Jean-Paul Michel

          Jean-Paul Michel s-a născut în 1948. Poet şi eseist francez. Salutat de André Breton, în 1966, la vârsta de 17 ani, ca un „purtător de foc“, opera sa poetică (în mod regulat republicată şi tradusă de mai multe ori) a fost strânsă în trei volume la editura Flammarion (Paris). Licenţiat în filosofie, este şi directorul editurii William Blake and Co, pe care a fondat-o în 1976 la Bordeaux. În proză, a publicat eseuri despre literatură şi artă şi nişte Carnete, printre care Adevărul până la greşeală, Paris, Gallimard, 2007.

„Duşmanii noştri ne desenează chipul.“

„Duşmanii noştri ne desenează chipul.“
Acest adevăr sperie.
Pentru a supravieţui ascundem ceea ce suntem.
Mascăm virtuţi în vicii.
Arătăm bogăţii pe care nu le avem.

Înclinăm din copilărie spre injurie şi dispreţ.
Adolescenţi, ne lăudăm cu rănirea inimii celor care ne iubesc.
Dorim de obicei ceea ce e mai rău în ciuda rugăminţilor şi lacrimilor.
Mugim ca nişte tigri sub injurie.
Suntem pentru noi înşine cel mai rău duşman.

Ne lovim de ceea ce este.
Numim asta cunoaştere.
Mergem spre ţelurile noastre fără să ştim cu zel.
Ne numim nebunia înţelepciune.
Credem că prin asta scăpăm.

Ne ruşinăm de cele cu care ar trebui să ne mândrim, ne mândrim
   cu cele de care ar trebui să ne ruşinăm.
Dorim până la cele mai mari suferinţe.
Avem surprinzătorul gust de a ne înjosi.
Ne repetăm greşelile vechi.
Aceste inconsecvenţe apar.
Ne dedăm la lipsa lor de sens.

Animale diurne, soarele are putere asupra noastră.
Fiinţa fiinţei este pentru noi fiinţa strălucirii sale.
Frumuseţea există: este strălucirea fiinţei-în-strălucirea-ei.

Femeile colaborează cu toate forţele la destinul lor de prăzi.
Bărbaţii sunt prada prăzilor lor.
Desfrâul este luxul tuturor.
Cel mai sărac este în el la fel de bogat cu Marele Rege.
El este generozitatea fiinţei.
Focul său este focul vieţii.

 

„Dacă aş fi fost hărăzit Politicii din tinereţe, spune Socrate, aş fi murit din tinereţe.“


Aliaţii sunt trădaţi de aliaţi, Prinţul de miniştri, prietenul de
     prieten, binefăcătorul de cel care a primit binefacerile.
Cel pe care îl ajuţi îţi devine duşman.
Dacă ceva bun vine pe lume, îi este hărăzită singurătatea, de nu supliciul, crucea.

Învăţăm din moartea tatălui nostru.

La cea mai mică ameninţare a unui adevăr, preaumanul îşi trage înapoi buzele.
Ideea de sfinţenie cheamă glumele proaste şi pietrele mulţimii.

Dintre toate blestemele, cel mai rău e Invidia.
Invidia e motorul speciilor muritoare.
Această fatalitate e nefericirea noastră cea mai mare.

Chipurile păcii sunt nişte opere de artă.
Doar muzica are puterea de a ne smulge de pe roata noastră.
Poemul e un nor de efecte rătăcitoare. Metafora, o capodoperă a disperării.

Destul cu reveriile de istorie abstractă. Deschideţi bibliotecile.  Întemeiaţi oraşe.
Ridicaţi palate.
Ridicaţi o colonadă pentru plimbare demnă de nefericiţii cetăţeni fără cetate ai oraşelor moderne.
Renaşterea a pictat din nou întregul fiinţei.
La Urbino, bucătăria casei lui Rafael miroase încă a cărbune şi a fum. S-ar zice că a ieşit de acolo ieri.
O stranie timiditate îi paralizează totuşi pe moderni.

Când credem că numim, doar chemăm şi ne îndepărtăm.
De când şamanii nu îşi mai trasează cercurile, arta de a construi întemeiază spaţiile omeneşti.
Născută din dorinţa unuia singur, arhitectura devine repede bunul tuturor.
A da Nume înseamnă a construi.

În aceste vremuri de îmbulzeală, crezi în meritul adevărurilor laconice.
Expune sobru. Păstrează surpriza. Ascunde ce e mai preţios.
Spune puţin. Nimic nu sugerează ca elipsa.
Iubeşte fuga. Apăr-o. Poeţii care îngrozesc plac.
Am injuriat Frumuseţea. Dar Frumuseţea creşte din această injurie.

Experienţa pură e un foc.
Poezia e medicina noastră.
Câte adevăruri, atâtea neînţelegeri.

(Mărturisiri şi expieri)

Urbino, 3 august ’97 – Bordeaux, ianuarie ’98

                                                      Prezentare şi traducere de Letiţia Ilea

 

Jean-Paul Michel

„Duşmanii noştri ne desenează chipul.“

» anul XXIV, 2013, nr. 6 (277)