Puncte de criză în literatura comparată
Definiţie şi autolegitimare

Mihaela Ursa

          Cea mai frecventă şi mai dificilă întrebare la care profesorii de literatură comparată trebuie să răspundă când divulgă – mai ales într-un context nespecializat – cum se numeşte disciplina cu care se ocupă este: „Comparată cu ce?“, cu varianta „Ce comparaţi?“. Altfel spus, nici mai mult nici mai puţin decât „ce înseamnă literatura comparată?“ Într-adevăr, dacă suntem dispuşi să vedem dincolo de familiaritatea rezonanţei pe care sintagma de „literatură comparată“ o are astăzi pentru omul de litere, nu putem nega faptul că termenul pare atât de prost conceput, încât necesită lămuriri suplimentare, mai ales în limbile în care verbul „a compara“ este tranzitiv. Există mereu un clivaj (mai mare decât în cazul altor discipline, a căror titulatură este în cea mai mare parte autoexplanatorie) între termenul de „literatură comparată“ şi conţinutul pe care îl girează – cel puţin aceasta este implicaţia nedumeririlor pe care termenul continuă să le stârnească la prima vedere. Albert Guérard articulează („Comparative Literature?“, Yearbook of Comparative and General Literature VII, 1958) insatisfacţia termino¬logică pe care o resimt la un moment dat toţi specialiştii disciplinei: „Devotamentul meu faţă de principiul literaturii comparate îmi dă dreptul de a-mi exprima opinia că termenul de literatură comparată este inutil, periculos şi că ar trebui abolit“. Cu toate acestea, într-o prefaţă din 1940 acelaşi autor mărturisise că, deşi protestul împotriva termenului de „literatură comparată“ este necesar, nu mai puţin obligatorie este mărtu¬risirea „într-un glas“ că „nu avem la dispoziţie altul mai bun“.
          Mai mult decât alte discipline, literatura comparată susţine încă astăzi un discurs de legitimitate: el este motivat şi, adesea, reclamat de insinuări polemice sau atacuri directe, de problemele pe care le ridică în continuare terminologia şi conceptul, metoda şi obiectul, în fine, de receptarea comparatiştilor – de la distanţa altor domenii de investigaţie disciplinară – drept marginali, outsideri, impostori sau uzurpatori ai unor teritorii „mar¬cate“ specializat, dacă nu chiar „ecoturişti literari“ care „locuiesc mental în una sau două ţări (de obicei din Vest), îşi petrec metaforic vacanţa de vară în a treia, vizitând alte locuri pentru scurte interludii“ (v. Susan Lanser, Compared to what?).
          După aproape o jumătate de secol, una dintre problemele cele mai spinoase ale li¬teraturii comparate de pretutindeni rămâne criza metodologică. Tema deţine propriul său set de ramificaţii: un concept şi o terminologie problematice, o istorie temperamentală, explicaţii variate ale surselor, aspectului şi extensiei crizei, configuraţii extrem de di¬ferite ale crizei în Occident şi în Sud-Estul Europei sau în Orientul Îndepărtat. Toate aceste probleme trebuie analizate pentru a clarifica fundamentarea teoretică şi istorică a conceptului de „criză a literaturii comparate“, dar în aceste pagini îmi propun doar analiza unor puncte de generare a crizei.


Terminologie şi metodă

          Meditând la impasul terminologic, de pildă, Robert S. Mayo descrie drept futile eforturile de a propune un alt termen, câtă vreme acesta este „prea bine stabilit pentru a fi eliminat“ (Herder and the Beginnings of Comparative Literature, 1969). La fel consideră şi Wellek, care declară termenul încetăţenit ca desemnând „orice studiu literar care se referă la fenomene depăşind limitele unei literaturi naţionale“ („The Crisis of Comparative Literature“, 1959), dar căruia nu are rost să-i deplângem defectul gramatical, „deoarece toată lumea înţelege această construcţie eliptică“. Un compromis acceptabil l-ar constitui renunţarea la determinativul „comparată“, „drept redundant“ (Mayo, 1969), idee adoptată două decenii mai târziu de Adrian Marino (Comparatisme et Théorie de la Littérature, 1988), care preconizează şi el utilizarea „fără adjectiv“ a termenului de literatură. Implicaţia propunerii este că sub denumirea de „literatură comparată“ se ascunde de fapt orice formă erudită de studiu al literaturii. În anii ’70, când astfel de consideraţii terminologice şi conceptuale văd lumina tiparului, tendinţa generală în domeniu (mai ales în Statele Unite, dar şi în Europa) – cu riscul dezintegrării disciplinare care ameninţă deja de un deceniu – este aceea de a lărgi scopul disciplinei şi de a face invizibile graniţele dintre „literatura comparată“, „literatura generală“ şi world literature, adică „literatura internaţională“. Termenul de „literatură internaţională“ pare uşor de confundat cu cel de „literatură universală“. Pentru a nu pierde din proprietatea conceptuală a dezbaterii occidentale, trebuie să precizăm  că în România „literatura universală“ descrie ceea ce în spaţiul anglo-saxon se numeşte „great books studies“, adică studierea istorică, pe literaturi naţionale şi curente, a canonului estetic. În schimb, world literature (aproximat aici drept „literatură internaţională“, în lipsa unei sintagme mai fericite, dar şi urmând traducerea lui Al. Dima după Van Tieghem) se referă la tipul de transfer cultural pe care îl presupune trecerea unei cărţi sau a unui autor dintr-o cultură în alta: problemele contextuale puse de traducere, dar şi măsura în care „împrumutul“ a influenţat sau nu cultura de adopţie, respectiv a fost modificat şi manipulat în funcţie de imperativele culturii receptoare.


Cazul Van Tieghem: între dogmatism şi receptare istorică

          Celebrul studiu de pionierat al lui Paul Van Tieghem (Littérature comparée, 1931) nu reuşeşte să elimine confuziile disciplinare cu definiţiile sale extrem de precise şi cu distincţia între „literatură compa¬rată“ (definită ca teorie a relaţiilor binare, „numai între două elemente: [...] lucrări, scriitori, grupuri de opere sau de oameni, literaturi întregi; iar raporturile privesc substanţa sau forma operei de artă“), „literatură generală“ (care ar urmări circulaţia unor conţinuturi fixe în mai multe literaturi şi care constituie, de fapt, „pariul“ lui Van Tieghem) şi respectiv „universală“ sau „internaţională“ în traducerea lui Al. Dima.
          Merită să ne o oprim o clipă asupra acestui volum important în istoria disciplinei şi care a cunoscut o receptare mai ingrată decât ar fi fost cazul din momentul în care, în 1959, a constituit principala ţintă de atac a lui René Wellek. Punctul de pornire al volumului lui Van Tieghem îl constituie o anumită viziune dialectică asupra conştiinţei critice: în înţelegerea sa, critica, istoria literară, teoria, literatura comparată şi generală nu sunt alternative ale studiului literar, ci etape construite pe acumulare şi depăşire dialectică. Lectura este ghidată de operaţii empatice şi de gust („numai ce oferă o valoare, şi anume o valoare literară, adică cel puţin un minimum de artă, merită să se numească literatură“), critica literară este „întotdeauna subiectivă şi nu întru totul istorică“, apoi istoria literară „adaugă la plăcerea empirică faţă de frumuseţea versurilor şi prozei, la emoţia provocată de sentimente şi idei o plăcere intelectuală de elucidare şi comprehensiune“. Din istoria literară decurge, ca o continuare dedicată „cercetării şi analizei influenţelor receptate şi exercitate“, literatura comparată. La rândul său, „punctul de vedere al literaturii comparate trebuie depăşit“, pentru a ne plasa „într-un punct de vedere internaţional“.
          Scopul lui Van Tieghem, distorsionat de precizarea lui într-un volum intitulat Literatura comparată, este acela de a propune şi consacra conceptul şi funcţiile literaturii generale (pe care ar fi dorit să o numească istoria literară internaţională!): „numim istorie generală a literaturii sau, mai pe scurt, literatură generală, o categorie de cercetări care se referă la fenomene comune mai multor literaturi considerate astfel, fie datorită interdepen¬denţei lor, fie datorită unor similitudini“. În acest punct, miza lui Van Tieghem este încă actuală, pentru că – mai mult intuitiv decât explicit – el vizează depăşirea principiului naţional ca principiu de evaluare: „nu oferă numai o sumă a istoriilor literare aparţinând diferitelor naţiuni. Ea nu se deosebeşte de aceste istorii particulare numai prin întinderea programului, ci atât prin elementele pe care le cuprinde, cât şi prin modul de organizare al materialului: prin conţinutul şi planul său“.
          Or, critica pe care René Wellek o aduce volumului lui Van Tieghem în 1959, la cel de-al doilea Congres al Asociaţiei de Literatură Comparată din America, nu se leagă doar de pozitivismul excesiv al abordării, de istorismul său taxonomic, cât de o afirmaţie care desfiinţează specificitatea literaturii în actul comparatist: „cuvântul comparat trebuie vidat de orice valoare estetică, primind o valoare istorică“ (Van Tieghem, 1931). Pornind de aici, Wellek declară situaţia literaturii comparate gândite în aceşti termeni „o mlaştină“, după care oferă exemple de demersuri formaliste (Croce şi adepţii lui în Italia, formalismul rus şi ramificaţiile acestuia în Polonia), dar şi tematiste (critica mitică, psihanalitică etc.), toate reactive la „factologia şi fragmentarismul“ comparatist definit de Van Tieghem.


Metafore ştiinţifice ale ordonării

          Când concluzionează: „trebuie să ne ocupăm de problema «literaturităţii», să abordăm problema principală a esteticii, aceea a naturii artei şi literaturii“, Wellek – el însuşi istorist în articularea unei teorii a literaturii – nici nu mai ia în considerare contextul în care apăruse afirmaţia lui Van Tieghem, care – după cum am citat mai sus – considera valoarea estetică prima condiţie de existenţă a literaturii. Dar realitatea textului este că detaşarea de estetic reprezintă, la Van Tieghem, o condiţie secundară şi temporară care permite comparabilităţii să se instaleze şi să devină vizibilă. Sesizând imposibilitatea comparării între opere, autori, elemente, literaturi cu valoare estetică inegală, autorul volumului din 1931, Literatura comparată, propune suspendarea judecăţii estetice pe durata comparaţiei („pentru a cuprinde un număr cât mai mare cu putinţă de fapte deosebite ca origine, pentru a le putea lămuri cât mai bine pe fiecare“), dar o păstrează drept condiţie definitorie a literaturii. Nu este tocmai un paradox că aceşti doi comparatişti cu perspective diametral opuse asupra scopurilor literaturii comparate definesc actul comparării în doi timpi: un timp al analizei estetice intrinsece (Wellek), formale (la Van Tieghem: critice) şi un altul al analizei extrinsece (Wellek), istorice (la Van Tieghem: de istorie literară internaţională).
          Totuşi, momentele de concluzie sunt fundamental diferite. În cazul lui Paul Van Tieghem, imaginarul teoretic este nu numai organicist, dar şi copleşit de figura ordonării: referinţa-zero a comparatismului literar sunt ştiinţele naturii, unde „nu încape nicio eroare“, lucrurile trebuie clarificate strict, aritmetic, numărate şi diferenţiate în tipologii inhibante. Judecând după configurarea imaginilor în care alege să vorbească despre literatura comparată, aş spune că „mlaştina“ despre care vorbeşte Wellek constituie, implicit, şi preocuparea lui Van Tieghem, câtă vreme proiectele sale ţin de asanarea zonelor fluide, de reconfigurarea geografiei imprevizibile a literaturii, de supraimpunerea unei grile de clase şi categorii care să o facă frecventabilă pentru omul de ştiinţă, cu riscul de a-i distruge microclimatul. În schimb, pentru Wellek, „mlaştinii“ literaturii comparate nu îi lipseşte decât un principiu ordonator, care să ajute perspectivarea şi nuanţarea aprecierii critice.
          Adevărata „metaforă obsedantă“ wellekiană este aceea a schimbării unei lumi: studiul care începe cu fixarea anului 1914 drept an de declanşare a unei crize universale se încheie cu proiecţia optimistă a unei lumi orientate spre „teorie şi critică, spre istorie literară critică“, după ce a renunţat la sistemul debit-credit al literaturilor naţionale, la iluziile privind expansiunea culturală, o lume aşa cum se poate contempla de la distanţa care separă Europa de America şi care oferă „adevărata obiectivitate“. Aceas¬tă distanţă a obiectivităţii, deşi plătită „cu preţul dezrădăcinării şi al exilului spiritual“, va conduce la înţelegerea „naturii artei şi a poeziei, a victoriei ei asupra morţii şi destinului uman“, precum şi a faptului că „ea creează o nouă lume, a imaginaţiei, unde prejudecăţile naţionale vor dispărea“. În ultimele rânduri ale acestei concluzii ni se dezvăluie miza personală a criticii pe care Wellek o întreprinde cu o intensitate care nu poate fi justificată doar de un interes academic, ci şi de unul profund uman, asumat personal, asupra proiectului lui Van Tieghem: „din literatură se va desprinde omul în toată diversitatea lui [subl. m., M. U.], iar cercetarea literară va înceta să fie distracţia unui arhivist, un calcul al creditelor şi debitelor sau o operaţie de înregistrare pe hartă a unor reţele de relaţii“.
          Observăm abia aici că argumentul care lezează lectura pe care Wellek o dă volumului lui Van Tieghem este acela al asumării literaturii la nivel de „distracţie a unui arhivist“, respectiv la nivelul unui lejer şi gratuit, dar nu lipsit de manie contabilicească, joc de identificare de indicii, într-un moment – cel al crizei umanităţii trăite în prima jumătate a secolului trecut – când literatura trebuia reînvestită cu puterea ei de a ieşi victorioasă asupra morţii şi de a restitui „omul în toată diversitatea lui“.

Fragment dintr-un volum
în curs de apariţie

 

Mihaela Ursa

Puncte de criză în literatura comparată. Definiţie şi autolegitimare

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)