Priviri înlăuntrul unei taine: scrisul


Iulia Deleanu

          Dialogul lui Lucian Raicu cu sine însuşi, esenţa volumului Dincolo de literatură (Bucureşti: Editura Hasefer, 2008), este şi un dialog cu sine al celei care a întocmit antologia, criticul literar Carmen Muşat. O primă meditaţie se referă la tridimensionalitatea lecturii: contextuală; din unghi, inerent, contemporan; sub raport peren. Comentariile conduc, subiacent, spre formularea propriei înţelegeri, subscriind la aceea a înaintaşului, asupra a ceea ce înseamnă să fii critic literar: interpret al partiturii operei. Există undeva şi o trimitere care o sugerează: afinităţile (s)elective între subiect şi obiectul cercetat, selecţia fiind, indirect, autoportret. Un exemplu. Analizând cartea de referinţă a lui Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Lucian Raicu opinează că lectura creativă a criticului sporeşte viaţa operei, fără a o considera merit, ci doar fapt în sine. Carmen Muşat se opreşte asupra acestui doar, aparent modest, dar care pune, ironic, în ecuaţie „splendida încredere“ în „puterile criticii“. Este, indirect, încă o identificare cu menirea pe care autorul antologat o acordă criticului. Revenirea asupra unor teme, de fiecare dată cu „o nuanţă în plus“, este, aparent, „discontinuitate“; în esenţă – capacitate a  privirii proaspete asupra aceluiaşi text generator de infinite percepţii, care se coagulează într-o subtilă, profundă continuitate. Este ceea ce desluşeşte cercetătoarea în modul de a „face“ critică al lui Lucian Raicu. În sinteză, este vorba de „re-scrierea operei“. Există o aspiraţie a lui Raicu care necesită popasul: „putinţa de a trăi noi înşine în sufletul altcuiva“, năzuinţă dintotdeauna a interpretului teatral, muzical, literar, modalitate perpetuă de recreare a operei. În ce măsură râvna aceasta devine realitate? Există, într-adevăr, putinţa mereu mai adâncă de înţelegere a textului, direct proporţională cu tot mai pronunţata amprentă a personalităţii interpretului asupra partiturii. Dar opera nu se explică, ci numai se răsfrânge în tot atâtea receptări câte lecturi. Fascinaţia operei asupra celui care o (re)descoperă, mereu altfel, naşte mereu alte „adevăruri“, dar nimeni nu poate trăi în sufletul altcuiva. Este chiar „legea“ misterului creaţiei. Carmen Muşat face o necesară caracterizare a naturii textelor selectate: observaţii de natură teoretică, rememorări, jurnal de idei, comentarii critice, confesiuni. Nimic mai firesc pentru Raicu decât a considera critica „formă de viaţă“. La prima vedere – apreciere cu valoare generală. Orice profesiune = vocaţie = pasi¬une este „formă de viaţă“. Intervine însă precizarea comentatoarei: critica – „scriere de sine, straniu palimpsest, în care figura criticului prinde contur prin nenumărate suprapuneri de texte“. Definiţia depăşeşte portretul Lucian Raicu, depăşeşte autoportretul. În sensul superior al cuvântului, critica este creaţie. Re-scrierea înseamnă aprofundare, reînnoită înţelegere, împletire între eul auctorial şi copist, la capătul căreia se iveşte interpretarea („scrierea de sine“). Actul critic devine sinonim cu actul creator. Valoarea lui nu constă în explicarea operei, ci în demersul de refacere a momentului în care s-a produs starea de graţie generând opera. „Lumea autorului şi a criticului se întrepătrund.“ Carmen Muşat depistează specificul tematic şi stilistic al scrierilor antologate: focalizarea atenţiei asupra câtorva mari autori; relaţia biografie-operă; tensiunea ideilor. Cercetătoarea remarcă „performanţa“ criticului de a transforma operele analizate în „repere ale propriei identităţi“, de a găsi acordul între „fiinţa concretă“ şi „fiinţa de hârtie“ a autorului, interesul lui Raicu pentru metaliteratură. În referirile criticului asupra „vieţii literare“ din vremea sa, se disting virtuţi de pamfletar. Expresia la care apelează este mai apropiată de fabulă, autorul fiind constrâns să evite referirile directe datorită presiunii, cu spectrul coerciţiei, exercitate de „canonul oficial“, plin de „false valori“. „Deghizarea estetică“ folosită de critic, consecinţă a contextului sociopolitic, este, de altfel, un instrument frecvent folosit de scriitori în regimurile totalitare. Eseul se naşte prin lectura-investigare a lumii şi a sinelui, la capătul căreia „atât opera cât şi identitatea criticului sunt reinventate“. Literatura  este mod de cunoaştere, miracol care evidenţiază „esenţa demiurgică a fiinţei umane“. Scrie numai cineva care simte nevoia să-şi descopere „viaţa adevărată“, în afara cuvântului scris existenţa umană fiind „inconsistentă“.
          Care sunt cei doi cai, în accepţia lui Raicu, pe care-i mână criticul? Unul, numit vocaţie artistică, filozofică, vrea să penetreze „secretul vieţii“. Celălalt, numit „obiectivitate“, cu puterea „acceptării cordiale a diversităţii“, analizează lamelele unor realităţi funciar diferite de a sa. Cum îşi defineşte obiectul investigaţiilor? Opera este un „proces“, o „structură dinamică“, o „joncţiune fastă între existenţă şi limbaj“. Sunt, de fapt, trei definiţii. Prima şi a doua privesc elasticitatea de care are nevoie criticul creator, interesat de ceea ce se află dincolo de produsul finit. A treia ţine de sfera recenzentului de carte, funcţie constrângătoare, sufocantă pentru Raicu. Autorul vrea să afle care este terenul propice pentru germenii „scrisului“ şi crede că acesta este şocul – revelare a unei înşelări; rupere a unuia din nesfârşitele văluri de năzăriri considerate, până atunci, „adevăr“. Dar ce e „adevărul“? Raicu apelează la episodul în care autorul biblic descrie modul în care adevărul Divin este adus printre oameni. Calea e ocolită. Există un intermediar, Moise, care vorbeşte bolborosit, de aceea e nevoie de încă un intermediar, Aaron. „Adevărul direct e, poate, neînţeles. Se aude în locul său un fel de […] bolboroseală.“ Comentariul conţine, involuntar, o consideraţie despre forţa emoţională (sfâşierea) mai puternică decât vorbirea şi decât fraza articulată. Sfâşierea e sămânţa operei. Autorul este asimilat de Raicu cu intermediarul al doilea al adevă¬rului Divin; cu Aaron. Pentru a plasticiza drumul de la căutare la descoperire a expresiei artistice proprii, Raicu foloseşte parabola: uşa anume, care se deschide singură, nesperat, exact în clipa încetării îndelungatului asediu al uşilor. „Discursul îndrăgostit“ al criticului are ca obiect câţiva dintre scriitorii mari, care devin „ai săi“, prin re-scriere. Operele lor depăşesc „gândirea“, nu din cauză că aceşti autori nu sunt şi mari filozofi, ci fiindcă sunt nemulţumiţi de limitele filozofiei. Pentru a privi înlăuntrul procesului creator, criticul face trimitere (metaforică) la sugestii vegetale: „partea (sufletului) care scrie nu e niciodată bolnavă“. Încercăm senzaţia de fruct tăiat în două. Suprafaţa întreagă e opacă. Numai incizia poate scoate la iveală gradul de sănătate. Pentru Thomas Mann, sănătatea echivalează cu mediocritatea, boala – cu premisele genialităţii. Lucian Raicu pune semnul egalităţii între scris şi vitalitate, fiindcă opera e casă de locuit. Or, o casă bună nu poate fi decât sănătoasă. Opera „tace“ dacă nu e luminată (citită) din interior şi dacă lectorul (criticul) nu are, pe lângă o viziune a literaturii, şi o viziune a omului. Este joncţiunea între estetică şi etică, indirect – confesiune lămuritoare a opţiunii lui Raicu pentru exil în anii cei mai apăsători ai ceauşismului: „Eşti liber să crezi că nu există nemurire şi înviere, există, totuşi, ceva ce s-ar putea numi demnitate şi asta trebuie să accepţi că există sau eşti liber să nu accepţi […] dar atunci încetezi a mai fi om“. Demnitatea e un laitmotiv al textelor antologate, având o mare încărcătură emoţională, aşa cum reiese dintr-un fragment de proză. Este o lecţie de viaţă învăţată la şapte ani.
         

 Se râdea mult, aproape tot timpul, se petrecea. Auzeam cuvântul ostatic […] În acea încăpere se adunau zece ostateci, nelipsind dintre ei tatăl meu, pe care-l însoţeam […], zece oameni reţinuţi în garanţie că, în timpul nopţii, nu se va întâmpla, pe teritoriul judeţului nostru, nimic de natură să tulbure ordinea publică, starea excepţională, starea de război. Dacă se întâmpla ceva, cei zece ostateci urmau, chiar în zorii zilei, să fie împuşcaţi. […] Era râsul ostatecilor, râsul condamnaţilor, era un carnaval dezlănţuit care sărbătorea prezentul vieţii şi întâmpina, cu frenezie şi curaj sfidător, moartea. Se râdea!

          După ce a stabilit cele două momente care fac posibilă existenţa operei, producerea (şocul) şi reproducerea (receptarea lui), Lucian Raicu purcede la analiza mecanismelor care fac din actul critic act creator: modificarea, prin lectură, a operei; redescoperirea ei; constituirea de sine, proces similar cu al romancierului şi al poetului. Criticul este încredinţat că esenţialitatea, atotputernicia cuvântului nu şi-au pierdut vigoarea iniţială, menţinându-şi prioritatea asupra celorlalte forme umane de exprimare. Dacă „la început a fost cuvântul“, tăria aceasta se menţine până la sfârşit. Mânuitorilor săi, oameni „chinuiţi, chinuitori, necruţători cu ei înşişi, în primul rând, şi – desigur – cu «realul»“, le-a fost dăruit, compensatoriu, acest dar. Lucrurile nu sunt enunţate ca atare, dar sugestia, algă de mare, care cuprinde, probabil, autoportretul criticului, unduieşte prin apă, destul de aproape de suprafaţă spre a fi văzută cu ochiul liber. Trăind viaţa operei, criticul este capabil să însufleţească această lume. Prin schimbul de substanţe operă-lector se naşte interpretarea, palpitul prezentului, fără de care opera s-ar osifica, ar fi obiect de muzeu, natură moartă. Criticul este constructor al unor lumi posibile, lăsând deschisă poarta pentru noi regândiri-creaţii în fiecare ge¬neraţie, asigurând perenitatea scrisului cu majusculă. Raportul criticului cu lumea este comparabil cu raportul critic – operă: 1. spectacol; 2. încorporare. În largul lui însă se simte citind. Atunci se produce actualizarea unei istorii care face posibil dialogul = practica scrisului. Lectura este punct de pornire al comuniunii cu opera.
          Fragmentele de proză antologate scot la iveală aceeaşi exigenţă care a acţionat şi în cazul scrierii de critică literară. Numai că aici Lucian Raicu a dat dovadă de mai puţină încredere în sine sau de mai mult orgoliu. I s-a părut că n-ar putea să se numere printre artiştii cei mari şi n-a perseverat. Timpul nu i-a îngăduit să-şi confirme sau să-şi infirme justeţea ezitării. Dar atunci când inhibiţiile mai sus amintite nu funcţionează, din încredinţarea că e vorba numai de „memorialistică“, paginile incriminate sunt ale unui prozator autentic, creator de atmosferă şi personaje viabile, aplecat spre satiră, de o tristeţe incurabilă ca toţi satiricii, cu un foarte bun simţ al proporţiei (episodul scufundării Strumei, despre care copilul află din lectura de ziar a tatălui, la lumina unei lumânări urât mirositoare, că uzina electrică a târgului nu funcţionează, într-o seară cu frig în casă şi viscol afară). Există o forţă a acumulărilor de substantive, vizibilă atunci când crede că face critică literară (caracterizările incisive ale feluritelor tipuri de lectură), care indică, de asemenea, „stofa“ de prozator.
          „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. O zi.“ Raicu descifrează în textul biblic „strategia“ scrisului: memoria (seara) şi uitarea (dimineaţa) din care rămâne ceva, fiindcă „uitarea“ nu e completă şi ceea ce aştepţi „bun“ vine atunci când alungi crisparea, abandonându-te fulgerării rămăşiţei din memorie. „Mersul înainte“ e relativ; revenirea, mereu, pe alte spirale, duce la ţintă. Există formulate, chiar dacă nu explicit, etapele procesului prin care se produce actul critic: familiarizarea excesivă cu opera; formarea unui „strat“ adânc de cunoaştere; folosirea unei „substanţe explozive“ prin care acel strat e făcut să sară în aer. Numitorul comun între literatură şi critică – act creator este transformarea musculiţei în licurici. Există un portret Roland Barthes, portret generic pentru criticul creator: „mi s-a părut că-l cunosc dintotdeauna […] îngemănând o infinită delicateţe cu decizia şi pu¬terea prezenţei; timiditatea cu cea mai naturală siguranţă de sine; dorinţa de a se eclipsa […] cu autoritatea nesubliniată, dar pe deplin conştientă de sine…“ Cine nu l-a cunoscut pe Lucian Raicu „în carne şi oase“ şi-l poate imagina din aceste rânduri.

Iulia Deleanu

Priviri înlăuntrul unei taine: scrisul (Iulian Raicu, Dincolo de literatură. Bucureşti: Editura Hasefer, 2008)

» anul XXIV, 2013, nr. 5 (276)