Urîte vremuri

Marta Petreu


Mă consider deja un expatriat. Am fost eliminat din viaţa publică de la noi cu o brutalitate securistică, şi nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel. Am înţeles, în fine, că nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nicio legătură cu viaţa publică românească şi nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colţul meu liniştit, pentru prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară. Îmi ignor compatrioţii la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în America sau în România e total indiferent pentru mine. Înstrăinarea e aceeaşi.“
MIRCEA CĂRTĂRESCU

 

          Într-un interviu acordat de curînd revistei 22, Mircea Cărtărescu, un scriitor dintre cei mai importanţi şi unul dintre autorii români cei mai bine cunoscuţi în străinătate, se plînge că a fost scos din viaţa publică şi culturală românească şi că nici măcar lumea culturală nu l-a apărat. Nu este chiar aşa, a existat o listă de proteste la criticile sau reproşurile care i-au fost absurd aduse şi-au existat articole explicite de apărare a lui. Dar nu ca să îl contrazic pe Mircea Cărtărescu şi să arăt că a fost inexact scriu aceste rînduri: presupun că „uitucenia“ lui se datorează jignirii mari şi nevindecate care i-a fost adusă. La urma urmelor, nu este el de vină că are talent şi că volumele lui, traduse în diverse limbi, au fost finanţate de către ICR. Eu chiar aş propune ca felul cum a fost exportată literatura lui să fie folosit în continuare ca model de export cultural pentru el şi alţi 10-15 sau chiar mai mulţi autori români – asta, dacă într-adevăr ne mai pasionează la scară naţională ideea de-a avea în Occident o imagine ceva mai omenească decît avem acum sau un Nobel pentru literatură. În ce mă priveşte, aş vrea ca premiul cel mare să fie cîştigat cît mai curînd, chiar de Mircea Cărtărescu de pildă – ca să ne putem linişti.
          Interviul lui Mircea Cărtărescu încalcă una dintre regulile de fier ale vieţii noastre culturale. Şi anume, la noi oricine are voie să acuze, să jignească, să insulte, să hărţuiască pe oricine, iar cel astfel urmărit nu are voie, conform cutumei, să răspundă. La noi, cel jignit nu are voie să reacţioneze în nici un fel. Trebuie să se prefacă ba că nu-i pasă, ba că nu contează, el fiind constrîns – aşa cum poeţii care citeau la Junimea erau obligaţi să nu reacţioneze în nici un fel la interpretările pe care le făceau ceilalţi participanţi la cenaclu; sau, mai bine, precum ciobanul din Mioriţa – să tacă şi să îndure. Cu mare demnitate. Şi asta în zîmbetele satisfăcute ale galeriei, bucuroasă că a mai păţit-o unul. Proastă regulă, cred eu, şi nedreaptă. Iar dacă totuşi răspunde, dacă se apără, este taxat drept violent. Proastă şi nedreaptă concluzie, cred eu. Prost scenariu mioritic, impus drept model de demnitate în lumea intelectuală.
          Cuvintele lui Cărtărescu m-au făcut să mă gîndesc la exilaţii noştri culturali şi, de asemenea, la nesăbuita creştere a violenţei din viaţa noastră publică, inclusiv din cea literară. Jignit, Mircea Cărtărescu reacţionează precum alţi scriitori care, nu din motive economice, nu din dor de ducă, ci strict pentru că au fost jigniţi, au dorit să se expatrieze. Precum Caragiale, de pildă, care s-a autoexilat, sau precum Maiorescu, care şi el a cochetat la un moment dat cu gîndul părăsirii României, şi nu din alt motiv decît acela că aici au fost, moralmente vorbind, răniţi.
          Nu sîntem nici acum mai buni decît la începutul secolului al XX-lea şi nu sîntem în stare să ne purtăm cu elementară politeţe şi minimă onestitate unii cu alţii. Spus pe şleau, la noi, cei care ies în evidenţă într-un fel oarecare sînt trataţi cu maximă brutalitate, nu o dată direct cu injurii, insulte, calomnii. Atacul la persoană este frecvent şi coboară nivelul nostru intelectual-moral la cote vrednice de plîns. Polemicile literare nu sînt schimburi de idei şi de argumente, ci bufeuri pasionale, în care cîte-un autor care s-a autoproclamat dumnezeu unic ţinteşte, în jubilaţia galeriei, să-i ia neapărat cuiva capul. Sau măcar scalpul. Da, ne purtăm între noi, scriitorii, între noi, intelectualii, foarte rău, mergînd pînă la tentative de asasinat moral. Nu o dată, în textele apărute în presa literară simţi pulsînd nu necesarul spirit critic, ci ura, jubilaţia neagră a comentatorului care a prins ocazia de-a tropăi o bătută a morţii pe cadavrele cărţii şi autorului.  
          Întreaga viaţă publică din România este brutală şi trivială. La zona de interferenţă între cultural şi politic, execuţiile publice sînt la fel de spectaculoase şi sîngeroase ca un război între clanuri mafiote. La plecarea dintr-o funcţie, fostul şef şi apropiaţii lui, rude, colaboratori etc., sînt executaţi public şi le este turnat în cap conţinutul unei haznale. Iar războaiele literare, născute din te miri ce, sînt pe acelaşi tipic: vai de autorul care devine ţinta cutărui sau cutărui autoritar comentator: nu va fi iertat nici pe patul de moarte.
          Poate că modelul nostru scriitoricesc de comportament a fost preluat din viaţa politică. Poate însă că îl avem cu toţii în sînge şi că viaţa politică de după 1989 nu a făcut altceva decît să-l potenţeze. Nu ştiu. Ştiu însă că execuţiile se întîmplă mereu, că mereu sînt pe rol cîteva persoane care trebuie mînjite sau, şi mai bine, ucise cu pietre. La fel, ştiu că la asemenea ritualuri de lapidare publică au participat şi participă, niciodată traşi la răspundere, intelectuali de toate mărimile şi prestigiile, de la cei consideraţi a fi de o  exemplaritate morală şi de o valoare superlative şi pînă la cei abia debutaţi. Recunosc, indiferent cui anume îi sînt adresate insultele şi calomniile şi că indiferent de care anume „autoritate“ sînt lansate, eu una m-am săturat de aceste maniere. De aceste reguli. De aceste abuzuri. A căror victimă a devenit acum Mircea Cărtărescu – căruia eu îi înţeleg dorinţa şi nu i-o taxez deloc drept exagerată.  
          Urîtă ţară, urîte moravuri literare, urîţi oameni. Urîte vremuri trăim.

17 iunie 2013, Cluj

 

Marta Petreu

Urîte vremuri

» anul XXIV, 2013, nr. 7 (278)