Oana Boc şi cuvintele iubirii

Irina Petraş

          Autoare a unei teze despre Arghezi şi Apollinaire (devenită carte în 2007 cu titlul Textualitatea literară şi lingvistica integrală: O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire), Oana Boc surprinde acum cu un volum de versuri (Scara, Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013, 74 de pagini). Surprinzătoare e, mai întâi, punerea între paranteze a instrumentarului riguros, sobru, raţional al poeticianului pentru a ieşi în lume cu poeme sentimental-confesive. Adică, în termeni coşerieni, o comutare de pe convenţia „logică“, obiectivă şi neutră, pe convenţia „stilistică“, afectivă. O face cu o oarecare întârziere, desigur, dar eventuala reticenţă s-ar putea explica, poate, şi prin discreţia impusă de condiţia sa de persoană (indirect) publică. Ipostaza obligă la o stăpânire de sine bine educată şi la sentimente atent strunite. În plus, e posibil să fi intervenit şi situarea în contratimp cu poezia erotică în vogă. Poezia iubirii nu mai e, astăzi, una a adolescenţei înfiorate, deloc ispitită de experimente şocante în văzul lumii. În era omului micşorat şi infantilizat, intră în scenă biografismul agresiv cu toate derivatele expozitive, dimpreună cu vedenia: nici vedere, nici viziune, un soi de hologramă atârnând între. Principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. În aceste condiţii, în ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguieşte, dispare, se invizibilizează. Vedenia obscenă (ob-scenă o numeşte Baudrillard), impudică, fără distanţă şi privacy, anulează taina, misterul, „poezia“. Nimic „romantic“ nu mai e cu putinţă, decât romantismul pe dos al dez-inhibărilor. O îndreptare a lucrurilor se petrece, constatam cu alt prilej, prin poezia dedicată de tinerii poeţi progeniturilor – o întoarcere promiţătoare a refulatului. Dan Sociu, cu Poeme naive şi sentimentale, marchează accentuat cotitura. Interioritatea se reclădeşte, fiorul şi înfiorarea se strecoară în pagină. Se poate vorbi/scrie din nou despre iubire, tânjire, singurătate. Declaraţia de iubire e din nou posibilă, iar „discursul îndrăgostit“ îşi re-acordează strunele.
          În această breşă apare Scara Oanei Boc. Deşi terenul e, cum spuneam, pregătit pentru poezia sentimentelor, ea simte nevoia să-şi asigure oarecum spatele („prudentă ca un copil / dintr-o gară mică de provincie“, spune un vers). Cartea e girată de D. R. Popescu şi de Mircea Borcilă, doi însoţitori în lumea aspră a literaturii contemporane. Spre lauda lor şi spre binele poetei debutante, cei doi nu plusează. Ei îi identifică, ocrotitor, locul şi secretă în jurul plachetei o aură livrescă, spumoasă şi destinsă, cu trimiteri convenind mai degrabă poeticienei decât poetei. În Scrisoare către un poetician, la debutul unei poete, singurul semn net al pariului e numele de poetă pe care îl acordă D. R. Popescu autoarei. În rest, cucerit de delicateţea din alte vremuri a poeziei de dragoste a Oanei Boc în contrast cu sexualitatea brutală a prezentului, D. R. P. divaghează dezlănţuit şi poematic pe tema aşteptării iubitului plecat („O, Penelopa eternă aşteptând la marginea clipei împlinirea visului visat de sângele ei îndrăgostit: întoarcerea celui ce parcă mereu se află prea departe, între lună şi stele“), a cuplurilor celebre cu iubiri mai presus de obstacolele sorţii, trimiţând la Dante sau la Shakespeare, dar revine la tema reginei: „Îmi place în scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să ţin cont, de la începutul şi până la sfârşitul versurilor din Scara – de Penelopa, regina ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa geografie ereditară! […] Penelopa, aşteptându-l pe Ulise, plină de anxietăţi cu focalizări multiple, vede în sine ceea ce este invizibil pentru regii peţitori: că, fără iubire, totul nu reprezintă nimic!“ Mircea Borcilă înregistrează şi el „performanţa poetei, care s-a putut elibera de chingile poeticienei, regăsindu-şi spontaneitatea originară“, aşa încât, deşi proiectată pe fundalul unui vast orizont de cultură, vibraţia lirică se iveşte din „puterea sentimentului – iubire, aşteptare, speranţă, duioşie, naşterea dorului şi uimirea […] în imagini proaspete şi de o neobişnuită forţă vizionară“.
          Cartea are ilustraţii (în registru minor, trandafiriu) semnate de Oniţa Mureşan, pe copertă fiind reprodusă Scara cu flori a lui Ştefan Luchian, scară cu o ţintă nedefinită, deschisă, tulbure. Poemul care dă titlul volumului îi împrumută o destinaţie celestă („Ştiu din ce în ce mai bine că iubirea e cerul din / noi“), pe măsura unui poem de dragoste în cheie romantică – „Eram pe scara aceea spre cer / amândoi hipnotizaţi de lună şi de dor“ –, dar îi şi subminează puterea: „Mă prăbuşeam în ochii tăi ca-n două prăpăstii / de fiecare dată când îmi spuneai cu teamă / că scara asta nu duce nicăieri, / «căci e prea înaltă, prea verticală, iubito, / iar infinitul nu poate fi un punct de sprijin»“. Poemele sunt variaţiuni pe tema iubirii, asigurând volumului unitate şi forţă. Delicate, lucrate în pastel, recurg la o peniţă fină ce conturează subteme tradiţionale: dorul, ca recipient şi metaforă pentru feţele tânjirii din iubire („te doare dorul de plutire“; „magia unui dor“; „dorul de foc“; „n-a mai rămas decât dorul“; „la marginea fiecărei clipe / care-mi trece prin dor“; „cu ochii tăi ca jarul şi cu mâinile de dor“; „aşteaptă / pe jilţul de dor să apar“; „ne legăm cu artere de dor“; „ninsoare şi dor“); aşteptarea (o aşteptare-joc, cu ceva arghezian în ameninţarea pe care o conţine, dar şi hrană sieşi, ajungându-şi în eternitate: „O să joc mai departe, din ce în ce mai frenetic, / jocul acesta, până când păsările se vor năpusti / devorând invizibile întoarcerile tale, par¬fumul / plecărilor tale, aroma trupurilor noastre amestecate / de zei. Tu vii şi încă te mai aştept, căci jocul nu s-a / terminat“); reproşul nostalgic şi împăcarea în duelul vorbelor de iubire (vezi un excelent poem-ars poetica, Langue/parole, despre iubirea-cuib de cuvinte, construct de o stranie armonie: „Cuvintele ni se iubeau pe masă / lângă ceştile de cafea. / Sub ochii noştri ameţeau / şi le tremurau / corpurile fremătătoare. / Toate sunetele li se umpleau de soare / şi se topeau şi deveneau / materii curgătoare / când înţelesurile li se amestecau. / Cuvintele tale le devorau / pe ale mele până la ultimul sunet, / până la ultimul sem / şi-n îmbrăţişarea aceasta / vibrau şi semănau / mai degrabă cu o nocturnă de Chopin / sau cu o limbă vorbită / de zei-inventaţi atunci, pe loc, / căci cuvintele noastre nu mai erau deloc / ele, cele de dinainte / de iubirea aceasta lângă cafeaua fierbinte. / În timp ce noi nu ne-atingeam, / cuvintele ni se iubeau pe masă. / Şi brusc m-ai luat de mână / şi-am alergat spre casă“); captivitatea în propria iubire – orice sentiment puternic „înlănţuie“ („mă legi de tine, cu lanţuri de iubire“), iar înălţarea pe piedestal a iubitei/iubitului e chiar rugul iubirii („tronul, de fapt, era un rug, / ca să tot ard spre tine“). Scara Oanei Boc recompune în trepte o veritabilă ars amandi, Eros fiind prezent cu toate feţele/vârstele sale, de la fiorii dintâi până la rana din iubire şi la presimţirea morţii. Componenta thanatică e şi ea de coloratură romantică – moartea împreună, „frumoasă“: „Sub felinarul morţii ne zvârcolim visând / Că-ntrezărim în ape o rază de iubire“; „Eu sunt cuprinsă de iubire ca de moarte“, dar şi sfidarea morţii: „doar când iubim ni se pare iluzorie sentinţa de condamnare la / moarte ce ni s-a dat când ne-am născut, pentru că ne-am născut“. Poeme precum Tăcere, Ploaia, Iubirea lui Prometeu, Magicianul sunt tot atâtea bune dovezi că ne aflăm în faţa unei poete căreia merită să-i aşteptăm cărţile viitoare. Performanţa Oanei Boc stă însă în alegerea tonului: fără a ocoli focul şi exaltările iubirii, ea scrie o carte firească şi convingătoare, curată şi armonioasă.

 

Irina Petraş

Oana Boc şi cuvintele iubirii (Oana Boc, Scara. Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)