Poeme
            de Lucian Scurtu

Fundătura genetică


I
După mult timp, cu mâinile rămase libere, am reuşit să aprind focul
în peşteră pentru a ne încălzi,
ginta era obosită, vânatul puţin, glaciaţia la apogeu,
în noua lumină am zărit-o ghemuită într-un colţ numărându-şi
agrafele, blănurile cuvenite, beţişoarele cu care inventase noua scriere,
m-am ascuns după o stalactită, prin acea stalactită i-am privit trupul
încovoiat, sânii înlăptaţi de efort, mâinile muncite,
sapiensul dorit, scrierea necunoscută,
într-un târziu i-am dăruit o piatră şlefuită, o scoică, o cataramă, un clopoţel
(ştiam că peste milenii va fi alta, nu mă va mai recunoaşte, nu va mai
dori nimic de la mine, mă va ignora chiar şi în autobuzul 14),
„am sărutat talpa despotului şi ea avea gust amar!“, mi-a spus
prin semne (în timp acele semne au devenit cuvinte, cuvintele acelea
au devenit scriere, scrierea poemul de faţă),
eu nu sărutasem până atunci decât gheara de leu, lăbuţa de hienă,
copita de ren,
toate obiectele folositoare mie până atunci i le-am dăruit ei
(memoria acelor obiecte s-au transmis altor obiecte care, ulterior,
au devenit idoli de venerat în altare),
ştia că focul în curând se va stinge şi n-am s-o mai văd vreodată,
ştia că ginta se va risipi, glaciaţia se va topi, stalactita va înflori,
de aceea m-a desenat pe o parte a peretelui cu picioare, trup, cap şi ochi,
prin acei ochi mi-am văzut evoluţia cu încetinitorul pe crenguţa
verde de conifer,
o linie tot mai verticală, un băţ înălţat la cer prin adăugare de text.


II
Peste ani ea va juca un rol important în istoria omenirii
va împărţi legi divine altor popoare („legile tale sunt glorioase,
de neatins, inima ta e adâncă, de nepătruns“),
doar pentru ea voi fi eroul civilizator care răspândeşte binefacerile
amăgirii printre semeni,
doar ea va fi cuneiforma mea săpată cu vârful echerului pe tăbliţa
de argilă uscată, preluată de o viitorime obscură,
sistemul meu de irigaţii a fost cel mai bun, tratatul meu despre muncile agricole cel mai folositor, geometria mea cea mai elevată,
numai decretele mele teribile au ajutat la perfecţionarea morală
a oamenilor de rând ce dăinuie de când fac pereche
cu zeul furtunii, Telipinu, de când raţia zilnică de pâine sacră a fost redusă,
urmele revărsărilor în văile mari ale fluviilor abia de se mai văd
(acolo am devenit eu sedentarul teribil, poetul nebun),
uleiul de măslină s-a înnegrit în lampa de argint, sarea albă s-a înnegrit
în palma crăpată, cenuşa regală a fost împrăştiată de vânturi necunoscute
(demonii perturbatori ai lenei),
ereditatea postumă a regatului s-a pierdut încetul cu încetul în neantul minor,
în fundătura genetică,
aici, lângă mine, într-o oradie cenuşie, prea cenuşie,
„hei, Telipinu, tu tată şi mamă a oricărui pământ, adu revărsarea
peste latifundiile mele, fă-mă chiaburul tău, inspiră-mi fantasme alese, imnuri şi rugăciuni!“, îl rog în genunchi,
dar tremurul uşor al bătrânilor mesteceni se aşază ca o brumă rece
peste o românie mavrocordată, cantacuzină, ipsilantă.

 

Iacob


I
Sunt un om rece într-un trup rece, într-o odaie rece, într-o ţară rece,
pe o planetă rece, şi scriu poemul pe un pergament rece,
pentru a fi folositor omenirii arunc cercuri de pe malul stâng al mării
pe malul drept (eu, regele lebedelor de pe criş!),
sub greutatea lor partea aceea de ţărm se înclină asemenea unei balanţe
şi câteva blocuri de pe splai se şi scufundă unul câte unul
chiar acolo am tras eu la edec întregul ei orient dorit,
toate corăbiile ei fandosite, afurisite, nesuferite
(„depresia e norma!“, am legiferat în actul social),
acolo sunt gulagurile mele stilate şi elevate,
acolo deturnez eu obiectele korupte spre haosul primordial,
spre vizuina turmelor mele domesticite cu băţul şi piatra.
„Sunt un învins, nu voi putea conduce niciodată un popor
născută prin incest“, îmi repet de unul singur
privind atent decrepirea trupului, respirându-i duhoarea
de tergal putrezit,
doliul ratat al unui mort care pentru a fi îngropat la timp
mai are nevoie de o singură lopată cu pământ.


II
Netrebnica mea mână miroase a mort de când a dezgropat
morţii oraşului,
i-a spălat cu atenţie mărită, i-a curăţat, i-a îmbrăcat
(pe unul l-am scuipat şi el nu a mai putrezit),
abia atunci am înţeles că frângerea pâinii dospite se va face în curând
şi sub ochii noştri,
că trecutul meu va fi altul – un iatagan în luciul căruia dacă te priveşti
vei vedea cu groază o turmă de porci murdari –
căţea alăptând înserarea zilelor noastre de pe urmă cu buchete
aurii de secară,
cu suma conceptelor despre frumos când cu bisturiul i-am trasat
conturul pe o monedă frumoasă
şi moneda aceea a început să sângereze aur, aur curat.


III
Un atlet aleargă cu o flacără mică în mâna dreaptă
(pe parcursul poemului flacăra se va lungi până la cer),
ea luminează poemul acesta aşa cum se cuvine,
exerciţiu fizic care întunecă tavanul de deasupra mea
când număr toate mormintele din oraşul meu,
dacă vor fi fără soţ voi mai trăi o vreme îndelungată,
dacă vor fi cu soţ voi muri în curând,
dacă îl voi pune şi pe al ei ploaia aceasta nu se va mai opri niciodată,
ninsoarea aceasta nu va mai cădea vreodată pe străduţa îngustă
pe care cineva mă strigă iacob (oare de ce umbra mea este
întotdeauna mai multă decât trupul meu în acele locuri?),
deşi nu mă numesc aşa întorc capul, un şoricel se strâmbă la mine
învelit într-o piele pe care stă scris numele îţi va fi iacob şi va trebui
să-ţi cauţi vizuina în care să fii născut!


Viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni


„În întuneric pot gândi orice despre tine“, îmi spune
în timp ce cu mâinile întinse pipăie bezna pentru a da de mine,
răstoarnă o glastră, mişcă un scaun, sparge un bibelou
(acela pe care l-a primit chiar ea la sfârşitul unui an şcolar,
doi bătrânei pe o bancă, sau cum spune adesea „la noi sfârşiturile
sunt mai emoţionante decât începuturile, ce porcărie!“),
„vezi, îi şoptesc, în timp ce-şi lipeşte palmele de peretele dinspre
miazănoapte crezând că sunt eu,
aşa vom ajunge şi noi, doi bătrânei pe o bancă schimonosită
în parcul Petőfi“, ea tace, ştie că aşa va fi dar acum nu vrea să recunoască,
acum mă vrea pe mine în întuneric, mă doreşte în acest întuneric
nenorocit care-mi face viaţa pulbere,
„haide, arată-te odată, şopteşte, spune naibii ceva, orice, numai spune!“
şi trage perdeaua cu putere, o sfâşie, o face pansament pentru
viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni,
„ştii că în beznă eşti mai frumoasă!“, îi spun, ea nu ştie,
cine să-i spună, ea nu are timp de speculaţii, de teorii, de sofisme,
ea spală geamurile să vedem mai bine apusul,
ea şterge praful să ne contemplăm mai profund în vitrine,
ea ordonează lucrurile pentru a face să primeze înţelepciunea.
După un timp mă găseşte, mă atinge cu mâinile ca şi cum ar pipăi
cu ochii închişi un lucru pe care va trebui să-l identifice,
dacă greşeşte va trebui să moară, dacă nu, să mai trăiască o zi,
răsuflă uşurată,
„în întuneric eşti altul!“, spune mirată.

 

 

 

Lucian Scurtu

Fundătura genetică, Iacob, Viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)