Cu cerneală roşie ca sângele: Hannah Arendt, Danilo Kiš şi Răul radical

Vladimir Tismăneanu

          Filmul Margarethei von Trotta despre marea gânditoare Hannah Arendt (1906-1975) a readus în discuţie conceptul Răului în era totalitarismelor. Nu un rău abstract, vag, indeterminat, ci unul concret, palpabil, copleşitor, un rău instituţionalizat. Este vorba, aşadar, de o temă de o intensă actualitate morală şi politică. Aparenta banalitate a Răului (cazul Eichmann explorat de Hannah Arendt) nu poate fi contrapusă esenţei sale inumane şi anti-umane. Să amintesc aici că Margarethe von Trotta este şi autoarea unui film despre Rosa Luxemburg, o gânditoare despre care Hannah Arendt a scris unul dintre cele mai pasionate eseuri biografice (apărut inţial în New York Review of Books, textul este inclus în volumul Men in Dark Times).
          Făptuitorii Răului puteau fi personaje mediocre, banale, dar acţiunile lor nu erau câtuşi de puţin banale. Este ceea ce ştim de la Primo Levi şi de la Aleksandr Soljeniţîn, de la David Rousset şi de la Margarete Buber-Neumann. Diavolul nu se limitează la anularea distincţiilor dintre bine şi rău, ci întemeiază o ordine absurdă, pseudoraţională, în care, cum scria Vladimir Soloviov (citat de Alain Besançon), Binele este falsificat.
          Prozatorul iugoslav Danilo Kiš (1935-1989) a fost nu doar un mare scriitor, ci şi un admirabil intelectual public, o voce care a refuzat să se lase amuţită atunci când canaliile oportunist-naţionaliste au pornit atacurile imunde împotriva sa. Aceste lucruri sunt reamintite şi explorate în detaliu de către Mark Thomson în cartea sa recent apărută la Cornell University Press despre acel spirit cosmopolit în sensul nobil, kantian, al conceptului, care a fost autorul Enciclopediei morţilor. Thompson este şi autorul uneia dintre cele mai persuasive cărţi despre colapsul Iugoslaviei. Acolo am citit reflecţiile lui Danilo Kiš despre naţionalism ca paranoia individuală şi colectivă. Ideile sale mi-au inspirat în mare măsură abordarea din cartea mea Fantasmele salvării (Princeton University Press, 1998).
          Romanul Criptă pentru Boris Davidovici se situează în acea zonă tragică a literaturii care încearcă să reprezinte nonreprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kiš a înţeles că oroarea absolută include Gulagul, că este absurd să scrii despre chipurile Răului radical fără a vorbi despre ambele sale monstruoase întruchipări. În memorabila sa prefaţă la ediţia Polirom din 2009, Adriana Babeţi citează această mărturisire a lui Danilo Kiš:

Să fii contemporan cu două sisteme de opresiune, cu două realităţi istorice sângeroase, cu două sisteme concentraţionare de aneantizare a sufletului şi trupului, asta în vreme ce în cărţile mele doar unul dintre ele apărea (fascismul), celălalt (stalinismul) fiind ignorat după sistemul petei oarbe psihologice – această idee intelectuală obsesivă, acest coşmar moral şi moralist mă oprimau atât de mult în ultima vreme, încât am recurs la ceea ce numesc o „sângerare lirică“ [...] Când obsesia aceasta a prins consistenţă, generând în mine ruşinea şi remuşcarea, dar şi luciditatea, am început să-mi scriu nuvelele relativ uşor şi repede, ca şi cum m-aş fi eliberat de un coşmar, cu o senzaţie de uşurare ce m-a năpădit (în ciuda subiectului). Am simţit o împăcare spirituală cum poate că numai marii păcătoşi o încearcă pe patul de moarte, după spovedanie.

La Atena, în 1984, Danilo Kiš afirma un punct de vedere menit să-i consterneze pe cei care susţineau (mai sunt unii care susţin şi acum) ideea „răului mai mic“. Metodele de distrugere a umanului în lagărele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, realitatea exterminismului ca program statal era similară: „Pe cel care afirmă că la Kolyma a fost altceva decât la Auschwitz să îl trimiţi la toţi dracii. Pe cel care afirmă că la Auschwitz erau stârpiţi doar păduchii, nu şi oamenii – la fel“. De aici şi ideea lui Kiš, urmată obsesiv până la stingerea din viaţă în 1989, a unei datorii sacre pentru morţii din lagăre: „Într-un viitor apropiat, dacă nu se duce totul dracului, responsabilitatea scriitorului se va măsura în primul rând după felul în care se raportează faţă de realitatea lagărelor, atât a celor hitleriste, cât şi a celor staliniste“. (Textul, citat de Adriana Babeţi, a apărut cu titlul „Sfaturi pentru un tânăr scriitor“, în revista Orizont, nr. 10, 2003.)
          Un filosof politic liberal precum Pierre Manent afirmă în fond acelaşi lucru când spune că marea sfidare conceptuală şi etică o reprezintă confruntarea cu experienţele totalitare, gândirea a ceea ce apare ca non-gândibil. În 1946, Hannah Arendt a scris în revista Commentary un eseu exact pe acest subiect. Titlul era „The Image of Hell“. Romanele, nuvelele şi eseurile lui Danilo Kiš rămân ca tot atâtea tentative de a înţelege relaţia dintre istorie şi teroare, de ce-ul infernului în care oamenii au fost dezumanizaţi, au fost constrânşi să recunoască păcate niciodată comise, să semneze masochiste autodenunţuri, texte morbide, pline de „adăugiri şi corecturi făcute cu cerneală roşie ca sângele “.