Serviciu critic

Ovidiu Pecican

          Situaţia criticii literare româneşti după 1989 s-a modificat în conformitate cu direcţia şi ritmul schimbării sociale. Rolul scriitorului, în general, estompându-se în receptarea publică – este adevărat, cenzura compactă şi rigidă din ultimul deceniu comunist ridicase la rang de subversiune până şi supapele literare tolerate, încurajate sau generate de oamenii regimului, supralicitând inflaţionist vocea comunităţii, pe autorul de literatură ce vorbea pentru toţi cei scufundaţi în tăcere compactă –, nici comentatorii autorizaţi ai producţiei beletristice nu au mai îndeplinit rosturile de oficianţi ai ceremoniilor de valorizare cu ecoul dinainte... Conturarea, fie şi ezitantă iniţial, a economiei de piaţă a împins lumea cărţii de la noi pe făgaşul unei valorizări caracteristice tot mai mult politicilor de marketing decât axiologiei estetice. Vocea criticului a contat mai puţin astfel şi s-a auzit tot mai greu printre celelalte voci ale cetăţii. Tirajele revistelor literare s-au redus drastic, audienţa lor scăzând şi ea masiv în faţa altor tentaţii culturale (televiziunea satelită, apoi internetul) şi publice (cariera în economia capitalistă, ascensiunea politică personală şi implicarea în militantismul de partid).
          Cu toate acestea s-au auzit şi voci, nu doar din partea poeţilor şi a prozatorilor, deci din interiorul breslei, care au regretat expres criza criticii (deşi aceasta se configura doar ca parte a unei crize de sistem). Unele personalităţi, precum Nicolae Breban, au numit-o chiar „trădarea criticii“, socotind-o rezultatul unei decizii de abandon a tărâmului comentariului literar sistematizator din partea marilor siluete de critici contemporani. Oricum ar fi calificată şi justificată, realitatea a condus la ieşirea din scenă sau la parţialul absenteism al unor comentatori consacraţi (Nicolae Manolescu, deţinător de decenii al unei rubrici săptămânale de critică de întâmpinare, a părăsit, vreme de ani, cu totul, parcă, acompanierea noii literaturi, făcând carieră politică, apoi diplomatică şi administrativă în fruntea Uniunii Scriitorilor, în timp ce Eugen Simion s-a repliat către valorificarea clasicilor români într-o elegantă colecţie de ediţii ale operelor acestora etc.).
         În faţa situaţiei astfel conturate, de voie, de nevoie, alături de criticii deja existenţi, rămaşi pe baricade, au apărut alţii, mai tineri; nu puţini dintre aceştia fiind, la origini, poeţi şi prozatori. Din varii nevoi – mai cu seamă universitare, dar şi pentru a asigura necesarul critic unor recente, proliferante, publicaţii periodice –, ei s-au improvizat critici literari şi teoreticieni vreme de mai mulţi ani ori pentru tot răgazul scurs de la schimbarea din 1989 până azi. Fenomenul, demn de interes în sine (fiindcă în unele cazuri vocaţia a ţinut locul diplomelor, în timp ce în altele diplomele de absolvenţi ai unor facultăţi de Litere au suplinit vocaţia), merită un studiu atent pe întreaga suprafaţă a României ultimilor do¬uăzeci şi trei de ani. El a implicat şi generaţia matură deja, şi pe cea a nou-veniţilor în valuri succesive.
          Poetul Vasile Dan avea deja o carieră lirică în momentul schimbării. Înfiinţarea de către el a revistei arădene Arca, împreună cu alţi artişti ai cuvântului şi ai culorii, a însemnat, managerial vorbind, necesitatea asigurării ritmice şi permanente a compartimentului critic al publicaţiei. După cum spune în „Avertismentul“ la volumul Critica de serviciu (Arad: Editura Mirador, 2013, 168 p.), „În fond, o revistă de cultură, mai ales una preponderent literară, este o instituţie critică. Sau nu este deloc“. Convingerea aceasta, de fapt un adevărat program, l-a condus, de la o vreme, pe poetul Vasile Dan la decizia de a deveni chiar el un critic atent la receptarea noilor titluri de pe piaţă. Textele cronicilor sale „au apărut [...] în Arca, la rubrica «cronica literară». Una rămasă descoperită în urmă cu mai mulţi ani prin plecarea unor colaboratori“. Cedând, parţial, în faţa necesităţii imperioase, dar socotind că ducerea la îndeplinire a programului formulat mai sus este cu siguranţă necesară, poetul şi-a pus talentul, sensibilitatea artistică şi capacitatea distingerii grâului de neghină în slujba noii vocaţii, devenind... critic.
          Volumul Critica de serviciu este, prin urmare, prima recoltă a criticului literar Vasile Dan din strădania de a participa la cernerea apelor în literatura anilor de după căderea comunismului; un debut de maturitate într-un domeniu pretenţios, subpopulat, parcă, la vârf şi suprapopulat la bază, în condiţii de dezlănţuire editorială a creativităţii româneşti scăpate de grija cenzurii politice, însă intrate între furcile caudine ale autofinanţării şi sponsorizării de carte. Din cele treizeci şi şase de texte care alcătuiesc cuprinsul cărţii, opt nu sunt cronici literare propriu-zise, având însă, şi ele, relevanţă în ordinea receptării. Majoritatea lor se referă, cum era poate de aşteptat, la prezenţe lirice. Cum însă restul au de-a face cu alte genuri, Vasile Dan nu este de calificat drept critic prin excelenţă al poeziei, cuprinderea pri¬virii lui evaluatoare fiind mai vastă. Stilul abordărilor poetului, trecut prin şcoala conciziei şi a expresivităţii cu economie, este clar, direct, decantat; o mare calitate într-un peisaj unde lumea critică, sedusă de Călinescu mai degrabă decât de Maiorescu, doreşte mai curând metaforă decât precizie. Pe de altă parte, o altă trăsătură de căpetenie a criticii arădeanului de la Arca are de a face cu curajul intelectual de a afirma deschis propriile atitudini şi situări. „Ca libertatea poetului să scape oricărei constrângeri (citeşte rigori filologice), cartea se sfârşeşte cu câteva poeme recuperate din volumul de debut [...], texte în mare măsură datate...“ (p. 71), observă fără ezitare în legătură cu o carte a lui Petru M. Haş. Într-un alt acces de francheţe – deloc sporadice aceste accese –, se spune: „Cronicile literare ale lui Gheorghe Mocuţa sunt, fără excepţie, frumoase. Înainte chiar de a fi – de altfel o poruncă a speciei – şi judecăţi de valoare drepte. Nici o cronică literară a lui Gheorghe Mocuţa nu desfiinţează o carte proastă, o impostură literară, o idee caducă, un fiasco literar“ (p. 63). Vasile Dan pune bine lucrurile la punct şi când constată că „Aşa cum există un complex al literaturii române, anume acela de a nu fi câştigat încă un premiu Nobel, de a fi extraordinară la ea acasă, dar aproape ignorată în afară, tot aşa există şi unul al filosofiei româneşti“ (p. 53). El sintetizează astfel nemulţumirea exprimată de H.-R. Patapievici într-o carte despre cultura română, dar, de fapt, în straturile mai adânci ale acestei formulări îl simţi privind peste umăr şi către o contribuţie de referinţă a criticului Mircea Martin (cea despre G. Călinescu şi complexele literaturii noastre). Capacitatea lui de a se adresa, plastic şi succint, unui întreg orizont problematizant nu poate fi trecută cu vederea. Şi portretele scriitoriceşti îi ies:

Traian Ştef este, aşa zicând, un dublu disident în interiorul mişcării literare a anilor optzeci: şi faţă de retorica generală a generaţiei, aşa cum este ea îndeobşte acceptată – o lirică ironică, cu decolări din sau chiar sondări în cotidian, slobodă la gură sau, mă rog, pentru anii aceia mai slobodă cu cele licenţioase, de la teme tabu la simplul lexic sau argou, antiestetizantă şi anticeremonioasă etc. etc. – şi faţă de gruparea clujeană a aceleiaşi generaţii, una totuşi livrescă, mai conceptualizată în scris, dar şi mai puţin naturală şi plastică în expresie decât grosul ei bucureştean. (p. 49)

Aş vrea să văd un alt critic care, făcând crochiul unui coleg poet din două trăsături, înghesuie într-o paranteză întreaga radiografie a unei generaţii lirice... Vasile Dan o face, cu o simplitate şi o adecvare mirabile. Dacă adaugi la toate cele de mai sus şi calmul cu care îi explică marelui favorit Mircea Cărtărescu, în legătură cu unul dintre volumele ciclului Orbitor, că „monologul epic sui generis [...] este nu o dată redundant, cu burţi pe zeci şi zeci de pagini“ (p. 48), nu poţi constata decât că, fie şi survenită târziu, vocaţia critică a lui Vasile Dan şi-a găsit fără tremur de mână calea proprie, permiţând afirmarea unui evaluator calm, neinhibat, serios şi limpede, care îmbogăţeşte, realmente, prin lectura lui critică, peisajul destul de accidentat al receptării operelor strict contemporane.
          Aş vrea ca viitorul să aranjeze astfel lucrurile încât intervenţiile criticului literar Vasile Dan să survină mai ritmic, mai des şi mai vizibil decât până acum. Am câştiga toţi din asta.

 

Ovidiu Pecican

Serviciu critic (Vasile Dan, Critica de serviciu. Arad: Editura Mirador, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)