţei de substanţă şi originalitate.

Revizitând domeniul clasicilor literaturii noastre, Ion Simuţ crede, de pildă, că Sadoveanu este „un scriitor dificil“, pentru că „anumite creaţii (exceptând capodoperele menţionate) au ieşit, poate temporar, din orizontul de aşteptare, din orizontul problematic al omului actual“, naturismul sadovenian dezvăluindu-se, totodată, şi ca o „formă subtilă, ambiguă şi voalată de narcisism“. În explorarea universului operei lui Rebreanu (unde e relevată şi o evidentă „fugă de subiectivitate“), criticul constată că „opera rebreniană se naşte din conştiinţa vinovăţiei. E nota de plată a unei răscumpărări. Esteticul e compensaţia unei moralităţi suspecte din biografia scriitorului, o moralitate pusă mereu sub semnul îndoielii“. Tot aici, Ion Simuţ invalidează unele poncife ale receptării; de pildă acea alegaţie critică ce vede în nuvele exclusiv un stadiu premergător romanelor, deoarece „David Pop şi Apostol Bologa sunt personaje de esenţă existenţială complet diferită“, primul având o tendinţă centrifugală în raport cu propriul său destin, în timp ce al doilea îşi asumă lucid interogaţiile şi aporiile moral-identitare; pe de altă parte, „tema psihologică a nuvelei Catastrofa e de natură existenţială, nu naţională (sau, mai bine zis, nu doar naţională)“. Interesantă e şi abordarea operei lui Arghezi, abordare în care examenul critic îşi arogă şi un timbru afectiv; Ion Simuţ priveşte opera argheziană din perspectiva metamorfozelor formelor şi tipurilor de discurs, proteismul poetic fiind generat de o tentaţie a evaziunii din cercul propriului sine, în măsura în care autorul Cuvintelor potrivite manifestă o irepresibilă oroare faţă de tot ceea ce înseamnă fixare în tipare constrângătoare, încremenire în forme distincte şi rigide, înstrăinare de sinele cel viu şi adevărat. Prin analizarea „utopiilor identităţii argheziene“, Ion Simuţ consideră, pe urmele lui Alexandru George, că „eul poetic multiplu, ca realitate internă a poeziei, trebuie disociat de personalitatea artistică multiplă a lui Arghezi, adică de ceea ce se numeşte în mod frecvent, motivat, proteismul scriitorului“. Nu ştiu câtă dreptate are, în schimb, Ion Simuţ, atunci când afirmă: „Ca şi Ion Barbu, Tudor Arghezi mi se pare un subiect închis pentru poezia contemporană, pe care nu o văd pactizând creator cu Arghezi ca maestru posibil, în oricare dintre numeroasele sale ipostaze“.
          Lipsit de prejudecata esteticului exclusiv, Ion Simuţ valorifică, în comentariile sale, şi criterii din afara spaţiului intrinsec al lite¬raturii (ideologic, etic, istoric), apelând, atunci când e cazul, şi la investigarea  unor aspecte biografice. Demne de cel mai viu interes sunt paginile în care Ion Simuţ interoghează tocmai condiţia istoriei literare, ca disciplină ce pare să se afle în impas, traversând o stare de criză de identitate şi de metodologie: „Criza istorismului se acutizează prin ofensiva globalizării. Dar, dacă păstrarea şi promovarea identităţii naţionale contează, având de îndeplinit o misiune nobilă, dificilă şi niciodată epuizată – sau, eventual, epuizată odată cu sfârşitul naţiunii“. „Rezistenţa culturală“ este, pentru autor, elementul de maxim interes şi, în acelaşi timp, o şansă de ieşire din impasul anonimizării şi globalizării: „Ca şi speranţa, istoria literară moare ultima. Are de îndeplinit misiunea unei rezistenţe culturale la uniformizare în bătălia de supravieţuire a literaturii, în contextul unei deculturalizări deprimante a vieţii sociale şi politice“.
          Soluţiile pe care le întrevede Ion Simuţ pentru ieşirea din criza istorismului presupun înscrierea pe două „culoare de interes“: „Cum poate ieşi din criză istoria literară? Aparent simplu: luând în seamă aceşti indicatori, folosind aceste căi de salvare sau aceste culoare de interes – canonul şi politicul“.
          Cu judecăţi drepte, nepărtinitoare, cu o optică adecvată asupra trecutului literar, cu interes şi fervoare dialogică faţă de alte voci şi interpretări critice, Ion Simuţ reuşeşte, în Vămile posterităţii: Secvenţe de istorie literară, să interogheze cu folos unele zone mai puţin frecventate ale literaturii române, dovedind o conştiinţă fermă a deontologiei profesiei sale. Chiar dacă nu e o sinteză în adevăratul sens al cuvântului, cartea lui Ion Simuţ impune prin substanţa densă, precum şi prin dinamica ipotezelor şi sugestiilor de lectură, ce legitimează un demers istorico-literar de neîndoielnică prestanţă şi acuitate, trasând un contur credibil al fantasmei istoriei literare, prezente în mai toate paginile criticului.

 

Iulian Boldea

Fantasma istoriei literare (Ion Simuţ, Vămile posterităţii: Secvenţe de istorie literară. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)